ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5410/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 147 A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă L.M.E. împotriva Sentinței civile nr. 758 din 19 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, inițial, reclamanta a revendicat, pe calea dreptului comun, apartamentele nr. 3, 5 și 7 din imobilul situat în București, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, acțiunea fiind introdusă pe rolul instanței în anul 1998. Anterior, prin Sentința civilă nr. 3686/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București se constatase dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu în contradictoriu cu succesoarea fostului proprietar al acestora.

Demersul în revendicare al reclamantei a fost respins irevocabil prin hotărâri judecătorești. Ulterior respingerii irevocabile a acțiunii în revendicare, reclamanta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Lungoci versus România, din 26 ianuarie 2006 a reținut încălcarea de către Statul Român a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a echivalat în drept cu încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție.

În considerația Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au admis revizuirea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție de respingere a acțiunii în revendicare și au dispus rejudecarea cauzei, ocazie cu care reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul că a chemat în cauză alți pârâți ai acțiunii în revendicare, persoanele fizice din prezenta cauză și Municipiul București prin Primarul General. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea Statului la despăgubiri. Este adevărat că în anul 1998, anul introducerii acțiunii în revendicare, nu erau în vigoare nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, nici cele ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este la fel de adevărat însă că acțiunea inițială în revendicare a fost soluționată irevocabil fără invocarea prevederilor de mai sus, iar ulterior admiterii cererii de revizuire reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul schimbării totale a cadrului procesual în care a atras alți pârâți pentru acțiunea în revendicare și a formulat un nou capăt de cerere împotriva Statului Român. Această nouă formă a cererii înregistrată la Tribunalul București în anul 2008 era firesc să fie supusă normelor existente la data începerii judecății sale, astfel încât atât invocarea Legii nr. 10/2001, cât și a Deciziei nr. 33/2008 de către judecătorul fondului sunt legale. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta a înțeles să apeleze la calea specială de reparație a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea înregistrată sub nr. 1141/2001, nesoluționată, cel puțin din perspectiva probatoriului dosarului, nici până în prezent.

Așa fiind, în speță sunt aplicabile nu doar dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci și întreaga jurisprudență obligatorie generată de aplicarea acestei legi pe plan național și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a reținut, în acest context, incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce consacră prevalența legii speciale de reparație în raport cu dreptul comun, dar și incidența cauzei Atanasiu vs. România soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă hotărâre stabilește neechivoc obligația fostului proprietar de a apela la forma de despăgubire în natură sau în echivalent pe care Statul Român a reglementat-o normativ sub forma inițială a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr. 10/2001.

Aceeași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului a prevăzut și o excepție de la regula de mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-și valorifica pretenția pe calea dreptului comun, dar numai în situația preexistenței unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să se fi dispus obligarea statului, prin autoritățile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este însă cazul în speță. Este adevărat că reclamanta este beneficiara unei hotărâri judecătorești pronunțată în anul 1997, dar acea hotărâre doar constată un drept și este pronunțată în contradictoriu nu cu Statul Român sau cu alte persoane din prezenta cauză, ci cu o terță persoană fizică. Contrar criticilor apelantei, cauza în revendicare a fost soluționată pe fondul său.

Judecătorul a analizat în ce măsură titlul exhibat de reclamantă poate fi valorificat în temeiul dreptului comun invocat în acțiunea precizată și a constatat ineficiența acestuia în raport cu modul său de valorificare. A reținut corect judecătorul fondului că acțiunea în revendicare bazată pe art. 480 C. civ. este nefondată prin raportare la prevederile legii speciale, soluție justificată și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului amintită mai sus. În legătură cu funcționalitatea mecanismului de despăgubire, aceasta este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziții legale care nu au fost nici abrogate, nici suspendate.

Nici judecătorul fondului, nici în calea de atac judecătorii apelului nu au contestat drepturile constatate în favoarea reclamantei prin Sentința civilă nr. 3686/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, respingerea acțiunii fiind motivată de ineficiența titlului reclamantei pe calea dreptului comun, în raport cu calea specială, astfel încât critica reclamantei sub acest aspect este lipsită de obiect. Critica privind admisibilitatea capătului de cerere referitor la obligarea Statului Român la despăgubiri, bazată pe mențiunea că ar fi singura cale de despăgubire rămasă la dispoziție, va fi respinsă. Pe de o parte, efectele art. 329 alin. (3) C. proc. civ. privind obligativitatea aplicării dezlegărilor de drept date de judecătorii instanței supreme în deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii impun respectarea dispozițiilor Deciziei nr. 27/2011 prin care o cerere precum cea din speța de față este inadmisibilă.

