ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4489/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.A.M.R. a

chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților

naționale din România solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 172 din 2 iulie 2008 emise de pârâtă,

restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 7757, iar

ulterior, transcris în C.F. nr. 11130 a localității, nr. top 876, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta susține că decizia pe care o contestă este nelegală, întrucât a

făcut dovada că este continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat

imobilul anterior individualizat, respectiv, S.A. din Ardeal.

Tribunalul Cluj, prin

încheierea civilă nr. 2092 din 7 noiembrie 2008, a admis excepția de

necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Cluj, secția

de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței,

tribunalul a reținut faptul că, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din

O.U.G. nr. 83/1999, republicată, și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține curții de apel.

Curtea de Apel Cluj, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 123 din 23 martie 2009,

a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut faptul că, prin decizia nr. 172 din 2 iulie 2008,

pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a

respins cererea de retrocedare depusă de reclamanta A.A.M.R. pentru imobilul

situat în Cluj-Napoca, reținând că aceasta nu a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită.

Prima instanță a apreciat că

decizia contestată este legală, în condițiile în care reclamanta nu a făcut

dovada că întrunește cerințele impuse de art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr.

83/1999, republicată.

În concret, instanța a

arătat că demersul judiciar prin care reclamanta a cerut să se constate că este

continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul aflat în discuție

s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 510 din 23 ianuarie 2007 de

către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8699/211/2006, sentință prin care

s-a respins cererea reclamantei.

În plus, prima instanță a

mai precizat și faptul că încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004 nu face

referire și nu analizează întrunirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 10/2001 pentru recunoașterea continuității entității juridice.

Ca atare, curtea a reținut

că cele două hotărâri judecătorești – atât cea de acordare a personalității

juridice, cât și cea prin care s-a luat act de modificarea actului constitutiv

– prin care reclamanta dorește să facă dovada recunoașterii continuității nu

cuprind dispoziții exprese prin care să se constate că reclamanta este

continuatorul recunoscut a persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul,

respectiv, S.A. din Ardeal.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta A.A.M.R., care a solicitat modificarea acesteia, în

sensul admiterii acțiunii.

În primul motiv de recurs,

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În cel de-al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este lipsită de temei legal, că a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv

de recurs, se susține de către recurentă faptul că în mod greșit prima instanță

a apreciat că nu a probat faptul că este continuatoarea juridică a fostului

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca.

Intimata a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 7-13

dosar).

Analizând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

1.

Nu este

fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin urmare, în dreptul

intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată.

Însă, art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ. nu impune obligația de a se răspunde punctual la toate

susținerile și afirmațiile părților: textul face referire expresă numai la indicarea

motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.

În consecință, instanța are

posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport de legătura lor

logică, și de a le examina în mod grupat.

În speța de față, Înalta

Curte consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod

corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În plus,

sentința atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii, după cum susține recurenta A.A.M.R. în cererea de recurs.

2.

Nu este

fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de pronunțarea unei hotărâri judecătorești lipsite de temei

legal sau dată cu aplicarea greșită a legii.

Mai precis, Înalta Curte

apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin.

(3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Astfel, conform art. 1 alin.

(3) din ordonanța în discuție, prin comunitatea minorităților naționale se

înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit

legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei

minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv

și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice

titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.

Recunoașterea continuității

entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului

titular al dreptului de proprietate se face de către instanța judecătorească ce

a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Or, potrivit art. 3 alin. (1)

lit. c) din legea anterior enunțată, recunoașterea continuității entității

juridice este realizată, dacă, „prin hotărâre judecătorească se constată că

sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă (..)”.

Din interpretarea coroborată

a acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar reține că o entitate

care se consideră îndreptățită la restituirea unui imobil, în baza O.U.G. nr. 83/1999,

republicată, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiții, și

anume:

a)

să

prezinte o hotărâre judecătorească care să-i recunoască continuitatea față de

fostul titular al dreptului de proprietate, precum și una care să-i autorizeze

funcționarea, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

republicată;

b)

să se

încadreze în definiția dată comunității minorităților naționale de către art. 1

alin. (3) teza I din acest act normativ;

c)

să facă

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Din modul în care este

formulată prima condiție, rezultă că legiuitorul impune existența unei hotărâri

judecătorești distincte de cea de autorizare a funcționării, care este

prealabilă și determină competența viitoare pentru cererea de recunoaștere a

continuității.

Prin încheierea nr. 381 din

20 iunie 1990, prin care Judecătoria Cluj-Napoca i-a admis cererea privind

acordarea personalității juridice și înscrierea în Registrul special al

instanței (aflată la filele 28-29 dosar Tribunalul Cluj), recurenta a încercat

să probeze faptul că este continuatoarea S.A. din Ardeal.

Însă, la momentul

autorizării funcționării unei persoane juridice de drept privat, instanța

competentă verifică doar îndeplinirea condițiilor impuse de legile speciale

care reglementează situația persoanelor juridice și nu pe cele prevăzute de art.

3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Ca atare, Înalta Curte

apreciază, în acord cu concluzia la care a ajuns și prima instanță, că nu este

fondată susținerea recurentei în sensul că prin încheierea prin care i-a fost

aprobată personalitatea juridică i-a fost recunoscut și statutul de succesoare

a proprietarului tabular al imobilului pretins.

În plus, instanța de control

judiciar reține că, pentru a dovedi existența continuității între cele două

persoane juridice anterior arătate, recurenta a invocat și încheierea civilă nr.

5009 din 7 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a

aprobat modificarea actelor constitutive ale A.A.M.R., conform actului

adițional autentificat sub nr. 249 din 5 martie 2004 de BNP S.C.L.(fila 34

dosar Tribunalul Cluj).

Înalta Curte consideră că

modificarea art. 4 din Statutul recurentei – în sensul că A.A. din Ardeal a

fost fondată în anul 1844, iar în anul 1939 și-a modificat numele în A.A.M. din

Ardeal, iar la data de 25 martie 1990, ca succesor juridic, a fost reînființată

sub denumirea A.A.M.R. – nu poate face dovada că recurenta este succesorul

fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în

discuție.

În concret, Înalta Curte are

în vedere faptul că recurenta s-a adresat instanței cu o cerere în procedura

necontencioasă prin care, în temeiul art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin.

(2) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 246/2005, a solicitat ca aceasta să ia act de

modificarea art. 4 din Statutul său constitutiv.

Însă, încheierea civilă nr. 5009

din 7 mai 2004, pronunțată cu această ocazie, nu analizează în nici un mod

îndeplinirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar reține că recurenta a formulat o acțiune în constatarea

calității de continuatoare a S.A. din Ardeal, însă aceasta acțiune i-a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 510 din 23 ianuarie 2007 a Judecătoriei

Cluj-Napoca (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2287 din 8 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel Cluj) – a se vedea filele 52-69 dosar Tribunalul

Cluj.

Așadar, Înalta Curte

consideră că este corectă soluția pronunțată de prima instanță, în sensul că Decizia

nr. 172 din 2 iulie 2008 emisă de autoritatea intimată este legală, întrucât

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 22.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică

care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.A.M.R. împotriva sentinței nr. 123 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2009.