ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4837/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4837/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului, din
examinarea actelor și
lucrărilor dosarului
constată
următoarele:
Prin sentința comercială nr. 173/COM/2011 pronunțată de
Tribunalul Alba
a fost
admisă acțiunea comercială formulată și precizată de reclamanta SC
I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC D.G. SRL
și, în
consecință, a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei
a sumei de
47500 euro, în echivalent lei la
cursul B.N.R. din data plății, reprezentând rest preț
neachitat pentru
utilajele livrate în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2008,
și dobânda legală în cuantum de 2853,33 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R.
din data plății, calculată până la data de 04 martie 2011. S-a luat act că
reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivare, prima instanță a reținut că între părțile
litigante a fost încheiat
contractul
de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2008, în temeiul căruia
reclamanta a livrat pârâtei mai multe utilaje, în
schimbul sumei de 167000 euro.
S-a
constatat că pârâta avea obligația să achite utilajele cumpărate, în
condițiile în care, potrivit art. 969 C. civ.
convențiile legal făcute au putere de
lege
între părțile contractante, iar existența creanței pretinse de reclamantă în
cuantum de 167000 euro a rezultat din facturile fiscale din
16 iunie 2008,
factura fiscală din 14 octombrie 2008 și factura fiscală din 07 noiembrie 2008
emise de către aceasta și necontestate de către pârâtă.
În
raport de prevederile art. 379 alin. (3) C. proc. civ. cu referire la art. 46 C.
com., instanța de fond a constatat caracterul cert al creanței, iar în temeiul art.
379 alin. (4) C. proc. civ. s-a apreciat că menționatul
cuantum al creanței rezultă din aceleași facturi fiscale acceptate de
către pârâtă,
întrucât nu există vreun dubiu în privința lichidității
creanței, iar în ceea ce
privește
împlinirea scadenței data exigibilității este anterioară cererii de chemare
în
judecată.
S-a constatat că în anul 2009, părțile au mai încheiat un
contract de livrare
utilaje la un preț de 190000 euro, în temeiul căruia
pârâta a achitat un avans de
47500
euro, iar din suma de 167000 euro, în temeiul contractului din 2008, a
rămas de achitat suma de 47500 euro, fapt
recunoscut implicit de pârâtă atât cu
ocazia concilierii directe, cât și
prin răspunsul la interogator.
Întrucât
contractul din 2009 nu a mai putut fi finalizat din cauza
dificultăților financiare ale pârâtei, aceasta a
invocat faptul că nu mai are nicio
datorie către reclamantă, întrucât a
operat compensarea legală a obligației de plată a sumei de 47500 euro (pentru
contractul din 2008), cu suma de 47500 euro achitată în avans pentru contractul
din 2009 și care trebuia să fie restituită de reclamantă.
În acest
context, ținând cont de prevederile art. 1144 C. civ. în vigoare la momentul
nașterii raporturilor juridice dintre părți, instanța de fond a reținut că în
condițiile în care reclamanta nu a înțeles să denunțe contractul din anul 2009,
acesta se află în ființă și la timpul prezent, așa încât nu poate fi vorba în
speță de vreo obligație a acesteia de restituire a sumei achitate de pârâtă cu
titlu de avans.
Așa
fiind, întrucât reclamanta nu are o datorie către pârâtă, în speță nu
poate fi vorba de aplicarea dispozițiilor art. 1144
C. civ., motiv pentru care,
văzând și
dispozițiile art. 969, art. 1073 C. civ. și art. 379 alin. (4) C. proc. civ.
instanța a constatat că acțiunea precizată a reclamantei este întemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC D.G.
SRL
solicitând anularea
sentinței apelate și, după rejudecare, anularea acțiunii ca netimbrată sau
respingerea acțiunii ca prematur introdusă.
Prin decizia nr. 18/2012 din 23 martie 2012 pronunțată
de Curtea de Apel
Alba
lulia - secția a II-a civilă a fost respins apelul promovat de pârâta SC D.G.
SRL.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între părți
s-au derulat relații contractuale în baza a două
contracte: contractul de vânzare -
cumpărare din 10 iunie 2008 și
contractul de vânzare - cumpărare din 4 august 2009.
S-a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite
condițiile pentru desființarea
contractului cu obligația reclamantei la restituirea
avansului, astfel că pârâta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă
împotriva reclamantei pentru avansul plătit în temeiul contractului.
A fost
înlăturată susținerea pârâtei vizând împrejurarea că a operat
desființarea contractului înainte ca acesta să producă
efecte, întrucât părțile și-au însușit contractul prin semnătură și pârâta a
executat parțial
contractul prin achitarea avansului de 47.500 Euro.
Factura fiscală, reține instanța de apel, nu este un document care să
condiționeze existența unui contract, fiind doar un document contabil
justificativ pentru evidențele contabile.
În consecință, instanța de control judiciar a constatat
că nu sunt îndeplinite
prevederile
art. 1143 - 1153 C. civ. pentru a opera compensarea ca modalitate de stingere a
obligației de plată ce revine pârâtei pentru produsele livrate de reclamantă în
baza contractului.
