ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1358/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin acțiunea introductivă, înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția comercială, la data de 5 noiembrie 2006,

reclamanta SC I.D. & C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.E.

și A.A.C. următoarele:

- constatarea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare

imobil cu plata în rate nr. 119 din 10 octombrie 2003 încheiat între reclamantă

în calitate de executant-vânzător și pârâtul S.E. în calitate de

beneficiar-cumpărător, urmare îndeplinirii condițiilor pactului comisoriu de

ultim grad prevăzute de art. VII alin. (2) din contract; evacuarea pârâților

din construcția edificată situată în Voluntari.

Potrivit reclamantei, după terminarea construcției

conform clauzelor contractului s-a întocmit procesul verbal de recepție la 14

septembrie 2004.

La data de 28 august 2005 părțile au încheiat un act

adițional la contractul 119 prin care au convenit ca restul de preț aferent

construcției de 83.475 Euro plus TVA să fie achitat în rate lunare de 1.325

Euro plus TVA, obligație pe care pârâtul nu și-a respectat-o, întârziind

sistematic cu achitarea ratelor, context în care la data introducerii acțiunii

înregistra un debit total de 9543 Euro + TVA reprezentând rate scadente plus

penalități de întârziere de 2347,76 Euro.

Reclamanta susține că, față de conținutul clauzei

înscrise la art. 7.2 din contract, care reprezintă un pact comisoriu de grad IV,

întârzierile înregistrate în plata ratelor o îndreptățesc să solicite

constatarea intervenirii rezilierii contractului și evacuarea din imobil a

pârâților, precizând că pârâta A.A.C. locuiește împreună cu beneficiarul

cumpărător S.E. în imobilul respectiv.

II. Prin sentința comercială nr. 11931 din 23

octombrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, reținând din analiza probelor cu

înscrisuri, interogatorii și expertiză contabilă administrate în cauză că în

perioada august 2005 – mai 2007 obligațiile de plată ale pârâtului în sumă de

121.951,01 lei au fost achitate cu întârziere, dar la data de 3 aprilie 2007

toate restanțele înregistrate la plata ratelor fuseseră recuperate, pârâtul

achitând în avans ratele pentru lunile aprilie și mai 2007.

Totodată instanța apreciază cu privire la rezilierea

unilaterală a contractului în temeiul clauzei înscrise la art. 7.2 alin. (2)

din contract, că reclamanta nu a făcut dovada comunicării notificării pârâtului

în legătură cu activarea pactului comisoriu, notificarea nr. 806 din 16

septembrie 2004 depusă în acest sens la dosar nefiind însoțită de dovada luării

la cunoștință, iar ulterior acestei date părțile au încheiat actele adiționale

din 28 iunie 2005 și respectiv 29 august 2005, acte din care rezultă că

reclamanta a revenit asupra intenției de reziliere.

III. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, prin decizia comercială nr. 271 pronunțată la 20 mai 2008.

Răspunzând motivelor de netemeinicie formulate de

reclamantă prin cererea de apel și având în vedere și probele administrate în

această fază procesuală, respectiv înscrisurile noi depuse de ambele părți,

instanța de control judiciar constată că reclamanta nu a dovedit transmiterea

către partea adversă a notificărilor din 26 iulie 2006 și 1 noiembrie 2006, așa

cum se menționa în pactul comisoriu înscris în art. 7.2 alin. (2) din contract.

Totodată curtea constată că la data sesizării

instanței pârâtul achitase rata aferentă lunii noiembrie 2006, iar existența

debitului de 9543 Euro la data promovării căii de atac nu a fost dovedită.

Din analiza corespondenței dintre părți, curtea

reține că întârzierile la plata ratelor anterioare introducerii acțiunii, au

fost generate de evoluția cursului Euro/rol și de predarea cu întârziere de

către reclamantă a documentelor necesare pârâtului pentru contractarea de

credite.

Apreciind că, și din perspectiva probatoriilor noi

administrate în această fază procesuală devolutivă, soluția fondului este

temeinică, instanța de apel a respins ca nefondat apelul reclamantei.

