ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 703/2009

Asupra recursului de față;

La data de 28 iulie 2008, s-a

înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași plângerea numitei D.F. împotriva

Rezoluției nr. 84/ P din 5 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Iași, prin care s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

a), c) și d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul B.B.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, S.F, comisar șef, în

cadrul I.P.J. Vaslui, N.L., agent șef, E.M., agent șef adjunct, G.F.M., agent

șef adjunct pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 250

1

,

259, 260 și 261 C. pen.

În motivarea plângerii sale,

petenta a susținut că este nemulțumită de modul în care a fost soluționată

plângerea sa atât de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Iași, cât și de procurorul general al aceluiași parchet.

A mai precizat că ea a

dovedit vinovăția persoanelor cercetate prin hotărârea de achitare dată în

cauză.

Petenta a solicitat

admiterea plângerii și în cererea urmăririi penale față de persoanele cercetate

întrucât acestea nu și-au îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu.

Curtea, verificând actele și

lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a constatat următoarele:

prin Rezoluția nr. 84/ P din 5 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Iași s-a dispus a nu se începe urmărirea penală împotriva intimaților,

pentru săvârșirea infracțiunilor reclamate.

În motivarea rezoluției s-a

subliniat că prin Rechizitoriul nr. 757/P/2005 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Vaslui s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei D.F., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de inculpare, s-a

reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Din anul 1998 inculpata a

fost președinta Asociației A., Filiala Vaslui, funcție în virtutea căreia, în

cursul anilor 2002 - 2007 a promis părților vătămate P.M. și M.Ș. că le va

rezolva favorabil procesele aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În acest sens, inculpata s-a

prezentat ca fiind avocat, a scris cereri, a făcut acte de reprezentare la

procese, fără însă a lua cuvântul în instanță.

Pentru aceste fapte și

consultațiile juridice acordate a solicitat și primit diferite sume de bani și

produse alimentare.

De asemenea, în același

rechizitoriu s-a mai reținut că inculpata, uzând de calitatea de avocat, a

promis mai multor persoane de etnie rromă, că va face demersuri, solicitând despăgubiri,

pentru suferințele la care au fost supuși în timpul foametei din anii 1946 - 1947.

Prin sentința penală nr. 118

din 17 aprilie 2007, a Judecătoriei Urziceni, s-a dispus achitarea inculpatei D.F.,

în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. c) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin.

(1) și (2) C. pen., art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen.

Sentința instanței de fond a fost menținută prin decizia penală nr. 132/ A din

5 septembrie 2007 a Curții de Apel București.

La soluționarea dosarului nr.

757/P/2005 au participat, în cursul urmăririi penale, numiții N.L., E.M. și C.D.,

celelalte două persoane, respectiv S.F. și G.F.M. nefiind implicați în

efectuarea actelor de urmărire penală, în cauza evocată.

Aspectele reclamate de către

D.F., cărora aceasta le-a atribuit încadrarea juridică a unor fapte de natură

penală a vizat strict modul în care s-a realizat și finalizat urmărirea penală

în cauza în care aceasta a avut calitatea de inculpat.

Prin urmare, raportat la

calitatea persoanelor față de care a fost formulată plângere penală, în speță,

nu este posibilă abordarea activității desfășurate de către acestea, din

perspectiva textelor de lege pe care petenta le-a invocat, motivat de faptul că

nici procurorul, nici ofițerii de poliție, care efectuau urmărirea penală nu

pot fi subiect activ, al infracțiunilor prevăzută de art. 260 și 317

1

C. pen., în cauzele pe care le instrumentează.

În ceea ce privește

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 247

1

C. pen., este de

relevat faptul că sub aspectul elementului material al infracțiunilor

menționate, este necesar ca funcționarul public să îngrădească folosința sau

exercițiul drepturilor unei persoane sau să-i creeze o situație de

inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, etc.

În speță, actele de urmărire

penală efectuate în dosarul nr. 757/P/2005 s-au realizat cu respectarea tuturor

drepturilor procesuale ale persoanei cercetate, conform dispozițiilor cuprinse

în Titlul I (partea specială), cap. IV și V C. proc. pen. (a se vedea procesul

verbal prin care i s-a adus la cunoștință învinuitei D.F. învinuirea, precum și

dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., declarația învinuitei din care

rezultă că i-a fost respectat dreptul la apărare, procesul verbal de prezentare

a materialului de urmărire penală).

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 250

1

C. proc. pen., s-a soluționat

faptul că activitățile specifice realizării actelor de urmărire penală în orice

cauză penală nu pot fi asociate acțiunii cerute de legiuitor în cuprinsul

textului de lege care incriminează infracțiunea de purtare abuzivă.

Din examinarea tuturor

actelor de urmărire penală care au făcut obiectul dosarelor penale în care

petenta a avut calitatea de inculpată nu rezultă date sau indicii care să

ateste că aceasta ar fi fost cu prilejul cercetărilor, victima unor amenințări

sau agresiuni exercitate de către organele de urmărire penală.

