ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5055/2012

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Hunedoara și declinată prin Sentința nr. 2234/CA/2011 în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, unde a fost înregistrată sub Dosar nr. 2102/97/2011, Primarul comunei D. pentru Primăria comunei D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Hunedoara ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: - anularea Încheierii numărul VI.40 din 1 februarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, - anularea Deciziei numărul 34 din 22 noiembrie 2010, respectiv a pct. 1, 2 și 3 emisă de Camera de Conturi Hunedoara, - suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin Decizia numărul 34/2011 până la soluționarea prezentei acțiuni.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 313 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Primăria Comunei D. prin Primar în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Județului Hunedoara reprezentată prin Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României. Instanța a respins în fond cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia numărul 34 din 22 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-a constatat, cu ocazia acțiunii de audit financiar al situațiilor financiare, aferente anului 2009, abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii cu privire la care s-a reținut: La pct. 1 s-a constatat că au fost acordate fără temei legal în anul 2009 primarului și viceprimarului premii lunare de 2% și spor de dispozitiv în calitate de demnitari locali, cu încălcarea art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 10/2008 și art. 57 alin. (5) din Legea 215/2001. Totodată s-a constatat că a fost acordat fără temei legal în anul 2009 sporul de dispozitiv funcționarilor publici ai primăriei, cât și personalului contractual cu încălcarea art. 4 alin. (4), art. 23 din Legea nr. 273/2006 art. 27 - 42 ale Legii nr. 188/1999 și art. 3 alin. (5) din O.G.

nr. 10/2008. La pct. 2 s-a constatat că a fost acordată fără temei legal indemnizația pentru vestimentație și indemnizația pentru hrană, pentru anul 2009, funcționarilor publici ai primăriei, cât și personalului contractual, apreciindu-se ca fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006, Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 130/1996.

Pentru înlăturarea acestor abateri s-a dispus în sarcina Primarului Comunei D. în calitate de ordonator principal de credite: 1) să determine întinderea prejudiciului rezultat prin plata premiilor lunare de 2% și spor de dispozitiv primarului, viceprimarului, a sporului de dispozitiv funcționarilor publici ai primăriei cât și personalului contractual; 2) să determine întinderea prejudiciului rezultat prin plata indemnizației pentru vestimentație și pentru hrană primarului, viceprimarului, funcționarilor publici ai primăriei cât și personalului contractual, determinându-se atât pierderea efectivă cât și beneficul nerealizat; 3) dispunerea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului astfel stabilit, efectuarea regularizării cu bugetele publice pentru sumele virate în plus reprezentând contribuții aferente drepturilor necuvenite.

Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație, apreciindu-se că drepturile respective au fost corect acordate, cu respectarea art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 130/1996, avându-și izvorul în Contractul Colectiv de Muncă, așa cum a fost completat prin Actul adițional la acest contract înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a județului Hunedoara sub nr. 160/2007, Codul muncii, O.U.G. nr. 108/2005 și Legea nr. 188/1999. Contestația reclamantei a fost respinsă prin Încheierea numărul VI.40 din 1 februarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, motivat de faptul că drepturile acordate nu sunt prevăzute de lege, astfel că nu puteau face obiectul vreunor negocieri. În ce privește susținerea reclamantei privind lipsa competenței Curții de Conturi de a analiza legalitatea contractului colectiv de muncă semnat și înregistrat la DMIS Hunedoara sub nr 160/2007, instanța apreciază că nu este fondată.

Constituția României în art. 41 alin. (5) garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, însă al convențiilor legal încheiate prin care s-au negociat drepturi prevăzute prin lege. Forța obligatorie a acestor contracte/acorduri reiese din dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea 130/1996, text potrivit căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. Așadar, a reținut instanța de fond, respectarea dispozițiilor legale este o condiție esențială în obținerea forței obligatorii, iar instanța de contencios administrativ competentă a se pronunța asupra legalității măsurii dispuse de Camera de conturi Hunedoara poate cenzura, pe cale incidentală, legalitatea stabilirii acestor drepturi prin Contractul colectiv de muncă la nivel de instituție.