Susținerea că Fondul Proprietatea este nefuncțional va fi înlăturată, cu motivarea din supra referitoare la incidența prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Va fi înlăturată și mențiunea că obligarea Statului la despăgubiri este singura cale ce a mai rămas reclamantei pentru valorificarea dreptului său cu motivarea că aceste despăgubiri pot fi valorificate nu opțional, ci imperativ, doar pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin finalizarea demersului început de reclamantă chiar pe calea acestei legi. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs, prin care a formulat următoarele critici, motivate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: În mod nelegal instanța de apel a stabilit că, în urma admiterii cererii de revizuire și a casării cu trimitere la tribunal cererea inițială devine o nouă cerere de chemare în judecată, care se supune normelor existente la data începerii noului ciclu procesual, și nu celor de la data formulării acțiunii. Prin începerea unui nou ciclu procesual în fața tribunalului s-a procedat la soluționarea acțiunii în revendicare formulate în anul 1998, pe fondul ei, și nu s-a înregistrat o nouă cerere de chemare în judecată, formulată la nivelul anului 2008. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii. Este total lipsită de temei juridic motivarea instanței de apel prin care a arătat că prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 se modifică temeiul juridic al acțiunii în revendicare începută în anul 1998. Reclamanta nu a modificat obiectul și cauza acțiunii în revendicare, ci a adăugat doar noi pârâți și un capăt de cerere subsidiar.

Reclamantei nu-i poate fi aplicată Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și nici Legea nr. 10/2001 pentru că acțiunea sa a fost introdusă în anul 1998. Dacă ar fi aplicabilă Legea nr. 10/2001, cum reclamantei nu-i mai poate fi restituit în natură imobilul, singura modalitate de despăgubire a reclamantei ar fi ca aceasta să primească despăgubiri de la stat, Fondul Proprietatea nefiind funcțional. Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu mai este de actualitate, având în vedere că Statul Român nu mai deține acțiuni la Fondul Proprietatea. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Susținerea instanțelor de fond, privitoare la faptul că, după admiterea cererii de revizuire și casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanță, reclamanta și-a modificat acțiunea, este corectă.

Astfel, având a se pronunța asupra cererii "precizatoare" formulată de reclamantă la 12 decembrie 2008, prin care, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, aceasta a solicitat să se ia act de faptul că își completează acțiunea cu un capăt de cerere subsidiar, prin care solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea contravalorii apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, la termenul din 6 februarie 2009 instanța a respins cererea de modificare a acțiunii principale sub aspectul cadrului procesual și al obiectului acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 187 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă admite apelul reclamantei și trimite cauza spre rejudecare, reținând că prima instanță a considerat greșit că, după casarea cu trimitere, urmare a admiterii cererii de revizuire, reclamanta nu-și putea modifica obiectul acțiunii.

În considerentele deciziei din apel s-a arătat că "la prima zi de înfățișare, reclamanta a formulat o modificare a acțiunii. Astfel, în ceea ce privește obiectul acțiunii, reclamanta a înțeles să solicite obligarea Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata contravalorii fiecărui apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995". Reclamanta nu a declarat recurs împotriva acestei decizii, astfel încât instanțele de trimitere au fost ținute de aspectele stabilite prin decizia menționată, cu privire la modificarea obiectului acțiunii. Or, așa cum în mod corect a arătat instanța de apel, cererea "precizatoare" a reclamantei a fost judecată potrivit legilor materiale în vigoare la data la care a fost formulată.

Prin urmare, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 asupra recursului în interesul legii, prin care s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soluționarea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, se face cu respectarea principiului că, în concursul dintre legea generală și legea specială, prioritare sunt dispozițiile legii speciale. Drept urmare, în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii.

Instanțele de fond au făcut și aplicarea corectă a celor stabilite prin Decizia nr. 27/2011 în sensul că, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Hotărârea recurată este legală întrucât, prin decizia dată asupra recursului în interesul legii nu s-a stabilit că admisibilitatea acțiunii directe împotriva statului este sau nu condiționată de deținerea de către stat de acțiuni la Fondul Proprietatea.

În fine, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceasta nu deține "o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României). Or, prin Decizia civilă nr. 1003 din 26 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat numai faptul că apartamentul nr. 3, situat în imobilul din București, a fost preluat de stat fără titlu valabil. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul a fost respins în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL