ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 77 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar, și în consecință: A fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă, formulată și completată de reclamanții C.O. și C.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții C.O. și C.V. au solicitat constatarea caducității decretului de expropriere nr. x/1973 emis de Consiliul de Stat al R.S.R.

și calitatea de proprietari a reclamaților asupra imobilului expropriat, compus din teren în suprafață de 935 m.p., în calitate de succesori ai proprietarilor tabulari Ciurea Ion și Ciurea Aurica, decedați în data de 2 noiembrie 2006 și respectiv 28 aprilie 2005. S-a mai solicitat să se dispună rectificarea de carte funciară nr. 29767 Brașov, în sensul radierii dreptului de proprietate al Municipiului Brașov și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a respinge acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a reținut, în esență, că în raport cu momentul preluării imobilului și cu modalitatea de preluare, acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate de stat prin expropriere în perioada 6 martie 1045 - 22 decembrie 1989 fiind reglementată de dispozițiile art. 11 din acest act normativ.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.

Din interpretarea teleologică a actului normativ, precum și din analiza mecanismului de restituire instituit de aceasta, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa în mod unitar restituirea imobilelor preluate de stat în perioada menționată, fiind excluse numai imobilele care fac obiectul altor legi speciale de reparație, precum și aceea de a limita în timp posibilitatea revendicării imobilelor ce fac obiectul acestei legi, prin instituirea unui termen limită până la care puteau fi formulate cererile de restituire, în scopul asigurării stabilității circuitului civil și al evitării perpetuării situațiilor de insecuritate juridică.

Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială în raport cu prevederile generale în materia revendicării imobiliare, cu mențiunea că, deși prezenta cerere nu cuprinde un petit având ca obiect revendicare, aceasta are totuși caracterul unei acțiuni în realizare, având în vedere că reclamanții urmăresc înscrierea dreptului de proprietate pe numele lor, ceea ce tinde la valorificarea deplină a acestui drept. Această soluție se impune și prin prisma principiului potrivit căruia legea specială se aplică cu prioritate în raport cu cea generală, temeiurile de drept invocate de reclamanți având caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În sprijinul acestei soluții, s-a reținut în considerentele deciziei că, atâta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Prin decizia civilă nr. 62/ AP din 3 iulie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe pentru considerentele: Prima instanță a soluționat cauza fără a cerceta fondul acesteia, acordând prioritate excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ca efect al faptului că părțile nu au uzat de calea specială pusă la dispoziție de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ignorând astfel procedura legală administrativă. Potrivit susținerilor reclamanților, recunoscute de altfel de pârâtele din prezenta cauză, scopul pentru care s-a dispus exproprierea nu s-a realizat, aceștia rămânând în posesia terenului înscris în CF Brașov până în prezent.

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația imobilelor expropriate, nu vizează și imobilele ce au făcut obiectul vreunui decret de expropriere, dar care au rămas în posesia persoanei de la care a fost expropriat, în fapt nefiind preluat de stat. Prin urmare, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel că argumentul instanței de fond, potrivit căruia părțile aveau posibilitatea să uzeze de dispozițiile legii speciale, nu este pertinent. De regulă, prin Legea nr. 10/2001 este reglementată situația imobilelor care au fost naționalizate sau care au fost efectiv preluate se stat și numai în aceste cazuri foștii proprietari au avut deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută de depozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Pentru imobilele terenuri și construcții ce au făcut obiect al exproprierii, există reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care, așa cum am arătat mai sus, nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât proprietarii terenului nu au fost deposedați. Pronunțându-se în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate, prima instanță a privat părțile de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea cererii de către o instanță de judecată, ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO. Așadar, instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, situație față de care s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 297 (1) - (3) teza II-a C. proc.

civ. Împotriva menționatei hotărâri, au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Municipiul Brașov prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate: 1. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel este contrară practicii judiciare în materie și încalcă prevederile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Raportat la momentul preluării imobilului, a modalității de preluare, prima instanță a apreciat legal că acesta intră în sfera de reglementare a legii speciale, Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate de stat prin expropriere fiind reglementată de dispozițiile art. 11 din lege.

