ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2010

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține cele ce

urmează:

Reclamantul D.Ș. a solicitat

obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 9.900 lei, cu titlu de daune

materiale, reprezentând salariul pierdut datorită neeliberării la termen pe

perioada 13 iulie 2007 - 15 octombrie 2007, medicamentele li tratamentul

suferit datorită stresului, și la suma de 900.000 euro, cu titlu de daune

morale.

Reclamantul a

invocat dispozițiile art. 23 alin. (1) și art. 48 al.3 teza I din Constituție,

precum și cele ale art. 5 alin. (1) și (5) din convenție, ale art. 52 din

Constituție și prevederile Protocolului 7 al convenției. Ulterior, și-a

completat temeiul de drept în ceea ce privește daunele morale și cu

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 3014 din 17 septembrie 2008 a Tribunalului Timiș a respins acțiunea

cu motivarea, în esență, că niciuna dintre situațiile vizate de art. 504 C.

proc. pen. nu se regăsește în speță.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 20 din 4 februarie 2009, a respins

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate pentru

considerentele ce se vor arăta.

Reclamantul a

susținut că are dreptul la despăgubiri de la stat, întrucât a fost privat de

libertate în mod nelegal pentru o perioadă de 3 luni și 4 zile, în urma soluționării

greșite a cererii sale de contopire a pedepselor prin sentința penală nr. 297

din 28 mai 2007 a Judecătoriei Dej, pronunțată în Dosarul nr. 784/219/2007.

Susține, de

asemenea, ca situația sa se încadrează în dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen.

Este adevărat

că art. 504 alin. (2) C. proc. pen. reglementează dreptul la repararea pagubei

al persoanei care, în cursul procesual penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Pe lângă faptul

că textul legal menționat vizează situația celui care este judecat penal, iar

nu a celui care a fost deja condamnat, nu este suficientă susținerea că

privarea de libertate a fost nelegală.

Conform art.

504 alin. (3) C. proc. pen., „privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii private sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzuta în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În speță, nu

există o asemenea ordonanță a procurorului sau o hotărâre a instanței de

judecată.

Pe de altă

parte, reclamantul nu a folosit căile legale de atac împotriva hotărârii penale

prin care as-a soluționat cererea sa de contopire a pedepselor, respectiv

sentința penală nr. 297/2007 a Judecătoriei Dej, sentință care astfel a devenit

definitivă și irevocabilă.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

6, 7, 8 și 9 coc, criticând hotărârea pentru nelegalitate pentru motivele ce

urmează.

Motivarea

instanței a interpretat greșit dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și

art. 48 alin. (3) teza I- a din Constituție conform cărora statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fiind inadmisibil

că anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Este de

netăgăduit că privarea reclamantului de libertate cu 3 luni și 4 zile peste

perioada prevăzută în sentința de condamnare produce suferințe fizice și

psihice, pe plan moral, familial, social și profesional, fiind încălcate

dispozițiile art. 23 alin. (1) din Constituție.

Datorită

modului defectuos în care s-a făcut contopirea pedepselor, recurentul a

executat în plus 3 luni și 4 zile închisoare, neputând beneficia nici de

liberare condiționată.

Probatoriul

administrat în cauză demonstrează că a fost privat de libertate fără temei

legal, ceea ce semnifică o discriminare raportat la legalitatea arestului

celorlalți condamnați.

Acordarea cuantumului

daunelor morale solicitate se justifică și cu similitudinea făcută cu cuantumul

pe care societățile de asigurare îl acordă victimelor accidentelor rutiere.

Instanța a

interpretat greșit și dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., atunci

când a reținut necesitatea existenței unei ordonanțe a procurorului sau o

hotărâre a instanței de judecată deoarece recurentul nu a solicitat daune

morale pentru că nu ar fi fost vinovat de faptele sale, ci pentru privarea sa

de libertate timp de 3 luni și 4 zile, după expirarea pedepsei.

