ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2014

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1245 din 11 iunie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

72339/3/2011, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții P.L. și S.D. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

inadmisibilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții P.L. și S.D. au solicitat obligarea pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor

cuvenite pentru terenurile imposibil de restituit în natură, terenuri cu

privire la care, prin hotărâri judecătorești irevocabile și hotărâri ale

Comisiilor Județene Olt și Argeș, s-a stabilit înscrierea în anexa nr. 23 a H.G.

nr. 890/2005, referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul Titlului VII

al Legii nr. 247/2005.

Tribunalul a

constatat că, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe,

potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului sunt inadmisibile.

Or, în cauză,

terenurile pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri intră în sfera de

aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Așadar, dreptul reclamanților

la despăgubire trebuie valorificat prin urmarea procedurii speciale

reglementate de acest act normativ.

Examinând argumentele

reclamanților referitoare la ineficacitatea procedurii reglementate de Legea

nr. 247/2005, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., tribunalul a reținut că,

astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi înlăturată

aplicabilitatea unei legi cu motivarea că aceasta nu corespunde Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ci instanțele naționale sunt obligate să aplice

legea specială în materie, cu atât mai mult cu cât controlul de

convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a

stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen

determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței

civile nr. 1245 din 11 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, au formulat apel reclamanții P.L. și S.D.

În motivarea succintă

a apelului, s-a arătat că instanța de fond a apreciat greșit motivele invocate

în cererea principală și probele administrate.

S-a învederat că

recursurile în interesul legii pronunțate în materia retrocedării bunurilor

sunt contradictorii. În motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recursul

în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

proprietarul are posibilitatea formulării pretențiilor pe dreptul comun.

Apelul a fost respins

ca nefondat de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 140A/2013, considerându-se

de către instanța de apel că prima instanță a analizat în mod temeinic și legal

cererea de acordare de despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au restituit în

natură reclamanților, constatând aplicabilă procedura specială administrativă

în acest sens (privind Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

S-a reținut în

decizia Curții de Apel că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție (pronunțată în recurs în interesul legii), se stabilește

prioritatea de aplicare a legii speciale, în raport de prevederile din dreptul

comun, chiar dacă în legea specială nu se prevede expres acest lucru.

Împotriva deciziei

nr. 140A din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții P.L. și S.D.

Recurenții reclamanți

au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, invocându-se

incidența art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că

instanța de apel a ignorat caracterul devolutiv al apelului și, cu motivarea că

apelul este motivat „succint”, instanța ar fi omis să rejudece pricina în fond,

așa cum era obligată.

Recurentul

învederează că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac ce duce la

rejudecarea pricinii în fond. Grație caracterului devolutiv al apelului,

problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe se impuneau a

fi repuse în discuția instanței de apel.

Se mai precizează că

motivarea hotărârii de apel menționează aspecte judiciare inutile (de ex.

faptul că a fost suspendată judecata pentru lipsa părților), dar instanța omite

să facă ceea ce era obligată, anume să rețină fondul cauzei sub toate aspectele

invocate în cererea de chemare în judecată și în apel. Se conchide de către

recurenți că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal.

Analizând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed.

privind incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu subzistă. Acest text de lege consacră ipoteze diferite ale

aceluiași motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, și anume ipoteza în care

hotărârea nu este deloc motivată și ipoteza în care hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Se susține de către

recurenții reclamanți că decizia recurată este motivată succint și cuprinde

aspecte inutile, susțineri care nu se confirmă.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru motivul de nelegalitate invocat atunci când lipsește

motivarea soluției sau când aceasta cuprinde considerente care nu au legătură

cu pricina în care a fost pronunțată soluția sau când nu se răspunde de către

instanță motivelor de critică invocate.

În cauză, decizia

instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

cuprinzând atât motivele de fapt cât și pe cele de drept care au format

convingerea instanței cu ocazia pronunțării soluției în apel.

De altfel,

judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar

nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, în susținerea acestor

capete de cerere, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a

răspuns acestor argumente în mod implicit.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței C.E.D.O., art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate

cere ca instanța să dea un răspuns detaliat fiecărui argument.

Astfel, acest motiv

de recurs invocat nu poate fi primit.

indică drept motiv de nelegalitate și cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., aceștia nu arată care este acel act juridic a cărui

natură sau al cărui înțeles a fost schimbat de instanța de apel, în ce constă

schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic, simpla afirmație a

recurenților în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul.

reclamanți invocă în susținerea recursului lipsa de temei legal a hotărârii

instanței de apel, critică ce s-ar putea încadra în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a fi incident

acest motiv de nelegalitate, și anume lipsa de temei legal a hotărârii este

necesar ca, din modul în care este redactată hotărârea să rezulte că nu se

poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Astfel spus, instanța

de recurs trebuie să constate că hotărârea recurată nu este motivată în drept

ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există

un text care să justifice soluția dată în speță.

Decizia pronunțată de

Curtea de Apel București nu este lipsită de temei legal, așa cum se susține de

către recurenții-reclamanți.

Instanța de apel a

reținut în considerentele deciziei că, în privința terenurilor pentru care

reclamanții solicită despăgubiri este aplicabilă procedura specială

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind

admisibilă deopotrivă și calea de drept comun privind o acțiune în despăgubire

formulată direct în instanța de judecată, împotriva Statului Român.

Pe de altă parte, așa

cum în mod corect s-a considerat și de către instanța de fond, în cauză este

aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că sunt inadmisibile

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

Român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Așa cum a statuat în

decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește

acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, raționamentul reținut

este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.

33/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.

Prin decizia menționată

s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în „Cauza Păduraru

împotriva României” s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din titlul VII al Legii

nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Cu privire la acest, aspect

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză „Maria Atanasiu și alții

împotriva României”.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Pe de altă parte, susținerile

recurenților reclamanți privind ignorarea caracterului devolutiv al apelului nu

pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, nefiind încălcate prevederile

art. 292 C. proc. civ.

Din faptul că părțile

pot folosi în apel motivele invocate în fața primei instanțe rezultă caracterul

devolutiv al apelului, însă acesta nu-l scutește pe apelant de a arăta care sunt

motivele de critică, de nemulțumire față de modul în care s-a desfășurat prima judecată

în fond.

Instanța de apel a considerat

în mod just că, în apelul formulat de reclamanți, criticile acestora au fost succinte,

fără a se aduce argumente în plus care să combată inadmisibilitatea acțiunii formulate

de aceștia.

Pentru aceste considerente,

se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții P.L. și S.D. împotriva deciziei nr. 140A din 13 mai 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 ianuarie 2014.