ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3364/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3364/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3534 din 16 decembrie 2008, Curtea
de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a
admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Educației, Cercetării și
Tineretului în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării și a dispus anularea Hotărârii nr. 42 din 9 mai 2008, adoptată de
pârât, în prealabil fiind respinsă excepția de tardivitate a formulării acțiunii.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța de fond a reținut că excepția de tardivitate invocată este
neîntemeiată, reclamantul respectând termenul prevăzut de art. 20 din O.G. nr.
137/2000 de formulare a acțiunii, aceasta fiind formulată la data de 26
februarie 2008, conform ștampilei aplicată pe plicul de la fila 12 dosar,
termen calculat în raport de data comunicării hotărârii contestate, aceea de 11
februarie 2008.
Pe fondul cauzei, prima instanță a
reținut că, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) și art. 128 din Legea
nr. 128/1997, condiția instituită prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Metodologia
aprobată prin O.M.E.C. nr. 3142 din 25 ianuarie 2006, modificat prin Ordinul Ministrului
Economiei și Comerțului nr. 5617/2006, potrivit căruia persoana care candidează
la concursul pentru ocuparea funcției de director sau director adjunct, trebuie
ca la data susținerii concursului să aibă vârsta cu cel puțin patru ani mai mică
decât vârsta standard de pensionare, este una justificată obiectiv, dat fiind că
mandatul unui director are o durată de 4 ani, iar exercitarea acestuia
presupune a priori calitatea de personal didactic titular, calitate care
încetează la data pensionării, menținerea unei persoane ca titular în funcția
didactică peste vârsta standard de pensionare fiind doar o posibilitate supusă
anumitor condiții, astfel că nu poate constitui un argument valabil în
susținerea hotărârii atacate.
Instanța de fond a reținut astfel că
hotărârea nr. 42 din 9 ianuarie 2008 adoptată de pârât, prin care s-au făcut
recomandări reclamantului în sensul de a modifica criteriile de participare la
concursul pentru ocuparea funcțiilor de director sau director adjunct din
învățământul preuniversitar de stat, constatând un tratament discriminatoriu
prin limitarea accesului la un asemenea post a unei categorii de cadre
didactice, este nelegală și netemeinică și a dispus anularea acesteia.
Împotriva acestei sentințe, a
declarat recurs în termen legal, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „când
hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a legii”.
Prin motivele de recurs formulate,
pârâtul susține în esență că în cauză a fost încălcată legislația în vigoare în
materie de nediscriminare, referindu-se atât la legislația internă cât și la
jurisprudența C.E.D.O.
Sunt enunțate dispozițiile art. 2 alin.
(1) și art. 16 ale O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 16 alin. (1) și art. 20
alin. (1) din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,
precum și prevederilor Codului Muncii – art. 61, referitor la situațiile în
care angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana
salariatului.
În raport de toate aceste
reglementări care conțin prevederi referitoare la discriminare, susține
recurentul, modificarea Ordinului Ministrului Economiei și Comerțului nr.
3142/2006 prin Ordinul Ministrului Economiei și Comerțului nr. 5617/2006,
referitoare la condițiile impuse de către Ministerul Educației, Cercetării și
Tineretului pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct în
învățământul preuniversitar „la data susținerii concursului, cu vârsta cu cel
puțin 4 ani mai mică decât vârsta standard de pensionare”, nu este justificată
obiectiv de un scop legitim, Ordinul nr. 5617/2006 producând efecte
discriminatorii.
Tratamentul diferențiat pe
criterii de vârstă, susține recurentul, a înlăturat, de fapt, dreptul ori
libertatea persoanei de a candida la un concurs pentru accederea într-o anumită
poziție profesională de conducere.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât în
situația asigurării unui management oportun, eficient, performant, angajatorul
în spiritul continuității în managementul unităților de învățământ, poate
menține persoana în cauză în funcție, până la finalizarea mandatului, chiar
dacă a împlinit vârsta standard de pensionare, astfel încât nu se poate vorbi
de o „concediere de drept”.
