ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4613/2012

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată.

Prin acțiunea în contencios administrativ

formulată, inițial pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, la data de 4 februarie 2011, Primarul comunei L.J. pentru

Primăria comunei L.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi

a României și Camera de Conturi Hunedoara, ca prin sentința ce se va pronunța să

se dispună:

- anularea încheierii din 14 ianuarie 2011

emisă de Curtea de Conturi a României,

- anularea deciziei 1 noiembrie 2011, emisă

de Camera de Conturi Hunedoara,

suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin decizia din anul 2011 până la soluționarea

prezentei acțiuni.

Prin sentința nr. 1444/CA din 13 aprilie

2011, Tribunalul Hunedoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Alba-lulia, reținând, în esență, că în raport cu prevederile

art. 228 din Hotărârea nr. 130/2010 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea

și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și a faptului că s-a solicitat

și anularea încheierii din 14 ianuarie 2011, competența aparține acestei din urmă

instanțe.

Pe rolul Curții de Apel Alba-lulia, secția

de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub același nr.

1342/97/2011.

Pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă întrucât

nu s-a făcut dovada cazului bine justificat și a pagubei iminente iar pe fond, respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, justificat de împrejurarea că drepturile salariale ale

personalului bugetar se stabilesc numai prin lege, iar contractul colectiv de muncă

invocat nu poate deroga de la aceste dispoziții, în caz contrar el fiind nul absolut.

Instanța a respins cererea de suspendare,

ca nefondată, apreciind că în cauză nu sunt întrunite, cumulativ, cerințele prevăzute

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nici în ce privește cazul bine justificat

și nici în ce privește paguba iminentă.

Curtea și-a verificat competența de soluționare

a cauzei, prin încheierea de ședință din data de 27 septembrie reținând că este

competentă material să soluționeze litigiul dedus judecății.

Totodată, prin sentința nr. 264 din 30

septembrie 2011, Curtea de Apel Alba-lulia, secția de contencios administrativ și

fiscal a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele considerente:

Prin decizia nr. 32 din 1 noiembrie 2010

emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-au constatat, cu ocazia acțiunii de audit

financiar al Contului de execuție și Bilanțului contabil, aferente anului 2009,

abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii

cu privire la care s-a reținut:

La pct. B1 s-a constatat că a fost acordată

fără temei legal în anul 2009, indemnizația pentru vestimentație și indemnizația

pentru hrană, atât primarului cât și viceprimarului, în calitate de demnitari locali,

cu încălcarea art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 10/2008 și art. 57 alin. (5) din

Legea nr. 215/2001.

La pct. B2 s-a constatat că a fost acordată

fără temei legal indemnizația pentru vestimentație și indemnizația pentru hrană,

pentru anul 2009, funcționarilor publici ai primăriei cât și personalului contractual,

apreciindu-se ca fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006,

Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 130/1996.

Contestația formulată împotriva acestei

decizii a fost respinsă prin încheierea din 14 ianuarie 2011 emisă de Curtea de

Conturi a României motivat de faptul că drepturile acordate nu sunt prevăzute de

lege, astfel că nu puteau face obiectul vreunor negocieri.

În ceea ce privește abaterile reținute,

Curtea a apreciat că, în baza prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996

și art. 10 din O.U.G. nr. 1/2010, atât Camera de Conturi cât și instanța de fond

avea obligația de a stabili pe cale incidentală dacă acordul colectiv încheiat de

funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar

în 2008 și actul adițional din 20 noiembrie 2008 era legal încheiat prin prisma

legislației în vigoare la data încheierii.

Ori în ce privește indemnizația de vestimentație,

Curtea a stabilit că art. 32 din Legea nr. 188/1999 reglementează ca drept al angajatului

bugetar, acolo unde uniforma este obligatorie, acela de a primi gratuit această

uniformă. În cazul funcționarilor publici/personal contractual al unităților administrativ

teritoriale, respectiv ai aparatului de specialitate al primarului, ai serviciilor

consiliului local nu se acordă acest drept prin lege, astfel încât părțile acordului/contractului

colectiv nu pot negocia acordarea acestui drept prin echivalent bănesc.