IV. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat

la data de 14 iulie 2008 recurs solicitând modificarea în tot a hotărârii

atacate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost

formulată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului motivul

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea

greșită a legii, susținând în argumentarea criticilor formulate următoarele:

- notificarea din 17 iulie 2006 a fost transmisă cu

confirmare de primire la adresa imobilului în discuție, iar faptul că pe dovada

comunicării apare ștampila unei societăți comerciale este irelevant în

condițiile în care pârâtul nu a indicat o altă adresă pentru corespondență;

- plata cu întârziere a ratelor este dovedită cu

expertiza contabilă dispusă, concluzia instanței fiind greșită și pentru că

penalitățile nu au fost avute în vedere;

- instanța a încălcat principiul

non reformatio in

pejus

constatând îndeplinite obligațiile contractuale de către pârât,

creând reclamantei o situație mai grea în propria sa cale de atac.

V. Asupra recursului

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de

legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, constată că

recursul este nefondat.

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. chestiunile puse în

discuție privesc reaprecierea probatoriilor administrate și a concluziilor pe

care le reține instanța de apel din analiza lor, altfel spus, aspecte de

netemeincie, pe situația de fapt, care scapă însă controlului de legalitate pe

calea recursului.

dispozițiilor legale care reglementează judecarea apelului, art. 294 și urm. C.

proc. civ., potrivit cărora instanța de apel verifică stabilirea situației de

fapt și aplicarea legii de prima instanță, în limitele cererii de apel.

În ce privește încălcarea art. 296 alin. (1) C. proc.

civ. care consacră principiul potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în

propria sa cale de atac o situație mai grea, Înalta Curte constată că și această

susținere a recurentului este total nefondată, în condițiile în care instanța

de apel, respingând apelul reclamantei a păstrat în tot hotărârea primei

instanțe, de respingere a acțiunii introductive formulată de reclamantă.

Aspectele noi relevate de probatoriile cu înscrisuri

încuviințate la cererea ambelor părți, în această cale de atac, asupra cărora

instanța de apel era obligată să se pronunțe și să le analizeze, din perspectiva

caracterului devolutiv al apelului, nu au impus concluzia schimbării hotărârii,

așa cum solicita reclamanta, ci a menținerii soluției adoptată de prima

instanță, așa încât, recurentul nu poate susține că i s-a creat o situație mai

grea în propria cale de atac.

C. civ. referitoare la imputarea plății parțiale făcută pe capital și dobândă,

mai întâi asupra dobânzii, se dovedește a fi nefondată.

În cauză, s-a dispus de către instanța fondului o

expertiză contabilă, având ca obiectiv „stabilirea ratelor plătite și a

perioadei aferente”, concluziile raportului de expertiză fiind însușite de

recurentă, care nu a formulat obiecțiuni în ce privesc constatările expertului

cuprinse în situațiile anexă la raport, constatări care au vizat exclusiv

plățile efectuate potrivit documentelor prezentate în contul ratelor.

Nici prin motivele scrise de apel reclamanta nu a

criticat modul de calcul pe care expertul și-a întemeiat concluziile ci

dimpotrivă a invocat constatările din raportul de expertiză în sprijinul

susținerilor sale.

În aceste circumstanțe, critica recurentei privind

imputarea plăților făcute mai întâi asupra penalităților și apoi asupra

debitului, constituie o obiecțiune tardivă la raportul de expertiză, care nu

mai poate fi valorificată și analizată în faza recursului, în condițiile în

care în fazele procesuale anterioare și-a însușit in terminis raportul de

expertiză contabilă, distinct de faptul că obiectivul expertizei nu a vizat

calculul penalităților.

În acest sens Curtea constată că potrivit celor

consemnate în încheierea ședinței publice din 15 mai 2007 (dosar fond fila 91)

recurenta reclamantă solicitând proba cu expertiză contabilă a propus ca unic

obiectiv stabilirea ratelor plătite.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în

temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.D.

& C. SA VOLUNTARI împotriva deciziei comerciale nr. 271 din 20 mai 2008 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2009.