Totodată,
s-a constatat că pârâta nu a indicat ce taxe nu ar fi fost achitate de
reclamantă pentru judecarea cauzei în fond, în urma verificării, reținându-se
că aceasta a achitat taxele corespunzătoare de
timbru și timbru judiciar.
Și motivul de apel vizând neîndeplinirea procedurii
prevăzute de art. 720
1
C.
proc. civ. a fost apreciat ca fiind nefondat, dat fiind că părțile au
purtat corespondență și au încercat soluționarea
amiabilă, aspect ce rezultă din
procesul - verbal încheiat în cursul
anului 2010 (filele 61-83 din dosarul Tribunalului Sibiu).
În termen legal, împotriva acestei decizii pârâta SC D.G.
SRL
București
a declarat recurs, criticând decizia atacată pentru nelegalitate pentru
următoarele motive:
Primul
motiv de recurs, arată recurenta, este dat de faptul că decizia
recurată este lipsită de temei legal, fiind dată
cu aplicarea greșită a legii, aplicare greșită ce are legătură cu dispozițiile
legale exprese în materia taxelor de timbru.
Solicită admiterea
recursului, anularea sentinței apelate și, după rejudecare, anularea acțiunii
introductive ca netimbrată.
Al
doilea motiv de recurs, susține recurenta, vizează faptul că decizia
recurată este lipsită de temei legal, fiind dată
cu aplicarea greșită a legii, instanța
de fond, în mod nelegal,
considerând că dispozițiile exprese prevăzute de art. 720
1
C. proc.
civ. au fost îndeplinite printr-o acțiune întemeiată pe O.G. nr. 5/2001.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului,
anularea sentinței apelate și, după rejudecare, respingerea acțiunii ca
prematur introdusă.
În ceea
ce privește al treilea motiv de recurs invocat, recurenta critică decizia
atacată sub aspectul greșitei aplicări a legii în ceea ce privește desființarea
contractului de vânzare.
Consideră ca fiind aplicabil art. 1091 C. civ. care
prevede ca modalitate
de stingere a obligațiilor compensația, respectiv art. 1143-1153
C. civ. care
reglementează
condițiile în care operează aceasta.
Apreciază
că obligațiile Contractului de vânzare din 04 august 2009 au încetat pentru SC D.G.
SRL în condițiile art. 1156 C. civ., în vigoare la momentul respectiv, care are
corespondent în noul C. civ. în art. 1634. Prin prisma acestui motiv solicită
admiterea recursului și,
rejudecând în fond
cauza, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La
termenul de judecată din data de 5 decembrie 2012 apărătorul
recurentei-pârâte a precizat că își încadrează
critici le în motivul de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304
C. proc. civ.
Intimata-reclamantă
SC I.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență,
respingerea recursului.
Analizând
decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru considerentele care succed:
Cât
privește prima critică, referitoare la satisfacerea taxelor judiciare de
timbru, aceasta este nefondată, instanțele făcând
o corectă aplicare a dispozițiilor
legale incidente (filele 90, 100,
102-103 dosar fond).
Instanțele
au tăcut o corectă aplicare a legii și în ceea ce privește
dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.
și au reținut corect că părțile, purtând corespondență și încercând
soluționarea amiabilă așa cum rezultă din procesul-
verbal încheiat în
cursul anului 2010 (filele
61-83
din
dosarul Tribunalului Sibiu), au satisfăcut cerințele legale privitoare la
procedura prealabilă sesizării instanței de judecată.
Motivele
de recurs invocate de recurentă urmăresc să dea o interpretare nelegală și pur
subiectivă dispozițiilor art. 720
1
C. proc. civ. și prevederilor
legale comerciale interne și comunitare aplicabile speței dar și jurisprudenței
în materie.
Potrivit
dispozițiilor sale, dar și în strânsă legătură cu jurisprudența în materie, art.
720
1
C. proc. civ. prevede o procedură prealabilă specială care
trebuie parcursă de reclamantul dintr-un litigiu comercial înainte de
introducerea cererii de chemare în judecată. în
conformitate cu aceste prevederi,
partea care are o pretenție evaluabilă
în bani, înainte de a chema în judecată
partea
adversă, are obligația de a încerca soluționarea amiabilă a litigiului prin
convocarea la conciliere a acesteia. Rezultatul
concilierii va fi consemnat într-un
proces-verbal de conciliere, iar
acesta din urmă va fi anexat cererii de chemare în judecată împreună cu
notificarea și dovada comunicării.
Efectuarea
procedurii de conciliere prealabilă introducerii cererii de
chemare în judecată prevăzută de art. 720 C.
proc. civ. nu este o cerință
imperativă a legii, textul de lege neavând
precizată vreo sancțiune în acest sens, iar acțiunea nefiind în toate cazurile
sancționată cu respingerea cererii de chemare în judecată.