A apreciat instanța, că indemnizația nu

se putea negocia nici din perspectiva aplicării Legii nr. 319/2006 privind securitatea

muncii ca echipament de protecție, întrucât locul de muncă al angajaților în cauză

nu este unul cu condiții de muncă vătămătoare. În Legea nr. 319/2006 se prevede

în art. 13 lit. q) și r) că în vederea asigurării condițiilor de muncă, securitate

și sănătatea în muncă și pentru prevenirea bolilor profesionale, angajatorii persoanelor

care lucrează în condiții de muncă ce impun acest lucru sunt obligați să...asigure

echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor și...echipamente

individuale de protecție", ori, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legii

pentru a permite negocierea acestor drepturi prin contractul colectiv de muncă .

În ceea ce privește alocația pentru hrană,

Curtea a reținut că singura indemnizație pentru hrană este stabilită prin art. 1

din Legea nr. 142/1998, astfel încât părțile acordului/contractului colectiv nu

pot negocia acordarea acestui drept.

În concluzie, instanța de fond a statuat

că demnitarii publici locali-primarul și viceprimarul nu au altă formă de remunerare

decât indemnizația conform art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 și art. 3

alin. (4) din O.G. nr. 10/2008, astfel că nu pot beneficia de indemnizație pentru

vestimentație și de hrană.

3.Recursul declarat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta Primăria Comunei L.J. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că drepturile

prevăzute de art. 18 alin. (3) și 18 alin. (7) din Contractul colectiv de muncă,

reprezintă și au fost de altfel și definite de către părțile contractante, drept

cheltuieli materiale finantându-se din titlul 20, Cheltuieli materiale și servicii.

Astfel că aceste drepturi nu afectează fondul de salarii și se supun regulilor de

impozitare prevăzute de C. fisc., fiind alocate beneficiarilor cu titlu de „drepturi

cu caracter social".

Prin urmare a arătat recurenta, în mod

eronat instanța de fond a apreciat că la încheierea contractului colectiv de muncă

ar fi fost încălcate dispoziții legale imperative, în condițiile în care cele două

drepturi acordate nu făceau parte din categoria celor a căror acordare și cuantum

erau stabilite prin dispoziții legale exprese.

Analizând actele și lucrările dosarului

în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că instanța competentă

să soluționeze prezentul litigiul este Tribunalul Hunedoara secția de contencios

administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie anularea deciziei nr. 32 din 1 noiembrie 2011, respectiv

a pct. B1, B2, emisă de Camera de Conturi Hunedoara și a încheierii din 14 ianuarie

2011 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația

formulată împotriva deciziei nr. 32 din 1 noiembrie 2011.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ

este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării

legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice".

În raport cu obiectul cererii de chemare

în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, în cauză, actul

administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice și care poate

constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ este

decizia Camerei de Conturi Hunedoara nr. 32 din 1 noiembrie 2011.

Referindu-se la competența instanțelor

de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează

în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Este adevărat că, dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010

cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de

Conturi, prevăzându-se la art. 227, și că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ, iar potrivit art. 228 din același Regulament, „competența de soluționare

a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii

emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se

află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Însă, dispozițiile art. 228 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia

contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor

de contencios administrativ.

Cum de la dreptul comun prevăzut de

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții speciale

cuprinse într-o lege organică specială, se constată că, Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că, instanța va stabili competența materială în raport

cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

În concluzie, față de argumentele expuse,

Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 din C. proc. civ., apreciază că în cauză, competența materială de soluționare

revine tribunalului în complet specializat în soluționarea cauzelor administrativ-fiscale

întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană

a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În consecință, având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ.,

va admite recursul declarat și va casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre

competentă soluționare, Tribunalului Hunedoara secția de contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Primăria Comunei

L.J. prin Primar în numele salariaților din cadrul aparatului de specialitate al

Primarului și al instituțiilor din subordinea Consiliului Local al Comunei L.J.

împotriva sentinței civile nr. 264 din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba

lulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Hunedoara, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.