ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1462/2009

Asupra contestației în anulare de față;

La data de 28 iulie 2008, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel lași

plângerea numitei D.F. împotriva Rezoluției nr. 84/ P din 5 iunie 2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași, prin care s-a dispus în temeiul

art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a), c) și d) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de magistratul B.B., procuror la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Vaslui, S.F., comisar șef, în cadrul I.P.J. Vaslui, N.L.,

agent șef, E.M., agent șef adjunct, G.F.M., agent șef adjunct pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzută de art. 250

1

, 259, 260 și

261 C. pen.

În motivarea plângerii sale, petenta a susținut că este nemulțumită de

modul în care a fost soluționată plângerea sa atât de procurorul de la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel lași, cât și de procurorul general al

aceluiași parchet.

A mai precizat că ea a dovedit vinovăția persoanelor cercetate prin

hotărârea de achitare dată în cauză.

Petenta a solicitat admiterea plângerii și în cererea urmăririi penale

față de persoanele cercetate întrucât acestea nu și-au îndeplinit, în mod

corect, atribuțiile de serviciu.

În urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat

că prin Rezoluția nr. 84/ P din 5 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel lași s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva

intimaților, pentru săvârșirea infracțiunilor reclamate.

În motivarea rezoluției contestate s-a subliniat că prin Rechizitoriul

nr. 757/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatei D.F., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25

din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen., reținându-se în esență că, în calitate de președintă a Asociației A.,

Filiala Vaslui, în cursul anilor 2002 – 2007, a promis părților vătămate P.M.

și M.Ș. că le va rezolva favorabil procesele aflate pe rolul instanțelor de

judecată.

În acest sens, inculpata s-a prezentat ca fiind avocat, a scris cereri,

a făcut acte de reprezentare la procese, fără însă a lua cuvântul în instanță.

Pentru aceste fapte și consultațiile juridice acordate a solicitat și

primit diferite sume de bani și produse alimentare.

S-a mai reținut că inculpata, uzând de calitatea de avocat, a promis

mai multor persoane de etnie rromă, că va face demersuri, solicitând

despăgubiri, pentru suferințele la care au fost supuși în timpul foametei din

anii 1946 - 1947.

Prin sentința penală nr. 118 din 17 aprilie 2007, a Judecătoriei

Urziceni, s-a dispus achitarea inculpatei D.F., în conformitate cu dispozițiile

art.

11 pct. 2 lit. c) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., art. 25

din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen. Sentința instanței de fond

a fost menținută prin decizia penală nr. 132 A din 5 septembrie 2007 a Curții

de Apel București.

La soluționarea dosarului nr. 757/P/2005 au participat, în cursul

urmăririi penale, numiții N.L., E.M. și C.D., celelalte două persoane,

respectiv S.F. și G.F.M. nefiind implicați în efectuarea actelor de urmărire

penală, în cauza evocată.

S-a reținut că aspectele reclamate de către D.F., cărora aceasta Ie-a

atribuit încadrarea juridică a unor fapte de natură penală a vizat strict modul

în care s-a realizat și finalizat urmărirea penală în cauza în care aceasta a

avut calitatea de inculpat.

Prin urmare, raportat la calitatea persoanelor față de care a fost

formulată plângere penală, în speță, nu este posibilă abordarea activității

desfășurate de către acestea, din perspectiva textelor de lege pe care petenta

Ie-a invocat, motivat de faptul că nici procurorul, nici ofițerii de poliție,

care efectuau urmărirea penală nu pot fi subiect activ, al infracțiunilor prevăzută

de art. 260 și 317

1

C. pen., în cauzele pe care le

instrumentează.

În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 247

1

C. pen., este de relevat faptul că sub aspectul elementului material al

infracțiunilor menționate, este necesar ca funcționarul public să îngrădească

folosința sau exercițiul drepturilor unei persoane sau să-i creeze o situație

de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, etc.

În speță, actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 757/P/2005

s-au realizat cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale persoanei

cercetate, conform dispozițiilor cuprinse în Titlul I (partea specială), cap. IV

și V C. proc. pen. [(a se vedea procesul verbal prin care i s-a adus la

cunoștință învinuitei D.F. învinuirea, precum și dispozițiile art. 70 alin. (2)

C. proc. pen., declarația învinuitei din care rezultă că i-a fost respectat

dreptul la apărare, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire

penală)].

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 250

1

C. proc. pen., s-a arătat faptul că activitățile specifice realizării actelor

de urmărire penală în orice cauză penală nu pot fi asociate acțiunii cerute de

legiuitor în cuprinsul textului de lege care incriminează infracțiunea de

purtare abuzivă.

Din examinarea tuturor actelor de urmărire penală care au făcut

obiectul dosarelor penale în care petenta a avut calitatea de inculpată nu au

rezultat date sau indicii care să ateste că aceasta ar fi fost cu prilejul

cercetărilor, victima unor amenințări sau agresiuni exercitate de către

organele de urmărire penală.

Totodată, acuzațiile pe care petenta a înțeles să le aducă ofițerilor

de poliție și procurorului cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 261 C. pen., s-au dovedit a fi nefondate.

Din analiza acelorași acte de urmărire penală din dosarul nr.

757/P/2005, a rezultat că aspectele relatate de martori reflectă adevărul și nu

sunt plăsmuiri ale organelor de cercetare penală.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 268

C. pen., s-a arătat că actul de trimitere în judecată s-a întemeiat pe o serie

de probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale, probe indicate

și în expozitivul actului menționat și care, la momentul trimiterii în

judecată, au confirmat vinovăția inculpatei D.F.