Totodată, acuzațiile pe care

petenta înțelege să le aducă ofițerilor de poliție și procurorului cu privire

la săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 261 C. pen., sunt nefondate.

Din analiza acelorași acte

de urmărire penală din dosarul nr. 757/P/2005, rezultă că aspectele relatate de

martori reflectă adevărul și nu sunt plăsmuiri ale organelor de cercetare

penală.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 268 C. pen., este de asemenea, de relevat faptul

că Rechizitoriul din 11 noiembrie 2005 s-a întemeiat pe o serie de probe care

au fost administrate în cursul urmăririi penale, probe indicate și în

expozitivul actului menționat și care, la momentul trimiterii în judecată, au

confirmat vinovăția inculpatei D.F.

Prin urmare, împrejurarea

că, ulterior emiterii rechizitoriului, o parte dintre martorii audiați la

urmărirea penală și-au schimbat declarațiile în fața instanței de judecată, nu

poate justifica opinia conform căreia inculparea s-ar fi realizat în lipsa unor

probe existente de vinovăție.

De altfel, împrejurarea că

instanța de fond, cât și instanța de control judiciar, în susținerea soluției

de achitare, au făcut referire doar la declarațiile date de martori în fața

instanței, înlăturându-le, astfel, pe cele de la urmărirea penală nu poate

susține concluzia unei conduite abuzive a persoanelor investite cu soluționarea

unui dosar finalizat cu trimiterea în judecată a inculpatei D.F.

Nu lipsit de semnificație

este și faptul că, în dovedirea aspectelor reclamate de către P.M. la dosarul

de urmărire penală nr. 757/P/2005 au fost atașate o serie de acte ridicate de

organele de cercetare penală de la acesta și care atestă implicarea numitei D.F.

în afacerile judiciare ale părții vătămate din acea cauză penală.

Mai mult, aceleași susțineri

le-a făcut P.M. și în fața instanței de judecată, ceea ce atestă faptul că

întreaga conduită procesuală a acestuia s-a înscris în limitele dispozițiilor

legale.

Prin urmare, faptul că alți

martori audiați la urmărirea penală au revenit în fața instanței de judecată

asupra declarațiilor care susțineau acuzațiile aduse inculpatei D.F., precum și

faptul că aspectelor relatate de către numitul P.M., instanța de judecată nu

le-a oferit calificarea penală, nu poate justifica concluzia conform căreia

susținerile făptuitorului ar avea caracter mincinos sau că învinuirile aduse

petentei ar fi fost nedrepte.

În ceea ce privește

infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă este de menționat

faptul că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu au rezultat elemente

care să ateste că P.M. ar fi desfășurat activități de natura celor prevăzute de

art. 261 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții,

petenta a formulat plângere, aceasta fiindu-i respinsă de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca nefondată, prin rezoluția nr. 597/II/2

din 17 iulie 2008.

Nemulțumită, petenta s-a

adresat cu plângere Curții de Apel Iași, secția penală, care, verificând

rezoluțiile, în baza art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen., prin

sentința penală nr. 132 din 4 noiembrie 2008, a respins plângerea, ca fiind

neîntemeiată.

Împotriva acestei din urmă sentințe,

în termen legal, a declarat recurs petenta, susținând că, s-a greșit, prin

neînceperea urmăririi penale celor reclamați și că, față de conținutul

plângerii, organul de urmărire penală ar fi trebuit să-și exercite rolul activ

și să administreze probe care să ducă la reclamarea celor reclamați.

Recursul nu este întemeiat.

Solicitarea petiționarei de

trimitere în judecată a intimaților pentru învinuirile de a fi comis o serie de

infracțiuni, a plecat de la faptul că procurorul B.B. și lucrătorii de poliție

S.F., N.L., G.F.M., E.M. precum și alți polițiști au efectuat împotriva sa,

acte de urmărire penală, acte juridice soldate cu trimiterea sa în judecată

pentru infracțiunile prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 25

din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., infracțiuni, pentru care,

atât prima instanță, Judecătoria Urziceni, cât și instanța de recurs, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

au achitat-o, reținând, inexistența comiterii faptelor.

Că, în raport de această

situație, ar fi dovedite infracțiunile reclamate, fiind evidente plăsmuirile

folosite, pentru determinarea condamnării acesteia.

Or, așa-zisele plăsmuiri, la

care petenta se referă nu există, după cum nu sunt dovedite nici măcar indicii

cu care să se dovedească că intimații ar fi lucrat cu vreo pornire sau cu

rea-credință, pentru a determina condamnarea acesteia.

În aceste condiții, având în

vedere considerentele invocate atât în cele două rezoluții ale Parchetului, cât

și în sentința recurată, Curtea va trebui să privească recursul declarat de

petiționara D.F. împotriva sentinței penale nr. 132 din 4 noiembrie 2008 a

Curții de Apel Iași, secția penală, ca nefondat și a-l respinge, ca atare,

menținând, astfel, hotărârea atacată.

Văzând și reglementarea plății

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMLELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara D.F. împotriva sentinței penale nr. 132 din 4

noiembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală.

Obligă recurenta petiționară

la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 27 februarie 2009.