ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1245 din 11 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 72339/3/2011, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții P.L. și S.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții P.L. și S.D. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenurile imposibil de restituit în natură, terenuri cu privire la care, prin hotărâri judecătorești irevocabile și hotărâri ale Comisiilor Județene Olt și Argeș, s-a stabilit înscrierea în anexa nr. 23 a H.G.

nr. 890/2005, referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Tribunalul a constatat că, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt inadmisibile.

Or, în cauză, terenurile pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri intră în sfera de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Așadar, dreptul reclamanților la despăgubire trebuie valorificat prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ. Examinând argumentele reclamanților referitoare la ineficacitatea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., tribunalul a reținut că, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi înlăturată aplicabilitatea unei legi cu motivarea că aceasta nu corespunde Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci instanțele naționale sunt obligate să aplice legea specială în materie, cu atât mai mult cu cât controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O.

în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva sentinței civile nr. 1245 din 11 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au formulat apel reclamanții P.L. și S.D. În motivarea succintă a apelului, s-a arătat că instanța de fond a apreciat greșit motivele invocate în cererea principală și probele administrate.

S-a învederat că recursurile în interesul legii pronunțate în materia retrocedării bunurilor sunt contradictorii. În motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că proprietarul are posibilitatea formulării pretențiilor pe dreptul comun. Apelul a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 140A/2013, considerându-se de către instanța de apel că prima instanță a analizat în mod temeinic și legal cererea de acordare de despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au restituit în natură reclamanților, constatând aplicabilă procedura specială administrativă în acest sens (privind Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

S-a reținut în decizia Curții de Apel că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată în recurs în interesul legii), se stabilește prioritatea de aplicare a legii speciale, în raport de prevederile din dreptul comun, chiar dacă în legea specială nu se prevede expres acest lucru. Împotriva deciziei nr. 140A din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții P.L. și S.D. Recurenții reclamanți au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, invocându-se incidența art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de apel a ignorat caracterul devolutiv al apelului și, cu motivarea că apelul este motivat „succint”, instanța ar fi omis să rejudece pricina în fond, așa cum era obligată.

Recurentul învederează că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Grație caracterului devolutiv al apelului, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe se impuneau a fi repuse în discuția instanței de apel. Se mai precizează că motivarea hotărârii de apel menționează aspecte judiciare inutile (de ex. faptul că a fost suspendată judecata pentru lipsa părților), dar instanța omite să facă ceea ce era obligată, anume să rețină fondul cauzei sub toate aspectele invocate în cererea de chemare în judecată și în apel. Se conchide de către recurenți că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

1. Critica recurenților-reclamanți privind incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă. Acest text de lege consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, și anume ipoteza în care hotărârea nu este deloc motivată și ipoteza în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Se susține de către recurenții reclamanți că decizia recurată este motivată succint și cuprinde aspecte inutile, susțineri care nu se confirmă. Hotărârea ar putea fi modificată pentru motivul de nelegalitate invocat atunci când lipsește motivarea soluției sau când aceasta cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția sau când nu se răspunde de către instanță motivelor de critică invocate.

În cauză, decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., cuprinzând atât motivele de fapt cât și pe cele de drept care au format convingerea instanței cu ocazia pronunțării soluției în apel. De altfel, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, în susținerea acestor capete de cerere, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere ca instanța să dea un răspuns detaliat fiecărui argument.

Astfel, acest motiv de recurs invocat nu poate fi primit. 2. Deși recurenții-reclamanți indică drept motiv de nelegalitate și cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceștia nu arată care este acel act juridic a cărui natură sau al cărui înțeles a fost schimbat de instanța de apel, în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic, simpla afirmație a recurenților în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul. 3. Recurenții reclamanți invocă în susținerea recursului lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel, critică ce s-ar putea încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, și anume lipsa de temei legal a hotărârii este necesar ca, din modul în care este redactată hotărârea să rezulte că nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Astfel spus, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea recurată nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speță. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București nu este lipsită de temei legal, așa cum se susține de către recurenții-reclamanți. Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că, în privința terenurilor pentru care reclamanții solicită despăgubiri este aplicabilă procedura specială administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind admisibilă deopotrivă și calea de drept comun privind o acțiune în despăgubire formulată direct în instanța de judecată, împotriva Statului Român.

Pe de altă parte, așa cum în mod corect s-a considerat și de către instanța de fond, în cauză este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Așa cum a statuat în decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, raționamentul reținut este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009. Prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în „Cauza Păduraru împotriva României” s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Cu privire la acest, aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză „Maria Atanasiu și alții împotriva României”. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Pe de altă parte, susținerile recurenților reclamanți privind ignorarea caracterului devolutiv al apelului nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, nefiind încălcate prevederile art. 292 C. proc.

civ. Din faptul că părțile pot folosi în apel motivele invocate în fața primei instanțe rezultă caracterul devolutiv al apelului, însă acesta nu-l scutește pe apelant de a arăta care sunt motivele de critică, de nemulțumire față de modul în care s-a desfășurat prima judecată în fond. Instanța de apel a considerat în mod just că, în apelul formulat de reclamanți, criticile acestora au fost succinte, fără a se aduce argumente în plus care să combată inadmisibilitatea acțiunii formulate de aceștia. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.L. și S.D. împotriva deciziei nr. 140A din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2014.