Prin urmare, împrejurarea că, ulterior emiterii rechizitoriului, o

parte dintre martorii audiați la urmărirea penală și-au schimbat declarațiile

în fața instanței de judecată, nu poate justifica opinia conform căreia

inculparea s-ar fi realizat în lipsa unor probe existente de vinovăție.

De altfel, împrejurarea că instanța de fond, cât și instanța de control

judiciar, în susținerea soluției de achitare, au făcut referire doar la

declarațiile date de martori în fața instanței, înlăturându-le, astfel, pe cele

de la urmărirea penală nu poate susține concluzia unei conduite abuzive a

persoanelor investite cu soluționarea unui dosar finalizat cu trimiterea în

judecată a inculpatei D.F.

Nu lipsit de semnificație este și faptul că, în dovedirea aspectelor

reclamate de către P.M. la dosarul de urmărire penală nr. 757/P/2005 au fost

atașate o serie de acte ridicate de organele de cercetare penală de la acesta

și care atestă implicarea numitei D.F. în afacerile judiciare ale părții

vătămate din acea cauză penală.

Prin urmare, faptul că alți martori audiați la urmărirea penală au

revenit în fața instanței de judecată asupra declarațiilor care susțineau

acuzațiile aduse inculpatei D.F., precum și faptul că aspectelor relatate de

către numitul P.M., instanța de judecată nu Ie-a oferit calificarea penală, nu

poate justifica concluzia conform căreia susținerile făptuitorului ar avea

caracter mincinos sau că învinuirile aduse petentei ar fi fost nedrepte.

În ceea ce privește infracțiunea de încercare de a determina mărturia

mincinoasă este s-a menționat faptul că din actele premergătoare efectuate în

cauză, nu au rezultat elemente care să ateste că P.M. ar fi desfășurat

activități de natura celor prevăzute de art. 261 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petenta a formulat plângere, aceasta

fiindu-i respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel lași, ca nefondată, prin rezoluția nr. 597/ll/2 din 17 iulie 2008.

Nemulțumită, petenta s-a adresat cu plângere Curții de Apel lași, secția

penală, care, verificând rezoluțiile, în baza art. 278

1

alin. (8) C.

proc. pen., prin sentința penală nr. 132 din 4 noiembrie 2008, a respins

plângerea, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei din urmă sentințe, în termen legal, a declarat recurs

petenta, susținând că, s-a greșit, prin neînceperea urmăririi penale celor

reclamați și că, față de conținutul plângerii, organul de urmărire penală ar fi

trebuit să-și exercite rolul activ și să administreze probe care să ducă la

reclamarea celor reclamați.

Prin decizia penală nr. 703 din 27 februarie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul

declarat de petenta D.F. împotriva sentinței penale nr. 132 din 4 noiembrie

2008 a Curții de Apel lași, secția penală.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că

solicitarea petiționarei de trimitere în judecată a intimaților pentru

învinuirile de a fi comis o serie de infracțiuni, a plecat de la faptul că

procurorul B.B. și lucrătorii de poliție S.F., N.L., G.F.M., E.M. precum și

alți polițiști au efectuat împotriva sa, acte de urmărire penală, acte juridice

soldate cu trimiterea sa în judecată pentru infracțiunile prevăzută

de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 25 din Legea nr.

255/2004 raportat la art. 281 C. pen., infracțiuni, pentru care, atât prima

instanță, Judecătoria Urziceni, cât și instanța de recurs, Curtea de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, au

achitat-o, reținând, inexistența comiterii faptelor.

Că, în raport de această situație, ar fi dovedite infracțiunile

reclamate, fiind evidente plăsmuirile folosite, pentru determinarea condamnării

acesteia.

S-a reținut că așa-zisele plăsmuiri, la care petenta se referă nu

există, după cum nu sunt dovedite nici măcar indicii cu care să se dovedească

că intimații ar fi lucrat cu vreo pornire sau cu rea-credință, pentru a

determina condamnarea acesteia.

Împotriva acestei decizii petenta D.F. a formulat contestație în

anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. c) și d) C. proc. pen.

În motivarea contestației în anuare, contestatoarea a arătat că

instanța de recurs a procedat la judecarea cauzei omițând să audieze

inculpații, obligație prevăzută atât de dreptul național cât și de dispozițiile

art. 6 par. 1 și 3 lit. c) din C.E.D.O., atâta vreme cât aceștia nu au fost

audiați nici de prima, nici de a doua instanță.

A arătat că decizia instanței de recurs este nelegală și netemeinică

sub aspectul situației de fapt, solicitând redeschiderea urmăririi penale.

Contestația în anulare formulată este inadmisibilă.

Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale

definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

- când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

- când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de

către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a în

cunoștința instanța despre această împiedicare;

- când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de

încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) -

i) cu privire la care existau probe în dosar;

- când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri

definitive pentru aceeași faptă;

- când la judecarea recursului sau la judecarea cauzei de către

instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia

este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art.

385

16

alin (1).

Potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., „instanța constatând că

cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe

care se sprijină contestația este din cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite

în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.”

Examinând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate,

se constată că acestea nu se încadrează în dispozițiile art. 386 lit. c) și d)

C. proc. pen., invocate de petentă și nu se regăsesc nici printre celelalte

cazuri prevăzute de art. 386 C. proc. pen.

Ca atare, Înalta Curte va constata că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 391 C. proc. pen., contestația în anulare urmând a fi

respinsă ca inadmisibilă.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată contestatoarea

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de contestație în anulare, formulată

de contestatoarea D.F. împotriva deciziei penale nr. 703 din 27 februarie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul

nr. 634/45/2008.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17 aprilie 2009.