ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2388/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 11 august 2008, la Tribunalul București, secția a III-a

civilă, reclamanta C.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie

obligat să soluționeze notificarea din 2001, să emită dispoziție motivată de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul - teren în

suprafață de 350 mp, situat în București, sector 4 și să înainteze dispoziția

și documentația către Secretariatul C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art.

16 și urm. din Titlul VII Legii nr. 247/2005.

Prin

sentința civilă nr. 465 din 31 martie 2009 tribunalul a admis acțiunea

reclamantei C.M. și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 mp situat în București, sector 4 și, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentație

Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 16 și următoarele

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta are calitatea de

persoană îndreptățită în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea

terenului sus menționat, în calitate de moștenitoare a părinților săi, foștii

proprietari ai imobilului, care au fost deposedați în anul 1973 pentru

realizarea unuia din planurile de sistematizare ale capitalei, considerând

astfel că sunt aplicabile prevederile art. 25 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

menționatei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 487 din 14 octombrie

2009 apelul declarat de apelantul-pârât a fost respins, ca nefondat.

În

motivarea acestei soluții, din modalitatea de redactare, Curtea a constatat că

acțiunea reclamantei este o acțiune în obligație de a face, tipică dreptului

civil, și promovată în condițiile în care, timp de aproape 8 ani de zile,

această notificare nu a fost soluționată de către Primăria Municipiului

București.

De

asemenea, în cererea de apel, pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, nu a făcut niciun fel de critici legate de nelegalitatea sau

netemeinicia hotărârii, ci a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

la obligațiile unității deținătoare și la faptul că reclamanta nu și-a

completat dosarul cu actele necesare în vederea soluționării notificării, în

condițiile în care, actele privind calitatea de persoană îndreptățită, dovada

dreptului de proprietate al autorilor acesteia și demersurile făcute pe Legea nr.

10/2001 au fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei.

Totodată,

Curtea a apreciat că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală,

deoarece s-a pronunțat cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva

menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal,

apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel a

respins apelul, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit

art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar,

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 25

Legea nr. 10/2001, republicată, pct. 25.1 H.G. nr. 250/2007).

În

cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele

Metodologice fac vorbire despre necesitatea existenței, alături de notificare

și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în

sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se

pronunța asupra notificării (pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007).

Astfel,

termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală

sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel,

depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea

cererii poate fi sancționată, în măsura în care termenul a fost depășit în mod

culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu,

fapt ce nu a fost dovedit în cauză.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea, față de excepția

nulității pusă în discuție din oficiu, apreciază că acesta este nul, pentru

următoarele considerente:

Motivele

de recurs vizează alte aspecte, care nu au legătură cu argumentele analizate de

către instanța de apel în soluționarea acțiunii.

Astfel,

instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a apelului pe împrejurarea

că actele privind calitatea de persoană îndreptățită, dovada dreptului de

proprietate al autorilor acesteia și demersurile făcute pe Legea nr. 10/2001 au

fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei, iar, în raport de aceste

înscrisuri s-a apreciat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea terenului sus menționat,

în calitate de moștenitoare a părinților săi, foștii proprietari ai imobilului,

care au fost deposedați în anul 1973 pentru realizarea unuia din planurile de

sistematizare ale capitalei, considerând astfel că sunt aplicabile prevederile art.

25 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Luând

în considerare această constatare, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată pentru acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 mp situat în București, sector 4 și, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentație

Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 16 și

următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu

toate acestea, criticile recurentului vizează faptul că nu au fost depuse

înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamantei și că

termenul de 60 de zile în care aceste acte trebuiau depuse este unul de

recomandare, astfel încât ele nu privesc aspecte de nelegalitate ale deciziei

recurate, în raport de situația de fapt stabilită de către instanța de fond în

baza noilor probe administrate, relativ la dovedirea calității reclamantei de

persoană îndreptățită să primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

situație care a fost recunoscută și de către instanța de apel.

Prin

urmare, nu se pot identifica aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate în

raport de motivele limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici motive

de ordine publică, astfel încât, conform art. 306 C. proc. civ., recursul

urmează a fi constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva Deciziei

nr. 487 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 aprilie 2010.