ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5410/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 147 A din 22 aprilie

2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de apelanta reclamantă L.M.E. împotriva Sentinței civile nr.

758 din 19 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, inițial, reclamanta a revendicat, pe

calea dreptului comun, apartamentele nr. 3, 5 și 7 din imobilul situat în

București, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București,

acțiunea fiind introdusă pe rolul instanței în anul 1998.

Anterior, prin

Sentința civilă nr. 3686/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București se

constatase dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în

litigiu în contradictoriu cu succesoarea fostului proprietar al acestora.

Demersul în

revendicare al reclamantei a fost respins irevocabil prin hotărâri

judecătorești. Ulterior respingerii irevocabile a acțiunii în revendicare,

reclamanta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza

Lungoci versus România, din 26 ianuarie 2006 a reținut încălcarea de către

Statul Român a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

sensul că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a echivalat în

drept cu încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție.

În considerația

Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorii Înaltei Curți de

Casație și Justiție au admis revizuirea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de

Casație și Justiție de respingere a acțiunii în revendicare și au dispus

rejudecarea cauzei, ocazie cu care reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul

că a chemat în cauză alți pârâți ai acțiunii în revendicare, persoanele fizice

din prezenta cauză și Municipiul București prin Primarul General. În subsidiar,

reclamanta a solicitat obligarea Statului la despăgubiri.

Este adevărat că în

anul 1998, anul introducerii acțiunii în revendicare, nu erau în vigoare nici

dispozițiile Legii nr. 10/2001, nici cele ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Este la fel de adevărat însă că acțiunea inițială

în revendicare a fost soluționată irevocabil fără invocarea prevederilor de mai

sus, iar ulterior admiterii cererii de revizuire reclamanta și-a precizat

acțiunea în sensul schimbării totale a cadrului procesual în care a atras alți

pârâți pentru acțiunea în revendicare și a formulat un nou capăt de cerere

împotriva Statului Român.

Această nouă formă a

cererii înregistrată la Tribunalul București în anul 2008 era firesc să fie

supusă normelor existente la data începerii judecății sale, astfel încât atât

invocarea Legii nr. 10/2001, cât și a Deciziei nr. 33/2008 de către judecătorul

fondului sunt legale.

Concluzia se impune

cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta a înțeles să apeleze la calea specială

de reparație a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea înregistrată sub nr.

1141/2001, nesoluționată, cel puțin din perspectiva probatoriului dosarului,

nici până în prezent.

Așa fiind, în speță

sunt aplicabile nu doar dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci și întreaga

jurisprudență obligatorie generată de aplicarea acestei legi pe plan național

și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a

reținut, în acest context, incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ce consacră prevalența legii speciale de reparație în

raport cu dreptul comun, dar și incidența cauzei Atanasiu vs. România

soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă hotărâre

stabilește neechivoc obligația fostului proprietar de a apela la forma de

despăgubire în natură sau în echivalent pe care Statul Român a reglementat-o

normativ sub forma inițială a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr.

10/2001.

Aceeași hotărâre a

Curții Europene a Drepturilor Omului a prevăzut și o excepție de la regula de

mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-și valorifica pretenția pe

calea dreptului comun, dar numai în situația preexistenței unei hotărâri

judecătorești anterioare prin care să se fi dispus obligarea statului, prin

autoritățile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este însă cazul în speță.

Este adevărat că reclamanta este beneficiara unei hotărâri judecătorești

pronunțată în anul 1997, dar acea hotărâre doar constată un drept și este

pronunțată în contradictoriu nu cu Statul Român sau cu alte persoane din

prezenta cauză, ci cu o terță persoană fizică.

Contrar criticilor

apelantei, cauza în revendicare a fost soluționată pe fondul său. Judecătorul a

analizat în ce măsură titlul exhibat de reclamantă poate fi valorificat în

temeiul dreptului comun invocat în acțiunea precizată și a constatat

ineficiența acestuia în raport cu modul său de valorificare. A reținut corect

judecătorul fondului că acțiunea în revendicare bazată pe art. 480 C. civ. este

nefondată prin raportare la prevederile legii speciale, soluție justificată și

prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului amintită mai sus.

În legătură cu

funcționalitatea mecanismului de despăgubire, aceasta este reglementată de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziții legale care nu au fost nici

abrogate, nici suspendate.

Nici judecătorul

fondului, nici în calea de atac judecătorii apelului nu au contestat drepturile

constatate în favoarea reclamantei prin Sentința civilă nr. 3686/1997 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, respingerea acțiunii fiind motivată de

ineficiența titlului reclamantei pe calea dreptului comun, în raport cu calea

specială, astfel încât critica reclamantei sub acest aspect este lipsită de

obiect.

Critica privind

admisibilitatea capătului de cerere referitor la obligarea Statului Român la

despăgubiri, bazată pe mențiunea că ar fi singura cale de despăgubire rămasă la

dispoziție, va fi respinsă. Pe de o parte, efectele art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. privind obligativitatea aplicării dezlegărilor de drept date de

judecătorii instanței supreme în deciziile pronunțate pe calea recursului în

interesul legii impun respectarea dispozițiilor Deciziei nr. 27/2011 prin care

o cerere precum cea din speța de față este inadmisibilă.