Reclamanții nu au precizat care este legitimarea procesuală a statului român, calitate ce revine în cauză unității administrativ-teritoriale locale, sens în care au înțeles să reitereze excepția lipsei calității sale procesuale pasive în susținerea căreia au înțeles să invoce dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. Legitimarea procesuală pasivă a statului nu-și află justificare legală nici în condițiile în care imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică a statului român, dovada în sens contrar incumbând reclamanților. Au înțeles astfel să invoce prevederile art. 20 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică, precum și prevederile art. 223, 224 C. civ.

Reiterând inadmisibilitatea acțiunii reclamanților în condițiile în care nu au înțeles să urmeze procedura legii speciale, obligatorie și potrivit Deciziei nr. 33/2001, ca și a deciziei 53/2007, recurenta a susținut că reclamanții au pierdut însăși dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură și nu mai pot astfel recurge la o acțiune directă, de drept comun, în vederea restituirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea sentinței tribunalului. 2. Pârâtul Municipiul București prin Primar a susținut, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., că chestiunea admisibilității acestui gen de acțiuni, ca cea dedusă judecății, a fost tranșată cu putere absolută prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că în concursul dintre legea generală și legea specială prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant. Legea nouă suprimă practic acțiunea pe drept comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, ceea ce înseamnă că nu este admisibilă realizarea dreptului pretins pe această cale, ci doar pe aceea pusă la îndemână de legea specială, de care însă reclamanții nu au uzat, ceea ce face ca demersul lor juridic să nu poată fi primit, cum legal a reținut prima instanță.

Asemenea condiții de admisibilitate nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție și nici liberul acces la justiție, căci reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate pretins prin intermediul legii speciale, lege cu caracter reparator pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, inclusiv prin expropriere. Față de motivele invocate a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei curții de apel și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică. Recursurile nu sunt fondate. Ambele recurente au reiterat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii susținând că acestea ar fi incidente raportului juridic litigios și care ar face ca cererea dedusă judecății să nu fie admisibilă pe calea procedurală aleasă.

Într-adevăr, decizia menționată subliniază și consacră prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun, în materia imobilelor preluat în mod abuziv în perioada de referință a legii speciale - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru cele preluate prin expropriere. Din acest punct de vedere sunt corecte alegațiile recurentelor, care însă nu pot fi reținute în cauză, dat fiind, astfel cum legal a reținut curtea de apel, inexistența situației premisă pretinsă de decizia menționată. Și aceasta pentru că, pentru a atrage incidența sa, legea specială pretinde ca bunul imobil solicitat să fi fost „preluat” de stat „în mod abuziv”, preluare care să fi operat fie în baza unui act normativ ori al unei autorități a administrației de stat, fie de facto, și care a presupus aproprierea bunului solicitat din proprietatea fostului proprietar (cu toate atributele sale) în aceea a statului.

Preluarea vizată de legea specială presupune ca bunul litigios să fi intrat efectiv sub autoritatea statului ori a uneia dintre entitățile sale, iar nu doar scriptic (evidențiere în registrele de publicitate imobiliară), numai într-o asemenea ipoteză proprietarii fiind îndrituiți/obligați să uzeze de beneficiul legii speciale în vederea redobândirii bunului lor, în natură sau prin echivalent. Or, în condițiile în care bunul, pretins în această procedură se află în posesia moștenitorilor foștilor proprietari, nu a trecut niciodată în stăpânirea statului, ceea ce înseamnă că actul de expropriere nu și-a produs efectele (chestiuni ce nu au fost contestate în cauză), aceasta face să nu fie incidentă legea specială în cauză și astfel nici dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect corect soluționat de instanța de apel.

Cum imobilul expropriat pentru o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până la momentul promovării acțiunii, potrivit scopului exproprierii, neintrând în stăpânirea efectivă a statului, este admisibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, ceea ce presupune, astfel cum legal a reținut instanța de apel, verificări de fapt ce urmează a fi făcute cu ocazia rejudecării cauzei, când va fi analizată și legitimarea procesuală pasivă a statului român reiterată prin motivele de recurs. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse ca nefondate.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către reclamanți urmează ca în această etapă procesuală să fie respinsă, dat fiind soluția de reluare a judecății, dispusă în cauză, aceasta urmând a fi analizată și soluționată de instanțele fondului, în conformitate cu prescripțiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de pârâtul Municipiul Brașov, prin primar împotriva deciziei nr. 62/ AP din 03 iulie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge cererea formulată de intimații-reclamanți, de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 februarie 2014.