Cum art. 128 din Legea nr. 128/1997
prevede posibilitatea menținerii în funcțiile didactice peste vârsta standard
de pensionare, arată recurentul, același personal din cadrul unităților de
învățământ poate beneficia și de dreptul de a-și finaliza mandatul de director,
care se poate prelungi după vârsta standard de pensionare din considerente ce
țin de competența profesională deosebită.
Intimatul-reclamant Ministerul
Educației, Cercetării și Inovării a depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind
legală și temeinică.
Analizând recursul formulat,
prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de dispozițiile legale
incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge, potrivit considerentelor ce se
vor arăta în continuare.
Critica formulată de
pârâtul-recurent Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se rezumă
la faptul că, contrar celor stabilite de instanța de fond, tratamentul
diferențiat în ceea ce privește vârsta pentru candidații la funcția de director
în învățământul preuniversitar, nu este justificat în mod obiectiv de un scop
legitim .
Critica este neîntemeiată.
Așa cum corect a reținut și instanța
de fond criteriul prevăzut de Ordinul nr. 5617/2006 privind modificarea și
completarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru
ocuparea funcțiilor de director și director adjunct din unitățile de învățământ
preuniversitar de stat, aprobată prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării
nr. 3142/2006, are o justificare obiectivă și anume aceea de a asigura o
exercitare cursivă a mandatului de 4 ani de zile, mandat pentru care candidatul
depune un plan managerial ce trebuie adus la îndeplinire.
Susținerea recurentului în sensul că
legislația în vigoare permite executarea mandatului de 4 ani de director cu
depășirea vârstei de pensionare nu poate fi reținută.
Prelungirea activității și
menținerea persoanei respective în funcția de director și peste vârsta de
pensionare este condiționată de deținerea gradului didactic I sau a titlului
științific de doctor, precum și avizul Consiliului profesoral și aprobarea inspectorului
școlar, deci această prelungire este o posibilitate și nu o certitudine.
Pe de altă parte, exercitarea
acestui mandat presupune a priori calitatea de personal didactic titular, care
încetează la data pensionării.
Legea nr. 128/1997, cu modificările și
completările ulterioare, se referă doar la prelungirea activității cadrelor didactice
titulare și nu la prelungirea activității de director, astfel încât legea se
aplică categoriei profesionale strict vizate și ea nu poate fi extinsă și
asupra altor categorii de personal, după cum în mod eronat considera
recurentul-pârât.
A admite teza susținută de recurent,
ar însemna ca pe parcursul mandatului de 4 ani acesta să poată fi exercitat de
două sau mai multe persoane, fiecare având planul său managerial propriu, ceea
ce ar conduce la o destabilizare a procesului de învățământ în unitățile
școlare.
Așadar, prin stabilirea cerinței
de vârstă legiuitorul a dorit să asigure continuitatea managementului
unităților de învățământ și evitarea destabilizării procesului de învățământ în
unitățile școlare, justificarea acestui tratament diferențiat fiind deci unul
obiectiv și rezonabil.
În acest sens sunt și
prevederile art. 6 al Directivei 200/78/CE din 27 noiembrie 2000, care la alin.
(1) lit. c), consideră că tratamentul diferențiat se poate referi în special și
la „stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară
pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare
rezonabile înaintea pensionării”.
De menționat, că în acest sens,
într-o speță similară Înalta Curte s-a mai pronunțat, prin decizia nr. 3131 din
5 iunie 2009, menținând hotărârea instanței de fond - sentința civilă nr. 3112
din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București.
Pentru toate aceste
considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și
temeinică, cu aplicarea corectă a legii, sentință ce urmează a fi menținută,
recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.
civ. urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva
sentinței civile nr. 3534 din 16 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 iunie 2009.