ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2840/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18

noiembrie 2011 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanții Comuna S.S.,

prin primar, și Primarul Comunei S.S. - M.P.S., în contradictoriu cu pârâtele

Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Hunedoara, a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună suspendarea parțială

a Deciziei nr. 36 din 13 octombrie 201 a Curții de Conturi a Românie - Camera

de Conturi a Județului Hunedoara, respectiv a măsurilor dispuse la pct. II.3

referitoare la aspectul consemnat la pct. 8.

pronunțată de Curtea de apel

Prin Sentința civilă

nr. 399 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei, reținând, în esență că

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

exercitată

Împotriva Sentinței

civile nr. 399 din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții Comuna S.S.,

prin primar, și Primarul Comunei S.S. - M.P.S., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și susținând că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

arată că instanța competentă să soluționeze litigiul este Tribunalul Hunedoara,

iar nu Curtea de Apel Alba Iulia care a pronunțat hotărârea recurată.

intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României

Intimata-pârâtă

Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a

sentinței pronunțate de Curtea de apel.

În ceea ce privește

criticile recurenților sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., intimata-pârâtă susține că aparține Curții de apel

competența de soluționare a cauzei, potrivit pct. 228 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 și art. 10 din Legea nr.

554/2004, având în vedere că se contestă încheierea emisă de Curtea de Conturi

a României. Totodată, susține intimata-pârâtă că, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 și ale art. 2 pct. 5 Din Legea nr.

273/2006, camerele de conturi județene nu fac parte din categoria autorităților

publice locale pentru a atrage competența tribunalului.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine

publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele

ce urmează a fi expuse în continuare.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 36 din 13 octombrie 201 a

Curții de Conturi a Românie - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, în ceea

ce privește măsurile dispuse la pct. II.3 referitoare la aspectul consemnat la

pct. 8, urmare a respingerii contestației împotriva acesteia prin Încheierea

nr. 6 din 28 octombrie 2011 a Camera de Conturi a Județului Hunedoara.

Atât în ceea ce

privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării

acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs

se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au

ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate

de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și

teritorială.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația".

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte

juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

teritoriale a Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele

de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum

acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor

județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul

admiterii excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de

soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27

ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei

jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6

1

)

și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Hunedoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Comuna S.S., prin primar, și de Primarul Comunei S.S. - M.P.S.

împotriva Sentinței civile nr. 399 din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Hunedoara

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV