ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, și ulterior pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe prin Sentința nr. 2221 din 22 iunie 2011, reclamanții Com. Bătrâna și Primarul Com. Bătrâna au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.C. a României și C.C. a Jud. Hunedoara, anularea Deciziei nr. 28 din 7 septembrie 2010 emisă de Ca.C. a Jud. Hunedoara, cu privire la măsurile dispuse la pct. B1 și B2, anularea încheierii din 27 decembrie 2010 emisă de pârâta C.C.

a României și suspendarea măsurilor dispuse la punctele B1 și B2 din Decizia nr. 28 din 7 septembrie 2010. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin Decizia nr. 28/2010 pârâta C.C. Hunedoara a constatat la pct. B1 și B2 abateri de la legalitatea și regularitatea care au generat prejudicii constând în acordarea de indemnizații pentru haine și hrană salariaților comunei, deși aceste drepturi au fost stabilite prin Contractul colectiv de muncă, iar recuperarea acestui prejudiciu prin rețineri din salariu ar afecta nivelul de viață al salariaților dacă se ține seama de faptul că oricum salariile acestora sunt destul de reduse.

Reclamanții au formulat precizare de acțiune, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 28/2010 în sensul anulării pct. B1 cu excepția măsurii dispuse la pct. 3 în privința acordării premiului anual pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică și B2 din această decizie; anularea în parte încheierii din 27 decembrie 2010 prin care s-a respins contestația formulată împotriva decizei în privința acordării premiului anual pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, iar cu privire al cererea de suspendare, s-au invocat prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu excepția măsurii dispuse la pct. 3 (B1) pentru care s-a admis contestația administrativă.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 305 din 17 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanți și cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct. B1 și B2 din Decizia nr. 28 din 7 septembrie 2010 emisă de C.C. a Jud. Hunedoara. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a rțeinut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 28 din 7 septembrie 2010, în urma controlului de audit financiar consemnat în procesul verbal de constatare din 30 iunie 2010, s-au constatat abateri de la legalitate și regularitate la Primăria Com. Bătrâna în anul 2009 și ca urmare s-a dispus ca Primarul Com. Bătrâna, în calitate de ordonator principal de credite, să ia măsuri dintre care sunt contestate cele prevăzute la punctele B1 și B2 cu excepția măsurii dispusă la pct.3 în privința acordării premiului anual pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Prin încheierea din 22 septembrie 2010 pârâta C.C. a României a admis doar în parte contestația depusă de Primăria Com. Bătrâna împotriva măsurilor dispuse la pct. B1 și B2 prin Decizia nr. 28 din 7 septembrie 2010, în sensul că s-a admis contestația împotriva măsurii dispusă la pct. 3 (B1 din partea introductivă) în privința acordării premiului anual pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, primar și viceprimar. Reglementările care vizează statutul funcționarilor publici sau al personalului contractual (Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, Legea nr. 53/2004 C. muncii și Legea nr. 130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă) prevăd pe de o parte natura legală a drepturilor salariale, iar pe de altă parte interdicția ca prin contracte sau convenții de muncă să se stabilească drepturi de natură salarială care sunt de atributul legiuitorului.

Prin urmare, este de esența regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar stabilirea lor exclusiv prin lege, astfel că numai legiuitorul stabilește atât categoria drepturilor salariale cât și cuantumul acestora, situație confirmată și de C.C. prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 838/2009. Actul normativ cadru în baza căruia se încheie contractul colectiv de muncă la nivelul de unitate este Legea nr. 130/1996 care în art. 12 stabilește că se pot încheia contracte colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt prevăzute prin dispoziții legale Prevederile acestei legi trebuie coroborate însă și cu cele ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, H.G.

nr833/2007 privind organizarea și funcționarea comisiilor de paritate și încheierea acordurilor colective, art. 1 și 13 din Legea nr. 138/1999 și O.G. nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază și a altor drepturi ale personalului bugetar. În ceea ce privește sumele acordate pentru acoperirea unei părți din cheltuielile de hrană, prima instanță a reținut că și acestea au fost acordate nelegal, deoarece s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 142/1998. Referitor la sumele acordate pentru procurarea ținutei vestimentare, prima instanță a reținut că acestea au fost acordate cu încălcarea dispoziției art. 32 din Legea nr. 188/1999. Nici acordarea primei de vacanță personalului contractual nu are temei legal, având în vedere prevederile art. 23 din O.G.

nr. 10/2008, iar acordarea sporului de dispozitiv s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 138/1999, sporul de dispozitiv fiind acordat numai personalului militar și civil din cadrul M.A.N., M.A.I., S.I., S.P.P., S.T.S. și M.J., O.U.G. nr. 30/2007 stabilește instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației centrale și locale, însă primăriile nu se regăsesc printre acestea. Prima instanță a avut în vedere și Decizia nr. 37/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv se acordă numai funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul M.A.I.

și instituțiilor publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare care au beneficiat de aceste drepturi și înainte de transfer sau detașare din fostul minister de interne. Prin urmare, acordarea unor drepturi de natură salarială, respectiv spor de vechime, spor de dispozitiv, primă de vacanță, indemnizație de hrană și pentru achiziționarea vestimentației, primarului și viceprimarului,de asemenea nu are temei legal.

În concluzie, prima instanță a apreciat că primarul și viceprimarul, persoane care sunt alese în funcții de demnitate publică, nu pot beneficia pe lângă indemnizația lunară și de alte drepturi de natură salarială, chiar dacă în cuprinsul Contractului colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea primei de concediu personalului contractual din cadrul entității verificate, se apreciază că, acesta nu poate modifica dispozițiile legale imperative anterior citate, așa încât sub aspectul analizat, acesta este nul absolut și nu poate produce consecințe juridice. Având în vedere soluția pronunțată pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Com. Bătrâna prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 3.1. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata - pârâtă C.C. a României a solicitat respingerea recursului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe. 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică Obiectul acțiunii îl constituie anularea încheierii din 27 decembrie 2010 a Curții de Conturi, prin care s-a respins contestația împotriva măsurilor dispuse la pct. B1 și B2 din Decizia nr. 28 din 7 septembrie 2010 emisă de C.C.

a Jud. Hunedoara, anularea Deciziei nr. 28 din 7 septembrie 2010 a C.C. a Jud. Hunedoara, precum și suspendarea executării măsurilor dispuse prin decizia atacată. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice C.C., precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C.. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

Din dispozițiile legale menționate, rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii C.C., prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Într-adevăr, regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale C.C., prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de C.S.C., conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ, competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”. Prevederile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010 nu pot înfrânge, însă, dispozițiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ și la care însuși actul respectiv face trimitere.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Cum nu sunt prevăzute „prin lege organică specială”, ci printr-un act administrativ, dispozițiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010 nu pot prevala celor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care rămân aplicabile în speță, alături de cele ale art. 2 C. proc. civ. În continuarea raționamentului, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că măsurile administrative contestate nu se încadrează în sfera litigiilor „care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale acestora”, se va reține că, în cauză, nu este incident criteriul valoric, ci criteriul poziționării autorității emitente în sistemul administrației publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative ale autorităților publice locale și județene sunt în competența tribunalelor, iar cele privind actele autorităților publice centrale, în competența curților de apel.

Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a C.C., deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului . În același sens, în ședința Plenului secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de C.C. a României în soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de C.C.i Județeană; (2) anularea deciziei emisă de C.C.

Județeană; (3) anularea procesului - verbal de constatare încheiat de C.C.i Județeană. Soluțiile de principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Com. Bătrâna prin Primar împotriva Sentinței nr. 305 din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2012.