ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4112/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4112/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 4

decembrie 2009,

reclamanta

B.P.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.T.I., obligarea acestuia

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în

București, sector 1.

La

22 septembrie 2010, S.C.R. a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, arătând că împreună cu reclamanta este

proprietarul imobilului revendicat.

La 26 noiembrie 2010, la solicitarea reclamantei,

a fost citat în calitate de pârât M.R.H., coproprietar al imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 14404 din 25

august 2011, Judecătoria sectorului 1 București,

având în vedere că, la data sesizării instanței, valoarea

imobilului determinată pe baza de expertiză era de 929.600 RON, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București secția a IV-a civilă,

prin sentința nr. 1164 din 28 mai 2012,

a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibile, atât cererea

principală formulată de reclamantă, cât și cererea de intervenție în interes propriu

formulată de S.C.R.

Motivându-și soluția pe excepția inadmisibilității,

tribunalul a reținut următoarele

argumente:

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Rezultă că foștii

proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un

titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge

dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane.

Constatând că imobilul revendicat intră

în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că reclamanta

și intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei

legi, procedură pe care de altfel reclamanta a înțeles să o urmeze, putând solicita

restituirea în natură și în subsidiar despăgubiri. Pentru redobândirea bunului în

natură, reclamanta și intervenientul aveau posibilitatea formulării acțiunii de

declarare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cererea urmând

a fi analizată prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel

de acțiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, se încalcă dreptul reglementat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un

proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea

acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.

Analizând fiecare condiție în parte, tribunalul

a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată

cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a

dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6

paragraful din Convenție.

Împotriva acestei sentințe, au formulat

apel reclamanta B.P.L. și intervenientul S.C.R., Curtea de apel București, secția

a IV-a civilă, prin decizia nr. 3A din 15 ianuarie 2013, a admis apelul reclamantei,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că soluția tribunalului de respingere a acțiunii ca inadmisibilă,

a fost pronunțată cu încălcarea deciziei nr. 33/ 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție dată în recurs în interesul legii și a jurisprudenței C.E.D.O.

Referindu-se la considerentele din decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, instanța de apel a reținut că în concursul dintre legea specială și legea

generală se acorda preferință legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta

din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Analiza acestei decizii date în recurs

în interesul legii relevă faptul că în raporturile juridice dintre fostul proprietar

și cumpărătorul de la stat în baza Legii nr. 112/1995 prioritatea legii speciale

nu semnifică de fapt respingerea de plano a cererii în revendicare formulate în

condițiile dreptului comun printr-un fine de neprimire care să țină de inadmisibilitatea

cererii, ci mai degrabă soluționarea cererii în acord cu prevederile legii speciale,

iar nu a dreptului comun reglementat de art. 480 C. civ.

Inadmisibilitatea unei cereri reprezintă

o sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor reguli procedurale, anume apelarea

la o cale procedurala nedeschisă părții sau demararea unei proceduri fără respectarea

condițiilor legale.

Or, decizia nr. 33/2008 nu consacră imposibilitatea

apriorică a formulării cererii în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor

de la stat, ci vizează mai degrabă modul de soluționare în fond a unei asemenea

cereri, stabilind că la momentul soluționării acestei cereri instanța nu mai poate

proceda la o judecată în acord cu dreptul comun și cu principiile consacrate de

dreptul comun, ci va trebui să judece cererea în raport de Legea nr. 10/ 2001.

Mai mult, instanța de apel a precizat că

în finalul deciziei nr. 33/2008 se aduce o circumstanțiere importantă principiului

consacrat inițial, arătându-se că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Instanța de apel a reținut, ca și tribunalul,

că reclamanta a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, însă aceasta

nu a fost soluționată până la acest moment. Tribunalul pentru a constata ineficienta

procedurii în cazul concret al reclamantei a reținut că aceasta nu a făcut dovada

împrejurărilor care să fi condus la tergiversarea soluționării notificării.

Totodată, instanța de apel a reținut că

și apelanții au invocat în beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost desființat, respectiv

sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București în Dosarul nr. 42546/299/2009, precizând însă că atât timp cât are de

tranșat doar chestiunea admisibilității cererii în revendicare, analiza se va limita

la aspectele relevante asupra acestei chestiuni, fără a antama fondul cauzei cu

privire la consecințele acestei hotărâri judecătorești, analiza pe fond urmând a

fi circumscrisă noii concepții asupra noțiunii de „bun” exprimată de C.E.D.O. în

hotărârea în cauza Măria Atanasiu contra României.

Cercetând cauza din perspectiva inadmisibilității

acțiunii, instanța de apel a considerat că respingerea cererii ca inadmisibilă reprezintă

o încălcare a dreptului de acces la instanță consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, reclamantei și intervenientului fiindu-le deschisă calea acțiunii

în revendicare de fată.

În concluzie, instanța de apel, constatând

că soluția tribunalului de respingere de plano a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă

este greșită, în baza art. 297 C. proc. civ., a desființat sentința și a trimis

cauza, spre rejudecare, la tribunal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de pârâtul M.R.H.

