ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 773/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul M.M. a solicitat instanței ca pe baza hotărârii ce o va pronunța în cauză s-o oblige pe pârâta SC M.P.I. SA la plata sumei de 27.706,88 euro reprezentând contravaloare comision de agent, a sumei de 127.613,78 euro reprezentând penalități de întârziere de 0,5 % pe zi de întârziere, de la data scadenței până la plata integrală a comisioanelor, plus cheltuieli de judecată, invocându-se prevederile art. 969 C. civ. S-a depus întâmpinare de către pârâtă, care a solicitat respingerea acțiunii ca prematur introdusă, pentru nerespectarea prevederilor art. 7201 C. proc.

civ., iar pe fond a invocat faptul că, actul juridic s-a încheiat cu SC R.A. SRL și nu cu reclamantul, iar pe de altă parte, M.M. a încasat într-un cont personal contravaloarea produselor livrate de către pârâtă beneficiarilor externi, prin falsificarea unei facturi fiscale pe care a întocmit-o pe numele său. Potrivit sentinței nr. 968/CA din 22 iunie 2007, Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.821,4 euro cu titlu de pretenții precum și suma de 3.800,58 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost anulat ca insuficient timbrat capătul de cerere privind obligarea la plata de penalități.

S-a reținut că, din coroborarea înscrisului denumit „Contract de agent” cu interogatoriul pârâtei și înscrisurile depuse de pârâtă între reclamant și societatea pârâtă s-au stabilit raporturi juridice specifice contractului de agent, astfel cum este acesta reglementat prin Legea nr. 509/2002. Instanța a constatat deasemenea și existența unor relații comerciale specifice contractului de comision, între societatea pârâtă și SC R.A. SRL a cărui unic asociat și administrator este, reclamantul, SC M.P.I. SA Alba Iulia apărând astfel ca subiect în două raporturi juridice distincte. Faptul că reclamantul a încheiat un contract de agent cu pârâta rezultă și din atitudinea acesteia care, deși inițial a negat existența unui astfel de contract afirmând că actul juridic a fost încheiat cu SC R.A.

SRL, ulterior a susținut că înscrisul în care apare reclamantul a fost desființat și s-ar fi încheiat un nou contract de agent cu SC R.A. SRL. Instanța de fond a opiniat că, înfățișarea de către pârâtă a înscrisului intitulat „Act de reziliere unilaterală a contractului din 3 decembrie 2002, datat 10 decembrie 2002 și adresat reclamantului prin care se arată intenția de a se denunța contractul de agent din 3 decembrie 2002, propunându-se continuarea relațiilor comerciale cu SC R.A. SRL, este lipsit de orice putere doveditoare, întrucât pârâta nu a dovedit că a notificat acest înscris reclamantului. Dimpotrivă, din înscrisurile emise de firma P.T. a rezultat că livrările efectuate de către societatea pârâtă către această firmă, s-au realizat în baza comenzii din 12 decembrie 2002 și că au fost realizate prin reclamantul M.M.

ca și agent. Faptul că reclamantul a acționat în calitate de agent în cadrul contractului încheiat cu pârâta, rezultă și din înscrisurile depuse la dosar, prin care se confirmă că pentru facturile în discuție comanda a fost acordată de către reclamant, fiind doar certificată de către SC R.A. SRL, această certificare neavând decât natura unei garanții personale pe care această societate și-a asumat-o față de cumpărător. În raport și de expertiza efectuată în cauză, instanța de fond a constatat, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., faptul că, în sarcina pârâtei s-a născut obligația de a plăti reclamantului comisionul aferent. Cum, potrivit clauzei înserate în contractul de agent comisionul se calculează la suma încasată efectiv de către pârâtă, instanța a avut în vedere numai suma efectiv plătită pârâtei pentru factura din 30 iunie 2003, calculată ca diferență între 15.091,20 euro și 2.646 euro, la care se aplică procentul de 20%.

La calcularea comisionului cuvenit reclamantului instanța a ținut cont de faptul că prin o.p. din 28 martie 2003 pârâta a achitat reclamantului prin contul SC R.A. SRL suma de 3.794,08 euro. Din suma de 23.415,28 euro, calculată de expertul contabil, a fost scăzută suma de 529,2 euro, comision calculat în plus pentru factura din 30 iunie 2003, rezultând un venit brut de 22.906,08 euro, din care se va scădea 2.290,06 euro, reprezentând impozit calculat conform art. 52 lit. e) C. fisc., rezultând un venit net de 20.616,2 euro. Instanța de fond a reținut că, din această sumă pârâta a achitat reclamantului suma de 3.794,08 euro, cu o.p. din 28 martie 2003, astfel că suma datorată se ridică la suma de 16.821,4 euro.

