ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2388/2013

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

6

alin. (1) și (3) C. proc. pen., ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului S.F.S., în prezent aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranță Colibași, pe care a menținut-o.

Încheierea arătată, a reținut în legătură cu starea de arest a inculpatului S.F.S. că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, că subzistă, în continuare, temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea reținută în sarcina acestuia este mai mare de 4 ani și există indicii că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar aceste temeiuri impun, în continuare, privarea de libertate.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut, în esență, că, la data de 24 ianuarie 2013 a fost înregistrat denunțul numitului A.M. împotriva numitei O.S., cu privire la faptul că aceasta se ocupă de traficul de droguri de risc, respectiv, heroină, pe care le comercializează consumatorilor din București și Pitești, la prețuri care variază între 50 și 80 RON doza.

Prin Sentința penală nr. 413 din 30 aprilie 2013 Tribunalul Argeș, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 220 alin. (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul S.F.S. la 7 ani închisoare cu executare în condițiile art. 57 și art. 71 combinat cu art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. și la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a menținut starea de arest a inculpatului.

Sesizată cu soluționarea apelului, în baza art. 300

2

C. proc. pen., Curtea de Apel Pitești a verificat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului.

A constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond este pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani.

Totodată, s-a apreciat că în cauză există probe din care rezultă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La stabilirea pericolului pentru ordinea publică s-au avut în vedere nu doar datele referitoare la persoana inculpatului, ci și împrejurările în care se impută săvârșirea faptei, gradul ridicat de pericol social al acesteia, întrucât lăsarea sa în libertate creează un sentiment de insecuritate comunității.

Măsura arestării preventive a fost apreciată ca fiind proporțională cu situația care a determinat-o, respectiv existența unor motive plauzibile de a crede că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât în speță există o hotărâre de condamnare, chiar dacă aceasta nu este încă definitivă, în condițiile în care inculpatul are și antecedente penale, săvârșind anterior alte fapte penale.

În consecință, s-a apreciat că se impune menținerea arestării preventive, fiind amenințată ordinea publică, încât nu se poate aplica o altă măsură alternativă lipsirii de libertate.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.F.S., pretinzând că prin soluția pronunțată s-ar fi încălcat prezumția de nevinovăție, nemaisubzistând temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.

A solicitat revocarea măsurii arestării preventive ori înlocuirea sa cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând încheierea atacată în raport cu criticele formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică și legală.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

În conformitate cu dispozițiile art. 160 alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor și asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

În considerarea probatoriului administrat până la acest moment procesual, rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Se reține că pentru această faptă, prin Sentința penală nr. 413 din 30 aprilie 2013 Tribunalul Argeș a condamnat pe inculpatul S.F.S. la 7 ani închisoare cu executare, în condițiile art. 57 și art. 71 combinat cu art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. și la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Având în vedere cele anterior menționate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, așa cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel Pitești.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacției ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceasta, în acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului S.F.S., în raport de natura infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii faptelor (la data de 29 ianuarie 2013 inculpatul i-a vândut inculpatei O.S. cantitatea de aproximativ 9 gr heroină, asupra lui fiind identificată cu prilejul percheziției corporale cantitatea de 2 doze de heroină).

Se reține, de asemenea, că menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În condițiile în care, în cauză s-a pronunțat deja o hotărâre de condamnare împotriva inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a depășit un termen rezonabil de la arestarea inculpatului, întrucât pericolul social există și se apreciază și în raport de comportamentul acestuia, reacția opiniei publice și rezonanța faptelor pentru care a fost condamnat inculpatul.

Pentru aceleași considerente, nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cea a obligării de a nu părăsi țara, motivat, în primul rând, de menținerea în cauză a temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a constatat prin încheierea recurată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.F.S. menținându-se această măsură, întrucât s-a considerat, în mod justificat, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat și nu s-au modificat, fiind în continuare îndeplinite condițiile prevăzute de art 143 C. proc. pen., precum și cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, așa cum s-a argumentat anterior, acestea fiind și considerentele în baza cărora instanța a respins, în mod corect, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

Toate considerentele de mai sus justifică dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării preventive astfel că, potrivit art. 385

15

pct.

l

lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.S. împotriva încheierii atacate, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.S. împotriva încheierii din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2970/109/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17 iulie 2013.

Procesat de GGC - NN