ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2388/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 august 2008, la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta C.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat să soluționeze notificarea din 2001, să emită dispoziție motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul - teren în suprafață de 350 mp, situat în București, sector 4 și să înainteze dispoziția și documentația către Secretariatul C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII Legii nr. 247/2005. Prin sentința civilă nr. 465 din 31 martie 2009 tribunalul a admis acțiunea reclamantei C.M.

și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 mp situat în București, sector 4 și, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentație Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea terenului sus menționat, în calitate de moștenitoare a părinților săi, foștii proprietari ai imobilului, care au fost deposedați în anul 1973 pentru realizarea unuia din planurile de sistematizare ale capitalei, considerând astfel că sunt aplicabile prevederile art. 25 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Împotriva menționatei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 487 din 14 octombrie 2009 apelul declarat de apelantul-pârât a fost respins, ca nefondat. În motivarea acestei soluții, din modalitatea de redactare, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este o acțiune în obligație de a face, tipică dreptului civil, și promovată în condițiile în care, timp de aproape 8 ani de zile, această notificare nu a fost soluționată de către Primăria Municipiului București.

De asemenea, în cererea de apel, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, nu a făcut niciun fel de critici legate de nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii, ci a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, la obligațiile unității deținătoare și la faptul că reclamanta nu și-a completat dosarul cu actele necesare în vederea soluționării notificării, în condițiile în care, actele privind calitatea de persoană îndreptățită, dovada dreptului de proprietate al autorilor acesteia și demersurile făcute pe Legea nr. 10/2001 au fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei. Totodată, Curtea a apreciat că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, deoarece s-a pronunțat cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel a respins apelul, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 25 Legea nr. 10/2001, republicată, pct. 25.1 H.G. nr. 250/2007). În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire despre necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 25.1 din H.G.

nr. 250/2007). Astfel, termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel, depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea, față de excepția nulității pusă în discuție din oficiu, apreciază că acesta este nul, pentru următoarele considerente: Motivele de recurs vizează alte aspecte, care nu au legătură cu argumentele analizate de către instanța de apel în soluționarea acțiunii.

Astfel, instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a apelului pe împrejurarea că actele privind calitatea de persoană îndreptățită, dovada dreptului de proprietate al autorilor acesteia și demersurile făcute pe Legea nr. 10/2001 au fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei, iar, în raport de aceste înscrisuri s-a apreciat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea terenului sus menționat, în calitate de moștenitoare a părinților săi, foștii proprietari ai imobilului, care au fost deposedați în anul 1973 pentru realizarea unuia din planurile de sistematizare ale capitalei, considerând astfel că sunt aplicabile prevederile art. 25 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Luând în considerare această constatare, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 mp situat în București, sector 4 și, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentație Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu toate acestea, criticile recurentului vizează faptul că nu au fost depuse înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamantei și că termenul de 60 de zile în care aceste acte trebuiau depuse este unul de recomandare, astfel încât ele nu privesc aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, în raport de situația de fapt stabilită de către instanța de fond în baza noilor probe administrate, relativ la dovedirea calității reclamantei de persoană îndreptățită să primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, situație care a fost recunoscută și de către instanța de apel. Prin urmare, nu se pot identifica aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate în raport de motivele limitativ prevăzute în art. 304 C. proc.

civ. și nici motive de ordine publică, astfel încât, conform art. 306 C. proc. civ., recursul urmează a fi constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva Deciziei nr. 487 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2010.