Pretențiile reclamantului în legătură cu factura fiscală din 11 august 2003, sunt neîntemeiate, în condițiile în care această factură a fost emisă de pârâtă către SC R.A. SRL Au fost apreciate ca neîntemeiate și susținerile pârâtei cum că, reclamantul îi datorează suma de 24.028,56 euro, atâta timp cât instanța, nu a fost investită cu o cerere reconvențională. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere pentru neachitarea la termen a facturilor fiscale emise de către P.T., instanța de fond a constatat că, din suma de 8.701,42 lei datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru capătul I și II, reclamantul a achitat numai suma de 5.200 lei, care acoperă integral taxa de timbru pentru capătul I, astfel că, vor fi avute în vedere prevederile art. 20 alin. (3), din Legea nr. 146/1996, pentru capătul II de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel atât reclamantul cât și pârâta. Referitor la apelul formulat de reclamantul M.M., acesta a depus o cerere de renunțare la calea de atac, ilustrativă fiind în acest sens declarația autentificată din 4 septembrie 2007. Pârâta SC I. SA, fostă SC M.P.I. SA Alba Iulia a solicitat, în principiu anularea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând să se pronunțe o soluție de anulare a acțiunii ca insuficient timbrată, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale. Curtea de Apel Craiova, sesizată cu soluționarea apelului după strămutarea cauzei, prin decizia nr. 136 din 14 mai 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a luat act de renunțarea la apel formulată de apelantul - reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC I. SA Alba Iulia solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său și schimbarea sentinței în sensul anulării acțiunii ca insuficient timbrată sau, în subsidiar, respingerea acțiunii reclamantului. În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică soluția instanței de apel ca nelegală întrucât a interpretat greșit normele din Legea nr. 146/1997 cu privire la sancțiunile aplicabile în caz de neîndeplinire a obligației de timbrare a acțiunii. Astfel se susține, în rezumat, că din interpretarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 rezultă că lipsa oricărei părți din timbraj se sancționează cu anularea cererii și că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997.

În cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept tot pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., se critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate constând în greșita interpretare a prevederilor art. 969 și art. 1021 C. civ. și în rezolvarea excepției neexecutării contractului, opusă de pârâtă reclamantului. Astfel recurenta susține, în esență, că primul contract de agent, încheiat cu reclamantul a fost reziliat în baza pct. VII.2 din contract iar această reziliere nu a fost contestată de către reclamant, care nici nu s-a prezentat la interogator pentru a răspunde unei întrebări cu privire la acest aspect (nr. 24), astfel încât în baza art. 225 C. proc. civ., acest aspect al rezilierii contractului este indiscutabil.

Este evident, în aceste condiții, că între părți nu s-au îndeplinit obligații contractuale în baza contractului încheiat cu persoana fizică și deci pârâta nu datorează vreo sumă reclamantului. De altfel, pentru derularea respectivului contract se impunea ca părțile să încheie anexă la contract, cuprinzând produsele pentru care agentul era mandatat să facă promovarea, dar anexa nu a mai fost încheiată și deci nu se poate reține că acest contract și-a produs vreun efect juridic. Raporturile contractuale specifice contractului de agent s-au desfășurat doar prin SC R.A. SRL, al cărei unic asociat este reclamantul, această societate a facturat comisionul pentru intermedierile pe care le-a făcut și l-a și încasat.

Or, din facturile emise de SC R.A. SRL rezultă că sumele facturate reprezintă comision exact pentru vânzările pentru care reclamantul mai solicită încă odată comision în prezenta cauză. Din acestea rezultă că apărarea pârâtei întemeiată pe neexecutarea contractului de către reclamant, ca persoană fizică, este întemeiată. Astfel, societatea deținută de reclamant a facturat și încasat comisionul de la firma din Germania parteneră a pârâtei, prin această încasare recunoscând că derularea raporturilor de intermediere nu s-a făcut în baza primului contract de agent, cu persoana fizică M.M.. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat este nefondat.

Instanța de apel, a interpretat și aplicat în mod corect prevederile Legii nr. 146/1997, reținând, în mod temeinic, că, în speță, își are aplicabilitate art. 14 din această lege și deci l-a sancționat pe reclamant cu anularea doar a celui de al doilea capăt de cerere, urmare a timbrării insuficiente a acțiunii, în totalitate respectiv a netimbrării capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la penalități. Fiind în prezența unei acțiuni cu mai multe capete de cerere, neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru pentru unul din capete nu se sancționează cu anularea în totalitate a acțiunii ci doar a respectivului capăt de cerere. În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat de asemenea pe pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., dar vizând interpretarea și aplicarea de către instanța de apel a art. 969 și art. 1021 C. civ. și art. 225 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat. Astfel instanța a apreciat că înscrisul intitulat act de reziliere unilaterală nu are putere doveditoare, având în vedere doar împrejurarea că nu s-a probat că aceasta a fost comunicată reclamantului, fără însă a corobora această comunicare, existentă la dosar, cu împrejurarea că relațiile de agent s-au derulat cu SC R.A. SRL al cărei unic asociat și administrator era reclamantul M.M. – împrejurare care a contribuit la menținerea unei stări de confuzie cu privire la raporturile cu pârâta și cu clienții – și, mai ales, fără a face aplicarea prevederilor art. 225 C. proc.

