ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3129/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 2 februarie 2006, reclamanta B.P.O. a chemat în judecată pârâții S.C., S.D.M. și M.M. solicitând instanței, obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.S., sectorul 1, compus din două apartamente. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că, imobilul mai sus identificat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ neconstituțional, fiind totodată nelegal aplicat autorului N.I., de profesie medic. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod greșit statul a vândut apartamentul foștilor chiriași, încălcând dreptul de proprietate al reclamantei (dobândit prin moștenire) asupra imobilului.

Prin întâmpinare, pârâții M.M., S.C. și S.D.M. au invocat inadmisibiltatea acțiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin încheierea pronunțată la data de 4 mai 2006 (fila 73 Dosar nr. 3383/299/2006), instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziție care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare, de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, deținătorul actual al imobilului, întrucât o astfel de cerere nu intră sub incidența legii speciale, aceasta din urmă reglementând măsurile reparatorii în raportul dintre persoanele îndreptățite și unitățile deținătoare, deci, în raport cu alte persoane.

Ulterior, la data de 15 iunie 2006, pârâții au formulat o cerere de suspendare a judecății, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea recursului declarat de aceștia împotriva deciziei nr. 164 din 3 februarie 2006 a Tribunalului București, secția civilă, cerere prorogată după depunerea certificatului de grefa. Pârâții M.M., S.C. și S.D.M. au formulat cerere de recuzare, aceasta fiind respinsă și apoi, o cerere de strămutare, care a fost admisă. Prin încheierea nr. 10219 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 11 decembrie 2006, urmare admiterii cererii, pricina a fost strămutată de la Judecătoria sectorului 1 București, la Judecătoria Pitești.

Pe rolul Judecătoriei Pitești cauza a fost înregistrată sub nr. 3383/299/2006, fiind suspendată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. 22494/3/2005 (Dosar nr. 3339/2005), aflat în recurs pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului statului pentru imobilul în litigiu, prin încheierea din 13 martie 2007. Ulterior repunerii pe rol a cauzei, urmare decesului pârâtei M.M., la data de 18 februarie 2008, pârâtul S.C. a formulat, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o cerere de suspendare a cauzei, ce a fost respinsă de instanță, întrucât au fost indicați și introduși în cauză, moștenitorii defunctei M.M., anume L.A.

și M.V. (fila 105 Dosar nr. 3383/299/2006). Prin sentința civilă nr. 4682 pronunțată la 2 septembrie 2008, Judecătoria Pitești și-a declinat competența materială în favoarea Tribunalului Argeș, față de împrejurarea că valoarea imobilului a fost precizată la data de 16 mai 2008, ca fiind peste 500.000 lei, în raport de dispozițiile art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ. Pârâtul L.A. a declarat recurs împotriva acestei sentințe, Tribunalul Argeș prin decizia nr. 1854/ R pronunțată la 11 noiembrie 2008, respingându-l ca nefondat.

Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 40 din 3 martie 2009 a respins ca inadmisibilă acțiunea, reținând în esență că Legea nr. 10/2001 are caracter special față de dispozițiile Codului civil, iar reclamanta nu se află în situația în care, dreptul său de proprietate actual și necontestat, să se bucure de protecția oferită de prevederile art. 480, 481 C. civ., acțiunea de față reprezentând un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, care nu putea fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat că nu se poate reține că s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

și nici că reclamanta nu a avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât s-a prevăzut o cale specială de urmat, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor, în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitate celor aflați în situații identice, să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia. Potrivit jurisprudenței constante, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, pe o perioadă îndelungată de timp.

Pe de altă parte, admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâți, imobilele au intrat în circuitul civil, acestea nefiind contestate de către reclamantă, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin urmare, buna - credință a dobânditorilor nemaiputând fi analizată ulterior, în raport de solicitarea reclamantei. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta B.P.O., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de fond s-a pronunțat greșit asupra excepției inadmisibilității acțiunii, fără a intra în cercetarea fondului, încălcându-i pe această cale accesul la justiție, îngrădindu-i posibilitatea de a se adresa instanței de drept comun, pe calea acțiunii în revendicare, cu nesocotirea temeiului juridic al acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

S-au formulat critici legate de împrejurarea că hotărârea instanței de fond nu a fost comunicată la adresa indicată prin cererea de apel. În apel, reclamanta a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Argeș, arătând că, în raport de prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., cererile referitoare la bunurile nemișcătoare se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află nemișcătoarele, aceasta fiind o competență exclusivă, iar încălcarea normei are drept sancțiune, nulitatea absolută. S-a susținut de către apelanta - reclamantă, că pricina a fost strămutată de la Judecătoria sectorului 1 București, la Judecătoria Pitești, pe motiv de bănuială legitimă, competența materială aparținând tribunalului, astfel încât nu mai exista vreun argument ca pârâții să considere că Tribunalul București încalcă principiul imparțialității.

Prin decizia nr. 27/ A din 1 martie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta B.P.O. A desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea fondului, la aceeași instanță. Cât privește primul motiv de apel referitor la necompetență teritorială, instanța l-a înlăturat, reținând în esență că, strămutarea este reglementată de Codul de procedură civilă, ca o prorogare de competență, atunci când judecarea în bune condiții a unei pricini nu este posibilă, datorită existenței unor temeiuri expres și limitativ prevăzute de lege, în speță, bănuiala legitimă.

