Decizia nr. 2840/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 399/2011 a Curții de Apel Alba Iulia

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanții Comuna S.S., prin primar, și Primarul Comunei S.S. - M.P.S., în contradictoriu cu pârâtele Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Hunedoara, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună suspendarea parțială a Deciziei nr. 36 din 13 octombrie 201 a Curții de Conturi a Românie - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, respectiv a măsurilor dispuse la pct. II.3 referitoare la aspectul consemnat la pct. 8.

Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin Sentința civilă nr. 399 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei, reținând, în esență că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 399 din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții Comuna S.S., prin primar, și Primarul Comunei S.S. - M.P.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că instanța competentă să soluționeze litigiul este Tribunalul Hunedoara, iar nu Curtea de Apel Alba Iulia care a pronunțat hotărârea recurată.

Apărarea intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de Curtea de apel. În ceea ce privește criticile recurenților sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., intimata-pârâtă susține că aparține Curții de apel competența de soluționare a cauzei, potrivit pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că se contestă încheierea emisă de Curtea de Conturi a României. Totodată, susține intimata-pârâtă că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 și ale art. 2 pct. 5 Din Legea nr. 273/2006, camerele de conturi județene nu fac parte din categoria autorităților publice locale pentru a atrage competența tribunalului.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 36 din 13 octombrie 201 a Curții de Conturi a Românie - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.3 referitoare la aspectul consemnat la pct. 8, urmare a respingerii contestației împotriva acesteia prin Încheierea nr. 6 din 28 octombrie 2011 a Camera de Conturi a Județului Hunedoara. Atât în ceea ce privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană. În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul admiterii excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții. De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei. În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal. Această soluție face de prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.