Obligația

statului de a repara prejudiciile aduse prin erori judiciare este stabilit și

de art. 52 alin. (3), iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 s-a

decis că textul art. 504 C. proc. pen. este constituțional numai în măsura care

nu se limitează la ipoteze prevăzute în text.

C.E.D.O., în

cauza Lowlless contra Irlandei a statuat că dreptul la libertate și siguranța

este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenție fiind acela de

a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestării și deținerilor

arbitrare.

Analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, a orobatoriilor administrate și a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constata caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Recurentul, în

motivarea cererii de chemare în judecată, învederează că prin sentința penală

nr. 297 din 28 mai 2007 s-a greșit la computată pedepselor cu închisoarea

stabilite în sarcina sa întrucât nu a fost compensată pedeapsa pe care

reclamantul o executase la data pronunțării sentinței, așa încât a executat în

plus 3 luni și 4 zile de închisoare, neputând beneficia nici de o liberare

condiționată.

Hotărârile

judecătorești pot fi reformate doar prin intermediul căilor legale de atac, cu

respectarea termenelor și procedurilor dispuse de legea națională ori, în

situația în care acestea au în conținut dispoziții contrare, așa cum arată

recurentul, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Sentința penală

invocată a fi izvorul deținerii sale pe nedrept, definitivă prin neexercitarea

căilor de atac, nu a fost anulată „pentru că un fapt nou sau recent descoperit

dovedește că s-a produs o eroare judiciară" (art. 3 al Protocolului nr. 7

adițional al Convenției).

Legea indică

calea de urmat în situația în care persoana apreciază că a executat mai mult

decât prevedeau hotărârile judecătorești de condamnare, și anume „prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j) prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j)".

În absența unei

ordonanțe sau a unei hotărâri judecătorești de natura celor menționate în legea

procesuală penală, instanței civile nu îi este permis să cenzureze hotărârea

penală decât în cazurile anume prevăzute de lege, cum ar fi hotărârile ce cad

sub incidența Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Recurentul

invocă în susținerea pretențiilor sale Decizia Curții Constituționale nr.

48/1998 prin care dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. au fost

declarate constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele

prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48

alin. (3) din Constituție.

Numai că în

speță au fost puse în discuția părților dispozițiile art. 504 alin. (3) C.

proc. pen. referitoare la existența unei ordonanțe a procurorului ori a unei

hotărâri judecătorești penale, prin care să se constate neegalitatea privării

de libertate.

Drepturile și

libertățile fundamentale ale persoanelor sunt arătate atât de legea internă cât

și de Convenție, protejarea și dovedirea încălcării acestora putând fi făcute

însă în termenii și procedurile alese de statul membru.

Înalta Curte,

pentru considerentele ce preced, reține că instanța a interpretat și aplicat

corect dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât prevederile pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Față de soluția

ce se va pronunța, analiza criticilor referitoare la modalitatea de calcul a

daunelor morale solicitate, în acord cu „practica instanțelor din România,

practica CE.D.O., cu tratatele internaționale la care România a aderat, precum

și cu similitudinea făcută cu cuantumul pe care societățile de asigurări îl

acordă victimelor accidentelor rutiere", devine irelevantă.

Recurentul a

indicat drept temei al recursului și dispozițiilor pct. 6, 7 și 8 ale art. 304

C. proc. civ.

Înalta Curte,

reține ca aceste temeiuri au fost formal indicate deoarece din dezvoltarea

motivelor de recurs nu rezultă situațiile de pluspăita și ultrapăita (pct. 6),

ori de ce hotărârea este fie nemotivată, fie cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (pct. 7) ori care este actul juridic dedus judecății

ce a fost greșit interpretat ori i s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic, motiv de recurs ce se referă la încălcarea principiului

înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute

cu putere de lege între părțile contractante (pct. 8).

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.Ș. împotriva Deciziei nr. 20 din 4

februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 23 februarie 2010.