Ca atare, strămutarea cauzei se realizează numai între instanțele de același grad, și nu între instanțe diferite din punct de vedere ierarhic, astfel că, prorogarea de competență vizează numai competența teritorială, indiferent că aceasta are caracter relativ sau absolut, neavând incidență asupra regulilor privind competența materială. În mod corect, față de argumentele expuse, tribunalul s-a pronunțat în cauză, chiar dacă imobilul ce face obiectul cauzei nu se află în raza sa teritorială. Pentru a decide în sensul admiterii apelului, instanța de control judiciar ordinar a reținut în esență că, limitarea în timp a posibilităților de apărare a dreptului de proprietate în procedura restituirii, reglementată de Legea nr. 10/2001 este în contradicție cu principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare.

S-a susținut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită poate notifica în termenul de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) persoana juridică deținătoare, astfel că, această limitare restrânge posibilitatea valorificării dreptului de proprietate și constituie o îngrădire a exercitării acestuia. Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.

Instanța de apel a constatat că limitarea în timp prin norme interne speciale a dreptului redobândirii proprietății este în contradicție cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului privind proprietatea, conflictul de norme urmând a se rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internațional, având în vedere și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008. Împotriva deciziei nr. 27/ A din 1 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă de muncă și asigurări sociale minori și familie, au declarat recurs pârâții S.C., S.D.M., M.V. și L.A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct 4, 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. Recurenții - pârâți au susținut că nelegalitatea deciziei atacate, constă în nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 329 alin. (3) teza a-Il-a C. proc. civ., în sensul nerespectării dezlegării date prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost eronat interpretată. O altă critică vizează, pe de o parte, lipsa de incidență în prezenta cauză a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind termenul prevăzut de acest act normativ, în sensul că instanța de apel a făcut referire la acest text, care nu este aplicabil în acțiunea în revendicare, iar pe de altă parte, recurenții-pârâți susțin că instanța nu a făcut referire la parcurgerea acestei proceduri speciale.

S-a arătat că inițial, reclamanta s-a adresat pe calea legii speciale pentru a-i fi retrocedat imobilul situat în București, str. P.S., sectorul 1, iar prin dispoziția nr. 2026/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a restituit acesteia imobilul, mai puțin 2 apartamente, care au fost vândute chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 286/2005 a Tribunalului București, s-a respins acțiunea având ca obiect anularea în parte a dispoziției nr. 2026/2003, în sensul restituirii în natură, în totalitate a imobilului, sentința devenind definitivă prin decizia nr. 1477/2005 a Curții de Apel București (care a respins apelul reclamantei) și irevocabilă, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta renunțând la judecata recursului.

Recurenții - pârâți susțin că: instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.; a acordat ceea ce nu s-a solicitat (art. 304 pct. 6) si a pronunțat decizia din apel, cu încălcarea și nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 304 pct. 9 din același cod). Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

este de observat că acesta nu este incident în cauză, întrucât prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești ” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, astfel cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța de judecată săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituită în stat, decât cea judecătorească. În măsura în care, în cazul concret dedus judecății, în raport de obiectul învestirii, instanța de apel s-a pronunțat în sensul admiterii apelului reclamantei, desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecarea fondului, la aceeași instanță, nu se poate considera că instanța și-a „depășit atribuțiile puterii judecătorești”.

De altfel, doctrina a stabilit că instanța poate săvârși un exces de putere, numai în cazurile în care aceasta îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, situații ce nu se regăsesc în speță. Nici criticile încadrate de pârâți în sfera de aplicare a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. Acest motiv de modificare reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este expresia principiului disponibilității ce guvernează procesul civil și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

În speță este evident că instanța de apel s-a pronunțat în limita controlului judiciar ordinar, în raport de obiectul învestirii și de motivele invocate în apel, apreciind că a fost nelegală soluționarea pricinii cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, de plano, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cum criticile din apel vizează admisibilitatea acțiunii în revendicare, excepția inadmisibilității fiind invocată chiar de pârâți prin întâmpinare, este evident că instanța de control judiciar s-a raportat la obiectul învestirii, astfel că nu se poate reține cu temei, un „plus petita", în sensul că instanța de apel a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut. Cu privire la motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii pronunțată în apel, constând în nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ. și dezlegării date prin Decizia nr. 33/2008 (art. 304 pct. 9 din același cod) precum și analizei art. 22 din Legea nr. 10/2001, străin cauzei, în raport de criticile pârâților, în sensul că instanța a omis a face referire la parcurgerea procedurii reglementată de legea specială, Înalta Curte urmează a reține următoarele: Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum și prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială, cât și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanta să se prevaleze, la rându-i, de un „bun” în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cazul concret, pronunțarea Curții de Apel Pitești, în sensul desființării sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constituie o garanție ce asigură reclamantei dreptul de acces la instanță, instanța de rejudecare, fiind aceea care are de analizat chestiunile legate de fondul pricinii. În acest sens este de observat că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul artll alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Astfel, problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu activ, până la o intervenție legislativă, care să acopere neconcordanța dintre legea specială și Convenție, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 Așa fiind, instanța supremă consideră că, în apel instanța de control judiciar a interpretat și aplicat corect Decizia nr. 33/2008 dată cu privire la soluționarea recursului în interesul legii. Cu aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este fondat motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., privitor la nerespectarea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Celelalte critici, privind regimul juridic al termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și analiza aspectului legat de cererea formulată de reclamantă în procedura acestei legi referitoare la dispoziția nr. 2026 din 3 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului București vor fi analizate sub formă de apărări de instanța de rejudecare, Înalta Curte având în vedere numai chestiunea legată de admisibilitatea acțiunii în revendicare, intentată împotriva chiriașilor cumpărători după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții S.C., S.D.M., M.V. și L.A. împotriva deciziei nr. 27/ A din 1 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.