Competența conferită Curții de Conturi prin art. 1 și 22 din Legea nr. 94/1992 îi permite acesteia să verifice legalitatea întrebuințării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a cheltuielilor cu privire la drepturile de natură salarială și implicit să stabilească, pe cale incidentală, dacă acordul colectiv încheiat de funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar în 2007 și actele adiționale erau legal încheiate prin prisma legislației în vigoare la data încheierii. Instanța a constatat că din decizia atacată rezultă că la punctul 1 s-a reținut că în anul 2009 persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, funcționarii publici și personalul contractual au beneficiat de un spor de 25% din salariul de încadrare cu titlu spor de dispozitiv acordat în temeiul art. 19 lit. f) din Contractul/Acordul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 160/2007 și a actelor adiționale având ca bază legală Ordinele M.A.I.

nr. 275/2002 și nr. 496/2003, însă actele normative invocate în Contractul/Acordul Colectiv de Muncă nu sunt aplicabile personalului civil din cadrul primăriei. Reclamantul susține că sporul de dispozitiv a fost acordat în temeiul art. 25 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă, a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 138/1999 și a Ordinelor M.A.I. nr. 275/2002 modificat și completat prin Ordinul nr. 496/2003, a Legii nr. 53/2003 Codul muncii și O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, astfel că nu se impune anularea acestui spor. Sub un prim aspect, instanța a constatat că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 "Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare.

Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale." Contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor. Așa cum s-a stabilit, prin Decizia nr. 768/2007 emisă de Curtea Constituțională, în interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) din Constituție raportat la art. 12 din Legea nr. 130/1996, se impune ca și drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.

În ceea ce-i privește pe funcționarii publici, aceștia reprezintă o categorie aparte care se deosebesc prin statutul legal specific, acesta fiind, la rândul său, întemeiat pe principiile legalității, imparțialității și obiectivității, al transparenței, al responsabilității, al stabilității în exercitarea funcției publice și al subordonării ierarhice și în privința cărora art. 72 din Legea nr. 188/1999 prevede că "Autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; b) sănătatea și securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecționarea profesională; e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale." Ca atare conținutul acordului nu poate cuprinde alte dispoziții decât cele limitativ enumerate în lege și implicit nici prevederi referitoare la drepturi salariale suplimentare față de cele stabilite prin lege.

În ce privesc drepturile salariale ale primarului și viceprimarului, (premii de 2% lunar și spor de dispozitiv), art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 prevede că pe durata mandatului primarul și viceprimarul primesc o indemnizație lunară, conform art. 57 alin. (5) din Legea 215/2001 și art. 3 alin. (4) din O.G. 10/2008, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

Rezultă din aceste prevederi legale că primarul și viceprimarul, persoane alese în funcții de demnitate publică, nu pot beneficia pe lângă indemnizația lunară și de alte drepturi de natură salarială chiar dacă în contractul/acordul colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea unor sporuri sau alte drepturi suplimentare de natură salarială, prevederi ce nu pot modifica dispozițiile legale imperative în lipsa unor noi reglementări.

Referitor la drepturile salariale acordate funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul entității verificate, se reține următoarele: Dispozițiile art. 1 și 13 din Legea nr. 138/1999, prevăd în mod limitativ categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, astfel: cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Paza, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției. Întrucât, personalul contractual și funcționarii din cadrul entității verificate nu se încadrează în prevederile menționate anterior, nu beneficiază de sporul de dispozitiv.

Și prin Decizia nr. 37 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că nu beneficiază de sporul de dispozitiv funcționarii publici și personalul contractual din administrația publică locală. Această decizie este general obligatorie de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, astfel că ea este aplicabilă și în cazul cenzurării legalității Contractului Colectiv de Muncă pe cale incidentală. Așa fiind, se constată că cererea de anulare a punctului 1 și respectiv a măsurii nr. 1 din decizia atacată nu este întemeiată. În ce privește indemnizația de vestimentație art. 32 din Legea nr. 188/1999 reglementează ca drept al angajatului bugetar, acolo unde uniforma este obligatorie, acela de a primi gratuit această uniformă.