civ., potrivit cărora dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice. Or, în cauză, în interogatoriul propus de pârâtă a fi luat reclamantului, întrebarea nr. 24 avea următorul conținut: „corespunde adevărului că în conformitate cu clauzele contractuale contractul a fost realizat fără ca noi să datorăm vreo sumă în conformitate cu modalitatea de calcul prevăzută în contract?” iar refuzul sau neînfățișarea nejustificată a reclamantului pentru a răspunde la această întrebare, putea și trebuia interpretată de instanță, - având în vedere coroborarea și cu alte probe ale dosarului – ca o mărturisire a acestuia cu privire la rezilierea contractului.

Un element suplimentar cu care refuzul de a răspunde la interogatoriu trebuia coroborat, în spiritul art. 225 C. proc. civ., în sensul aprecierii ca o mărturisire deplină asupra rezilierii contractului, este și împrejurarea că nu s-a mai întocmit anexă la contract, necesară pentru determinarea produselor și afacerilor pe care agentul le poate negocia pentru comitent sau în numele și pe seama acestuia, așa cum se prevede expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 509/2002.

În strânsă legătură cu acest aspect se află și așa-zisa excepție a neexecutării contractului – în fapt o apărare a pârâtului față de pretențiile unui reclamant întemeiate pe un contract – „excepție” invocată de către pârâtă cu privire la executarea sau, mai exact, neexecutarea de către reclamant, ca persoană fizică, a contractului din 3 decembrie 2002 – contract reziliat – pe care își întemeiază pretențiile, instanțele reținând greșit că raporturile pârâtei cu clienții s-ar fi derulat în virtutea și în executarea acestui contract cu reclamantul, ca persoană fizică, în timp ce, în realitate, reclamantul a acționat ca administrator al SC R.A. SRL., raporturile contractuale specifice contractului de agent derulându-se prin această societate.

Fără a intra în analiza modului în care instanțele au apreciat probele administrate dar verificând criticile privind neexecutarea contractului se constată că, din ansamblul înscrisurilor aflate la dosar cu privire la raporturile dintre pârâtă, reclamanta, SC R.A. SRL și clienți (facturi, faxuri, e-mailuri ș.a.), precum și din cele reținute de expertiza contabilă efectuată în cauză de către expert contabil D.M. – expertiză necontestată de reclamant – rezultă că acele livrări de marfă dinspre pârâtă spre cei doi clienți pentru care reclamantul pretinde plata comisionului s-au efectuat în baza comenzilor transmise de SC R.A. SRL către pârâtă și că plata sumelor reprezentând comisioane s-a făcut către această societate, e adevărat, reprezentată de reclamant, ca administrator.

În acest sens nu poate fi neglijată nici ordonanța în somație de plată din 11 noiembrie 2003 prin care a fost somată debitoarea SC R.A. SRL și nu reclamantul M.M. să plătească creditoarei SC M.P.I. SA (pârâta din prezenta cauză) suma reprezentând preț parțial pentru produsele livrate prin SC R.A. SRL este vorba despre aceleași livrări de produse și de aceleași facturi pe care, în prezenta cauză, reclamantul își întemeiază pretențiile. Respectiva ordonanță în somație de plată nu a fost atacată de către debitoarea SC R.A.

SRL cu cerere în anulare, ocazie cu care ar fi putut invoca, așa cum ar fi putut-o face și cu judecata cererii în somație de plată, faptul că nu ea este debitoarea obligației ci un agent persoană fizică, respectiv M.M., care a acționat în temeiul contractului din 3 decembrie 2002. În raport de cele menționate acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând comision datorat conform contractului din 3 decembrie 2002 apare ca nefondată. Față de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să admită recursul pârâtei și să modifice în parte decizia atacată în sensul admiterii apelului pârâtei și schimbării sentinței atacate, în parte, respectiv respingerea acțiunii reclamantului cu privire la pretențiile constând în plata comision formulate și la obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

Se va menține sentința cu privire la anularea ca insuficient timbrat a capătului de cerere privind obligarea la plata de penalități.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA (fostă SC M.P.I. SA) Alba Iulia împotriva deciziei nr. 136 din 14 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței nr. 968/CA/2007 din 22 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge capătul de acțiune în plata comisionului și cheltuieli de judecată, menținând restul dispozițiilor sentinței privind plata penalităților. Menține restul dispozițiilor deciziei privind apelul formulat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2009.