Prin criticile formulate, recurentul pârât

reproșează instanței de apel că în mod greșit a considerat că acțiunea în revendicare

a unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001 este admisibilă, urmând a fi analizată

pe fond. Recurentul susține că procedând în acest mod instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nelegală cu interpretarea și aplicarea greșita atât a deciziei nr. 33/2008

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

cat și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, coroborate cu normele

Legii 10/2001, potrivit cărora acțiunea în revendicare a bunurilor preluate de către

statul comunist este circumscrisă legii speciale în materie. Recurentul pârât susține

că întrucât imobilul revendicat a fost naționalizat în perioada martie 1945-decembrie

1989, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru restituirea acestuia, reclamanta

și intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei

legi. Totodată, arată că pentru a solicita restituirea bunului aceștia trebuiau

să solicite constatarea nulității absolute a actului încheiat în baza Legii nr.

112/1995 în cadrul termenului de prescripție specială instituit de art. 46 din

Legea nr. 10/2001, lucru pe care nu l-au făcut, motiv pentru care titlul subdobânditorului

este protejat de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai susține

că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu încalcă dreptul reclamanților

la un proces echitabil, drept consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, atâta timp cat dreptul lor nu poate fi judecat decât din perspectiva legii

speciale, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Justiție și Casație (decizia

nr. 7 din 9 ianuarie 2012).

M.T.I.

Prin criticile formulate recurentul pârât

susține că decizia recurată este nelegală întrucât a fost dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație

și Justiție și a Legii nr. 10/2001. În acest sens, susține că prin decizia în discuție,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că un conflict între legea specială

și dreptul comun se soluționează în favoarea legii speciale și că numai prin excepție

de la această regulă dispozițiile legii speciale pot fi înlăturate dacă acestea

contravin C.E.D.O. Prin urmare, susține că în raport de regula instituită de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2000, instanța de judecată investită

cu o acțiune în revendicare urmează să verifice daca în raport de data învestirii

instanței exista sau nu un concurs între legea specială și dreptul comun. Recurentul

pârât susține că în cauza există un astfel de concurs care trebuie soluționat potrivit

regulii stabilite prin decizia nr. 33/2008, în sensul că Legea nr. 10/2001, ca dispoziție

cu caracter special, prevede o procedură specială pentru valorificarea drepturilor

asupra imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare.

Prin urmare, recurentul pârât susține că

regula instituită de Înalta Curte de Casație și Justiție privitor la soluționarea

conflictului între legea specială și norma generală este cea în raport de care se

determină inadmisibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe

dreptul comun după intrarea în vigoare a legii speciale, iar reclamanta și intervenientul

trebuiau să justifice condițiile în raport de care ar fi fost incidență situația

cu caracter de excepție de la regula privitoare la concursul între cele două norme.

Mai susține că în mod greșit instanța de apel a considerat acțiunea în revendicare

admisibilă întrucât reclamanta și intervenientul nu au făcut dovada că sunt titularii

unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, astfel cum

aceasta noțiune a fost conturată prin hotărârea pilot în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României.

În ceea ce privește încălcarea dreptului

de acces la o instanță consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, recurentul pârât arătă că tribunalul în mod corect a reținut că reglementarea

procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare

de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanța, astfel

cum acesta este recunoscut prin art. 6 din Convenție.

Analizând recursurile formulate, în raport

de criticile sus-menționate, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea nelegalității deciziei recurate,

recurenții pârâți formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte, secțiile unite, în recurs

în interesul legii, de concursul dintre legea generală și cea specială, de protecția

oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45

alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea

imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este

condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare,

toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o acțiune ca

cea formulată în cauză, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.

Criticile formulate de recurenții pârâți

nu sunt fondate pentru următoarele considerente comune:

În ceea ce privește aplicarea în cauză

a deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a deciziei sus­menționate pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu soluționarea recursului în

interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele

de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate

împotriva statului cât și a celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor

înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca

lege specială și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea

internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia în interesul legii menționată,

Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea

legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor

omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

În considerentele deciziei în interesul

legii, s-a reținut că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze,

dacă reglementarea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea

dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză, prima instanță a aplicat decizia

în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a

dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate

în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamanții apelanți

au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate

reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului

de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă,

invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod

corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit

că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin urmare, față de susținerile recurenților

părți și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., soluția pronunțată de

instanța de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia în interesul Legii nr. 33/2007.

În ceea ce privește susținerile formulate

prin motivele de recurs de către pârâtul M.R.H. vizând protecția oferită chiriașilor-cumpărători

prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate

fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea

pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, Înalta Curte reține următoarele:

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenței C.E.D.O. se observă

că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar,

cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia

nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Raportat la jurisprudența europeană,

Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11

alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema dacă prioritatea

Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul

în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale,

unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe și reținând o corectă aplicare a deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008, obligă instanța de trimitere să analizeze toate

aspectele invocate prin motivele de apel în susținerea valabilității titlului opus

de pârâți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin decizia pronunțată,

instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența

Curții Europene, precum și decizia în interesul Legii nr. 33/2008, astfel încât,

motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează ca Tribunalul București, căruia

i se va trimite dosarul, spre rejudecare, să analizeze toate aspectele de fapt și

de drept, menționate de instanța de apel, confirmate prin prezenta decizie și să

pronunțe o soluție legală și temeinică în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâții M.R.H. și M.T.I. împotriva deciziei nr. 3A din 15 ianuarie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27

septembrie

2013

.