ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4489/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.A.M.R. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 172 din 2 iulie 2008 emise de pârâtă, restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 7757, iar ulterior, transcris în C.F. nr. 11130 a localității, nr. top 876, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta susține că decizia pe care o contestă este nelegală, întrucât a făcut dovada că este continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul anterior individualizat, respectiv, S.A.

din Ardeal. Tribunalul Cluj, prin încheierea civilă nr. 2092 din 7 noiembrie 2008, a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut faptul că, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține curții de apel. Curtea de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 123 din 23 martie 2009, a respins acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că, prin decizia nr. 172 din 2 iulie 2008, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare depusă de reclamanta A.A.M.R.

pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, reținând că aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Prima instanță a apreciat că decizia contestată este legală, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că întrunește cerințele impuse de art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată. În concret, instanța a arătat că demersul judiciar prin care reclamanta a cerut să se constate că este continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul aflat în discuție s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 510 din 23 ianuarie 2007 de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8699/211/2006, sentință prin care s-a respins cererea reclamantei. În plus, prima instanță a mai precizat și faptul că încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004 nu face referire și nu analizează întrunirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru recunoașterea continuității entității juridice.

Ca atare, curtea a reținut că cele două hotărâri judecătorești – atât cea de acordare a personalității juridice, cât și cea prin care s-a luat act de modificarea actului constitutiv – prin care reclamanta dorește să facă dovada recunoașterii continuității nu cuprind dispoziții exprese prin care să se constate că reclamanta este continuatorul recunoscut a persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul, respectiv, S.A. din Ardeal. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A.A.M.R., care a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii. În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este lipsită de temei legal, că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se susține de către recurentă faptul că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu a probat faptul că este continuatoarea juridică a fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca. Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 7-13 dosar). Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. 1. Nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Prin urmare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată. Însă, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune obligația de a se răspunde punctual la toate susținerile și afirmațiile părților: textul face referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.

În consecință, instanța are posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport de legătura lor logică, și de a le examina în mod grupat. În speța de față, Înalta Curte consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În plus, sentința atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, după cum susține recurenta A.A.M.R. în cererea de recurs. 2. Nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de pronunțarea unei hotărâri judecătorești lipsite de temei legal sau dată cu aplicarea greșită a legii.

Mai precis, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, conform art. 1 alin. (3) din ordonanța în discuție, prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.

Recunoașterea continuității entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din legea anterior enunțată, recunoașterea continuității entității juridice este realizată, dacă, „prin hotărâre judecătorească se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă (..)”. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar reține că o entitate care se consideră îndreptățită la restituirea unui imobil, în baza O.U.G.

nr. 83/1999, republicată, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiții, și anume: a) să prezinte o hotărâre judecătorească care să-i recunoască continuitatea față de fostul titular al dreptului de proprietate, precum și una care să-i autorizeze funcționarea, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată; b) să se încadreze în definiția dată comunității minorităților naționale de către art. 1 alin. (3) teza I din acest act normativ; c) să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Din modul în care este formulată prima condiție, rezultă că legiuitorul impune existența unei hotărâri judecătorești distincte de cea de autorizare a funcționării, care este prealabilă și determină competența viitoare pentru cererea de recunoaștere a continuității.

Prin încheierea nr. 381 din 20 iunie 1990, prin care Judecătoria Cluj-Napoca i-a admis cererea privind acordarea personalității juridice și înscrierea în Registrul special al instanței (aflată la filele 28-29 dosar Tribunalul Cluj), recurenta a încercat să probeze faptul că este continuatoarea S.A. din Ardeal. Însă, la momentul autorizării funcționării unei persoane juridice de drept privat, instanța competentă verifică doar îndeplinirea condițiilor impuse de legile speciale care reglementează situația persoanelor juridice și nu pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată. Ca atare, Înalta Curte apreciază, în acord cu concluzia la care a ajuns și prima instanță, că nu este fondată susținerea recurentei în sensul că prin încheierea prin care i-a fost aprobată personalitatea juridică i-a fost recunoscut și statutul de succesoare a proprietarului tabular al imobilului pretins.

În plus, instanța de control judiciar reține că, pentru a dovedi existența continuității între cele două persoane juridice anterior arătate, recurenta a invocat și încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a aprobat modificarea actelor constitutive ale A.A.M.R., conform actului adițional autentificat sub nr. 249 din 5 martie 2004 de BNP S.C.L.(fila 34 dosar Tribunalul Cluj). Înalta Curte consideră că modificarea art. 4 din Statutul recurentei – în sensul că A.A. din Ardeal a fost fondată în anul 1844, iar în anul 1939 și-a modificat numele în A.A.M. din Ardeal, iar la data de 25 martie 1990, ca succesor juridic, a fost reînființată sub denumirea A.A.M.R.

– nu poate face dovada că recurenta este succesorul fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în discuție. În concret, Înalta Curte are în vedere faptul că recurenta s-a adresat instanței cu o cerere în procedura necontencioasă prin care, în temeiul art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, a solicitat ca aceasta să ia act de modificarea art. 4 din Statutul său constitutiv. Însă, încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004, pronunțată cu această ocazie, nu analizează în nici un mod îndeplinirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că recurenta a formulat o acțiune în constatarea calității de continuatoare a S.A. din Ardeal, însă aceasta acțiune i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 510 din 23 ianuarie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2287 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluj) – a se vedea filele 52-69 dosar Tribunalul Cluj. Așadar, Înalta Curte consideră că este corectă soluția pronunțată de prima instanță, în sensul că Decizia nr. 172 din 2 iulie 2008 emisă de autoritatea intimată este legală, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 22. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.A.M.R. împotriva sentinței nr. 123 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2009.