ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4112/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 4 decembrie 2009, reclamanta B.P.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.T.I., obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în București, sector 1. La 22 septembrie 2010, S.C.R. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, arătând că împreună cu reclamanta este proprietarul imobilului revendicat. La 26 noiembrie 2010, la solicitarea reclamantei, a fost citat în calitate de pârât M.R.H., coproprietar al imobilului în litigiu. Prin sentința civilă nr. 14404 din 25 august 2011, Judecătoria sectorului 1 București, având în vedere că, la data sesizării instanței, valoarea imobilului determinată pe baza de expertiză era de 929.600 RON, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1164 din 28 mai 2012, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibile, atât cererea principală formulată de reclamantă, cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.C.R. Motivându-și soluția pe excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut următoarele argumente: Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Rezultă că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane.

Constatând că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că reclamanta și intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi, procedură pe care de altfel reclamanta a înțeles să o urmeze, putând solicita restituirea în natură și în subsidiar despăgubiri. Pentru redobândirea bunului în natură, reclamanta și intervenientul aveau posibilitatea formulării acțiunii de declarare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cererea urmând a fi analizată prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate. Analizând fiecare condiție în parte, tribunalul a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenție.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanta B.P.L. și intervenientul S.C.R., Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 3A din 15 ianuarie 2013, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, a fost pronunțată cu încălcarea deciziei nr. 33/ 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii și a jurisprudenței C.E.D.O.

Referindu-se la considerentele din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de apel a reținut că în concursul dintre legea specială și legea generală se acorda preferință legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Analiza acestei decizii date în recurs în interesul legii relevă faptul că în raporturile juridice dintre fostul proprietar și cumpărătorul de la stat în baza Legii nr. 112/1995 prioritatea legii speciale nu semnifică de fapt respingerea de plano a cererii în revendicare formulate în condițiile dreptului comun printr-un fine de neprimire care să țină de inadmisibilitatea cererii, ci mai degrabă soluționarea cererii în acord cu prevederile legii speciale, iar nu a dreptului comun reglementat de art. 480 C. civ. Inadmisibilitatea unei cereri reprezintă o sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor reguli procedurale, anume apelarea la o cale procedurala nedeschisă părții sau demararea unei proceduri fără respectarea condițiilor legale.

Or, decizia nr. 33/2008 nu consacră imposibilitatea apriorică a formulării cererii în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat, ci vizează mai degrabă modul de soluționare în fond a unei asemenea cereri, stabilind că la momentul soluționării acestei cereri instanța nu mai poate proceda la o judecată în acord cu dreptul comun și cu principiile consacrate de dreptul comun, ci va trebui să judece cererea în raport de Legea nr. 10/ 2001. Mai mult, instanța de apel a precizat că în finalul deciziei nr. 33/2008 se aduce o circumstanțiere importantă principiului consacrat inițial, arătându-se că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Instanța de apel a reținut, ca și tribunalul, că reclamanta a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu a fost soluționată până la acest moment. Tribunalul pentru a constata ineficienta procedurii în cazul concret al reclamantei a reținut că aceasta nu a făcut dovada împrejurărilor care să fi condus la tergiversarea soluționării notificării.

Totodată, instanța de apel a reținut că și apelanții au invocat în beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost desființat, respectiv sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 42546/299/2009, precizând însă că atât timp cât are de tranșat doar chestiunea admisibilității cererii în revendicare, analiza se va limita la aspectele relevante asupra acestei chestiuni, fără a antama fondul cauzei cu privire la consecințele acestei hotărâri judecătorești, analiza pe fond urmând a fi circumscrisă noii concepții asupra noțiunii de „bun” exprimată de C.E.D.O. în hotărârea în cauza Măria Atanasiu contra României.

Cercetând cauza din perspectiva inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a considerat că respingerea cererii ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanță consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantei și intervenientului fiindu-le deschisă calea acțiunii în revendicare de fată. În concluzie, instanța de apel, constatând că soluția tribunalului de respingere de plano a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă este greșită, în baza art. 297 C. proc. civ., a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M.R.H.