Susținerea că Fondul

Proprietatea este nefuncțional va fi înlăturată, cu motivarea din supra

referitoare la incidența prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Va

fi înlăturată și mențiunea că obligarea Statului la despăgubiri este singura

cale ce a mai rămas reclamantei pentru valorificarea dreptului său cu motivarea

că aceste despăgubiri pot fi valorificate nu opțional, ci imperativ, doar pe

calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin finalizarea demersului început de

reclamantă chiar pe calea acestei legi.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat

recurs, prin care a formulat următoarele critici, motivate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod nelegal

instanța de apel a stabilit că, în urma admiterii cererii de revizuire și a

casării cu trimitere la tribunal cererea inițială devine o nouă cerere de

chemare în judecată, care se supune normelor existente la data începerii noului

ciclu procesual, și nu celor de la data formulării acțiunii.

Prin începerea unui

nou ciclu procesual în fața tribunalului s-a procedat la soluționarea acțiunii

în revendicare formulate în anul 1998, pe fondul ei, și nu s-a înregistrat o

nouă cerere de chemare în judecată, formulată la nivelul anului 2008.

Instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii.

Este total lipsită de

temei juridic motivarea instanței de apel prin care a arătat că prin formularea

notificării în baza Legii nr. 10/2001 se modifică temeiul juridic al acțiunii

în revendicare începută în anul 1998.

Reclamanta nu a

modificat obiectul și cauza acțiunii în revendicare, ci a adăugat doar noi

pârâți și un capăt de cerere subsidiar.

Reclamantei nu-i

poate fi aplicată Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

și nici Legea nr. 10/2001 pentru că acțiunea sa a fost introdusă în anul 1998.

Dacă ar fi aplicabilă

Legea nr. 10/2001, cum reclamantei nu-i mai poate fi restituit în natură

imobilul, singura modalitate de despăgubire a reclamantei ar fi ca aceasta să primească

despăgubiri de la stat, Fondul Proprietatea nefiind funcțional.

Decizia în interesul

Legii nr. 27/2011 nu mai este de actualitate, având în vedere că Statul Român

nu mai deține acțiuni la Fondul Proprietatea.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Susținerea

instanțelor de fond, privitoare la faptul că, după admiterea cererii de

revizuire și casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanță, reclamanta

și-a modificat acțiunea, este corectă.

Astfel, având a se

pronunța asupra cererii "precizatoare" formulată de reclamantă la 12

decembrie 2008, prin care, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, aceasta a

solicitat să se ia act de faptul că își completează acțiunea cu un capăt de cerere

subsidiar, prin care solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la restituirea contravalorii apartamentelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995, la termenul din 6 februarie 2009 instanța a respins cererea

de modificare a acțiunii principale sub aspectul cadrului procesual și al

obiectului acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 187 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

admite apelul reclamantei și trimite cauza spre rejudecare, reținând că prima

instanță a considerat greșit că, după casarea cu trimitere, urmare a admiterii

cererii de revizuire, reclamanta nu-și putea modifica obiectul acțiunii. În

considerentele deciziei din apel s-a arătat că "la prima zi de înfățișare,

reclamanta a formulat o modificare a acțiunii. Astfel, în ceea ce privește

obiectul acțiunii, reclamanta a înțeles să solicite obligarea Statului Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata contravalorii fiecărui

apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995".

Reclamanta nu a declarat

recurs împotriva acestei decizii, astfel încât instanțele de trimitere au fost

ținute de aspectele stabilite prin decizia menționată, cu privire la

modificarea obiectului acțiunii.

Or, așa cum în mod

corect a arătat instanța de apel, cererea "precizatoare" a

reclamantei a fost judecată potrivit legilor materiale în vigoare la data la

care a fost formulată. Prin urmare, instanțele de fond au făcut aplicarea

corectă a celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 asupra recursului în

interesul legii, prin care s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 soluționarea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, se face cu respectarea principiului că, în concursul dintre

legea generală și legea specială, prioritare sunt dispozițiile legii speciale.

Drept urmare, în

cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii.

Instanțele de fond au

făcut și aplicarea corectă a celor stabilite prin Decizia nr. 27/2011 în sensul

că, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.

Hotărârea recurată

este legală întrucât, prin decizia dată asupra recursului în interesul legii nu

s-a stabilit că admisibilitatea acțiunii directe împotriva statului este sau nu

condiționată de deținerea de către stat de acțiuni la Fondul Proprietatea.

În fine, în raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu

împotriva României, reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceasta

nu deține "o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut

calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod

expres restituirea bunului" (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva

României). Or, prin Decizia civilă nr. 1003 din 26 iunie 2008, Tribunalul

București, secția a V-a civilă a constatat numai faptul că apartamentul nr. 3,

situat în imobilul din București, a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de

recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul a fost respins în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta L.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 147 A din

22 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL