ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 noiembrie 2005,

reclamanta SC E.R. SA, cu sediul în Germania, a chemat în judecată pe pârâta SC

C. SA Sebeș, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 45.461 euro reprezentând

împrumut nerestituit și la plata dobânzilor legale aferente acestei sume.

Prin sentința nr. 168/CA/2006

pronunțată de Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ,

la data de 11 aprilie 2006 s-a respins acțiunea comercială ca neîntemeiată, iar

reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

3.500 ron.

Instanța fondului a reținut

în considerentele sentinței că între cele două societăți - părți în dosar - și

o terță societate SC P. GMBH s-au derulat relații comerciale, iar conform

extraselor de pe tranzacțiile de plăți, societatea reclamantă a virat în contul

pârâtei suma de 20.149 euro la data de 10 februarie 2005 și suma de 25.312 euro

la 23 martie 2005 cu mențiunea de „plată datorată” și respectiv, de plată

pentru „factura din 11 februarie 2005”.

Examinând cele două

înscrisuri, instanța a constatat că ambele înscrisuri au fost semnate atât la

rubrica „debitor” cât și la cea de „creditor” de aceleași persoane – fostul

administrator al societății pârâte, P.B. și contabilul șef al societății

pârâte, S.I.

De asemenea, s-a constatat

că niciunul din cele două înscrisuri nu conține data la care au fost încheiate

și nici ștampila societății pârâte motiv pentru care s-a reținut că cele două

înscrisuri nu sunt de natură să dovedească încheierea unui contract de împrumut

între părțile litigante, fiind întocmite „pro causa” de către fostul

administrator al societății pârâte.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței Tribunalului a fost admis de Curtea de Apel Alba

Iulia, secția comercială și contencios administrativ, prin decizia nr. 200 din

17 noiembrie 2006, hotărârea primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul

admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 20.149 euro

cu dobânzi legale începând cu 28 martie 2005 cu cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

hotărâri s-a reținut valabilitatea contractului de împrumut invocat de

reclamantă în ce privește suma de 20.149 euro întrucât B.P. a semnat în adevăr

pentru ambele părți dar pentru împrumutator în calitate de reprezentant al

reclamantei, firmă la care soția sa era administrator, iar neînregistrarea

contractului în contabilitate nu afectează legalitatea acestuia.

Împotriva deciziei

menționate ambele părți au declarat recurs.

Cu decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială, nr. 2522 din 26 iunie 2007 a fost admis

recursul pârâtei în sensul modificării deciziei instanței de apel și

respingerii apelului reclamantei.

Recursul reclamantei în

sensul admiterii în întregime a pretențiilor formulate a fost respins ca

nefondat.

Înalta Curte a reținut

nevalabilitatea contractului de împrumut care nu întrunește voința celor două

părți sumele primite de pârâtă reprezintă contravaloarea unor facturi emise de

pârâtă pentru marfa livrată către SC P. din Germania, neachitate de beneficiarul

direct ci de reclamantă.

S-a mai reținut cu privire

la recursul reclamantei că criticile acesteia vizează probleme de netemeinicie

- apreciere asupra expertizei - nu de legalitate.

Împotriva acestei ultime

hotărâri reclamanta a declarat la 2 aprilie 2008, contestație în anulare în

temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., omiterea cercetării motivelor de

casare.

Contestatoarea a susținut că

:

- greșit instanța de recurs

a apreciat că semnarea contractului de împrumut de către directorul general al

pârâtei, fără împuternicirea adunării generale duce la nevaliditatea actului,

întrucât acesta avea în atribuție încheierea contractelor și chiar așa fiind

contractul față de partea cocontractantă trebuie respectat. În ce privește

lipsa ștampilei societății pârâte, aceasta nu afectează valabilitatea actului

ca și faptul neînregistrării în contabilitate.

-fără temei instanța de

recurs a interpretat că lipsa datei afectează valabilitatea contractului de

împrumut;

- expertiza contabilă

efectuată, nu a ținut seama de documentele justificative privind plățile.

În evidențele contabile ale

firmei reclamante este evidențiat împrumutul acordat pârâtei, dar instanța de

recurs nu a ținut seama de toate aceste motive.

Contestația în anulare

urmează să fie respinsă întrucât:

Contestatoarea își

întemeiază contestația în anulare pe prevederile art. 318 pct. 1 C. proc. civ.,

omiterea cercetării unor motive de casare.

Dar, nu se indică care anume

din motivele de recurs formulate nu au fost analizate de instanța de recurs.

Din toate susținerile

contestatoarei se reține că, în realitate, aceasta face o critică deciziei de

recurs, reiterând aceleași motive de casare, care vizează situația de fapt și

nu motive de legalitate, neanalizate de instanța de recurs.

Prin decizia atacată, s-a

reținut, în principal că sumele achitate de reclamantă reprezintă plata

produselor livrate de pârâtă, și nicidecum o plată în temeiul unui contract de

împrumut a cărei valabilitate nu a fost reținută de instanță.

Ca urmare, nefiind întrunite

condițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare urmează să

fie respinsă, întrucât prin această cale extraordinară de atac, nu se pot

formula critici privind soluția pronunțată de instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anularea deciziei nr. 2522 din 26 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, formulată de contestatoarea SC E.R. SA

Nurenberg, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2009.