Înalta
Curte de Casație și Justiție reamintește că în același sens s-a pronunțat și
prin decizia nr. 2523/2009 din 21 octombrie 2009, rațiunea
concilierii prealabile prevăzută de art. 720 C.
proc. civ. este aceea de a
simplifica și degreva judecățile având ca
obiect pretenții de natură bănească, pretenții ce pot fi soluționate pe cale
amiabilă și într-un termen scurt. Această
rațiune
este practic realizată și atunci când încercarea de conciliere a reclamantei cu
cealaltă parte a avut loc în cadrul unei proceduri simplificate, chiar și la
nivel
mai puțin formal potrivit cu
prevederile întregului text de lege aplicabil deoarece
esențial este că părțile, prin voința lor,
exprimată neechivoc, să stăruie pentru a
rezolva litigiul. Dacă pârâta
dintr-un
litigiu
comercial nu
dovedește existența vreunei vătămări prin încălcarea normei de procedură, iar
reclamanta dovedește
că a depus diligente
în vederea soluționării pe cale amiabilă a litigiului, instanța
trebuie
să decidă respingerea excepției prematurității introducerii cererii de chemare
în judecată, în cazul în care pârâta o va invoca.
După cum
rezultă din înscrisurile depuse la dosar s-a inițiat cu pârâta o reală
conciliere în vederea recuperării, pe cât posibil pe cale amiabilă, a
prejudiciilor cauzate.
Așadar,
în condițiile în care s-a purtat o corespondență în vederea recuperării
prejudiciului, nu pot fi reținute ca fondate susținerile recurentei potrivit cu
care ar fi fost vătămată prin lipsa unei proceduri de conciliere prealabile
cererii de chemare în judecată.
Cât
privește ultima critică, recurenta apreciază în mod greșit că în speță este
aplicabil art. 1091 C. civ. care prevede ca modalitate de stingere a
obligațiilor compensația, respectiv art. 1143-1153
C. civ. care reglementează
condițiile în care operează aceasta.
Compensația
este modul de stingere a obligațiilor care constă în stingerea
a două obligații reciproce, până la concurența
celei mai mici dintre ele. Astfel, compensația presupune existența a două
raporturi juridice obligaționale distincte
în cadrul cărora aceleași
persoane sunt creditor și debitor una față de cealaltă.
Potrivit
art. 1144 C. civ., compensația operează de drept, în puterea
legii, chiar și atunci când debitorii n-ar ști
despre aceasta, cele două datorii stingându-se reciproc în momentul în care ele
se găsesc existând deodată și până
la concurența cotităților lor
respective.
Prima condiție pentru a opera compensația este
reciprocitatea obligațiilor,
aceasta
însemnând că ambele creanțe trebuie să existe între aceleași persoane,
care să fie creditor și debitor în același timp,
una față de cealaltă.
Este de
necontestat că pârâta are calitatea de debitor în temeiul
contractului din 2008, în temeiul căreia are o
datorie de 47500 euro.
În ceea ce privește calitatea de debitor a reclamantei,
pentru aceeași sumă, în temeiul contractului din 2009, aceasta nu a putut fi
reținută de instanță.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, reclamanta s-a
angajat în anul 2009 să
livreze
un utilaj pârâtei, care din prețul de 190000 euro a plătit un avans de 47500
euro. într-adevăr, utilajul nu a fost livrat în condițiile în care pârâta nu a
respectat graficul de plată, achitând doar
avansul, considerat de părți ca fiind o
„confirmare irevocabilă a comenzii",
conform art. 3 din contract (în același articol, se prevede clar că pârâta
trebuia să mai achite și suma de 38000 euro înainte de livrare, până la data de
15 septembrie 2009).
În contractul din anul 2009 nu se face nicio precizare
referitoare la soarta avansului achitat în condițiile în care contractul nu
este finalizat din culpa uneia
sau alteia dintre părțile contractante și nici nu este
prevăzut vreun pact comisoriu
de
ultim grad, care să atragă desființarea de drept a contractului și repunerea
părților în situația anterioară în cazul
neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
În plus,
s-a reținut că, fie și în prezența unui asemenea pact comisoriu, singurul în
drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea este creditorul care
și-a executat sau se declară gata să execute obligațiile, debitorul care nu
și-a executat obligațiile neavând dreptul de a pretinde rezoluțiunea
contractului.
În condițiile în care reclamanta nu a înțeles să denunțe
contractul din anul
2009,
acesta se află în ființă și la timpul prezent, așa încât nu poate fi vorba în
speță de vreo obligație a acesteia de restituire a sumei achitate de pârâtă cu
titlu
de avans. Deci, reclamanta nu are o
datorie către pârâtă, iar în speță nu poate fi
vorba de aplicarea
dispozițiilor art. 1144 C. civ.
În
concluzie, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente în
cauză și expuse pe larg în cele ce preced, indicând temeiurile de fapt și de
drept care au stat la baza hotărârii pronunțate, motiv pentru care, nefiind
întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc.
civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D.G. SRL
București împotriva deciziei nr. 18/2012 din 23 martie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta SC D.G. SRL București împotriva deciziei nr. 18/2012 din 23
martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a civilă, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012