În cazul funcționarilor publici/personal contractual al unităților administrativ-teritoriale, respectiv ai aparatului de specialitate al primarului, ai serviciilor consiliului local nu se acordă acest drept prin lege, astfel încât părțile acordului/contractului colectiv nu pot negocia acordarea acestui drept prin echivalent bănesc. Indemnizația nu se putea negocia nici din perspectiva aplicării Legii nr. 319/2006 privind securitatea muncii ca echipament de protecție întrucât locul de muncă al angajaților în cauză nu este unul cu condiții de muncă vătămătoare.

În Legea nr. 319/2006 se prevede în art. 13 lit. q) și r) că în vederea asigurării condițiilor de muncă, securitate și sănătate în muncă și pentru prevenirea bolilor profesionale, angajatorii persoanelor care lucrează în condiții de muncă ce impun acest lucru sunt obligați să (...) asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor și (...) echipamente individuale de protecție, ori nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru a permite negocierea acestor drepturi prin contractul colectiv de muncă . În ce privește indemnizația pentru hrană, art. 1 din Legea nr. 142/1998 prevede că "Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator". Prin urmare, aceasta este singura formă a alocației pentru hrană, reglementată legal în favoarea salariaților din sectorul bugetar, angajaților funcționari publici/personal contractual ai unităților administrativ-teritoriale, respectiv ai aparatului de specialitate al primarului,

ai serviciilor consiliului local nu li se acordă prin lege drept la indemnizație de hrană, astfel încât părțile acordului/contractului colectiv nu pot negocia acordarea acestui drept. A reținut instanța că în cauză nu se poate vorbi de tratament discriminatoriu al pârâtei, întrucât aceasta a demarat controale la mai multe unități administrativ-teritoriale, însă nu le poate finaliza în același timp. Totodată, a constatat instanța de fond că nu se poate vorbi de afectarea dreptului fundamental la salariu, ca un corolar al dreptului la muncă, întrucât Camera de Conturi a stabilit ca fiind acordate nelegal sumele "indemnizații" suplimentare și nu salariul datorat angajaților pentru munca depusă.

Instanța a respins și capătul de cerere privind suspendarea măsurilor 1, 2 și 3 din actele atacate, nefiind îndeplinite cerințele art. 15 din Legea nr. 554/2004. Față de soluția dată, instanța a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara. 3. Recursurile formulate de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara și Primăria Comunei D. prin Primar. Prin motivele de recurs formulate, Primăria Comunei D. a arătat că acordarea indemnizației de dispozitiv este o măsură menită să asigure egalitatea de tratament economic, salarial din cadrul aceleiași autorități.

A arătat că drepturile de care au beneficiat angajații Primăriei au fost convenite și prevăzute în mod expres în conținutul contractului colectiv de muncă și a acordului colectiv de muncă, acte negociate, încheiate și înregistrate cu respectarea dispozițiilor legale. Recurentul Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că a fost invocată excepția de necompetență materială funcțională a Curții de Conturi - Camera de Conturi a Județului Hunedoara în ceea ce privește stabilirea legalității ori nelegalității unor/oricăror clauze din convențiile colective de muncă.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, a Deciziei nr. 34 din 22 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara și a Încheierii nr. VI.40 din 1 februarie 2011 pronunțată de către pârâta Curtea de Conturi a României emisă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei arătate. Înalta Curte reține că dispozițiile din regulamentul Curții de conturi nu pot fi aplicate cu prioritate față de Legea contenciosului administrativ aplicabilă. Astfel, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130 din 04 noiembrie 2010, care stabilesc în favoarea curții de apel competența de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, nu pot contraveni normelor de competență stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art. 10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora. Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ emis de o autoritate publică locală, respectiv Decizia emisă de Camera de Conturi a Județului Hunedoara, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul emitent al actului atacat. Având în vedere considerentele expuse, cât și dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara și de Primăria Comunei D. prin Primar în numele salariaților din subordinea Consiliului Local împotriva Sentinței nr. 313 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Hunedoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2012. Procesat de GGC - GV