Prin criticile formulate, recurentul pârât reproșează instanței de apel că în mod greșit a considerat că acțiunea în revendicare a unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001 este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond. Recurentul susține că procedând în acest mod instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu interpretarea și aplicarea greșita atât a deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cat și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, coroborate cu normele Legii 10/2001, potrivit cărora acțiunea în revendicare a bunurilor preluate de către statul comunist este circumscrisă legii speciale în materie. Recurentul pârât susține că întrucât imobilul revendicat a fost naționalizat în perioada martie 1945-decembrie 1989, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru restituirea acestuia, reclamanta și intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi.

Totodată, arată că pentru a solicita restituirea bunului aceștia trebuiau să solicite constatarea nulității absolute a actului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în cadrul termenului de prescripție specială instituit de art. 46 din Legea nr. 10/2001, lucru pe care nu l-au făcut, motiv pentru care titlul subdobânditorului este protejat de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai susține că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu încalcă dreptul reclamanților la un proces echitabil, drept consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cat dreptul lor nu poate fi judecat decât din perspectiva legii speciale, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Justiție și Casație (decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012). 2. Cu privire la recursul declarat de pârâtul M.T.I.

Prin criticile formulate recurentul pârât susține că decizia recurată este nelegală întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție și a Legii nr. 10/2001. În acest sens, susține că prin decizia în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că un conflict între legea specială și dreptul comun se soluționează în favoarea legii speciale și că numai prin excepție de la această regulă dispozițiile legii speciale pot fi înlăturate dacă acestea contravin C.E.D.O. Prin urmare, susține că în raport de regula instituită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2000, instanța de judecată investită cu o acțiune în revendicare urmează să verifice daca în raport de data învestirii instanței exista sau nu un concurs între legea specială și dreptul comun.

Recurentul pârât susține că în cauza există un astfel de concurs care trebuie soluționat potrivit regulii stabilite prin decizia nr. 33/2008, în sensul că Legea nr. 10/2001, ca dispoziție cu caracter special, prevede o procedură specială pentru valorificarea drepturilor asupra imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare. Prin urmare, recurentul pârât susține că regula instituită de Înalta Curte de Casație și Justiție privitor la soluționarea conflictului între legea specială și norma generală este cea în raport de care se determină inadmisibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a legii speciale, iar reclamanta și intervenientul trebuiau să justifice condițiile în raport de care ar fi fost incidență situația cu caracter de excepție de la regula privitoare la concursul între cele două norme.

Mai susține că în mod greșit instanța de apel a considerat acțiunea în revendicare admisibilă întrucât reclamanta și intervenientul nu au făcut dovada că sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, astfel cum aceasta noțiune a fost conturată prin hotărârea pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României. În ceea ce privește încălcarea dreptului de acces la o instanță consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul pârât arătă că tribunalul în mod corect a reținut că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanța, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 din Convenție.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile sus-menționate, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea nelegalității deciziei recurate, recurenții pârâți formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte, secțiile unite, în recurs în interesul legii, de concursul dintre legea generală și cea specială, de protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o acțiune ca cea formulată în cauză, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.

Criticile formulate de recurenții pârâți nu sunt fondate pentru următoarele considerente comune: În ceea ce privește aplicarea în cauză a deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei sus­menționate pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și a celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

În considerentele deciziei în interesul legii, s-a reținut că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă reglementarea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamanții apelanți au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, față de susținerile recurenților părți și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc.

civ., soluția pronunțată de instanța de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 33/2007. În ceea ce privește susținerile formulate prin motivele de recurs de către pârâtul M.R.H. vizând protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, Înalta Curte reține următoarele: În considerentele aceleiași decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenței C.E.D.O.

se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Raportat la jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și reținând o corectă aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, obligă instanța de trimitere să analizeze toate aspectele invocate prin motivele de apel în susținerea valabilității titlului opus de pârâți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene, precum și decizia în interesul Legii nr. 33/2008, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Urmează ca Tribunalul București, căruia i se va trimite dosarul, spre rejudecare, să analizeze toate aspectele de fapt și de drept, menționate de instanța de apel, confirmate prin prezenta decizie și să pronunțe o soluție legală și temeinică în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.R.H. și M.T.I. împotriva deciziei nr. 3A din 15 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2013 .