ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 77 din 15 aprilie 2013

pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost admisă excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, invocată de pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar, și în

consecință:

A fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea civilă, formulată și completată de reclamanții C.O. și C.V.,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul Brașov prin Primar.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții C.O. și C.V. au solicitat constatarea

caducității decretului de expropriere nr. x/1973 emis de Consiliul de Stat al R.S.R.

și calitatea de proprietari a reclamaților asupra imobilului expropriat, compus

din teren în suprafață de 935 m.p., în calitate de succesori ai proprietarilor

tabulari Ciurea Ion și Ciurea Aurica, decedați în data de 2 noiembrie 2006 și

respectiv 28 aprilie 2005. S-a mai solicitat să se dispună rectificarea de

carte funciară nr. 29767 Brașov, în sensul radierii dreptului de proprietate al

Municipiului Brașov și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților

asupra imobilului în litigiu, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a respinge

acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a reținut, în esență, că în raport cu

momentul preluării imobilului și cu modalitatea de preluare, acesta intră în

sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate de stat

prin expropriere în perioada 6 martie 1045 - 22 decembrie 1989 fiind

reglementată de dispozițiile art. 11 din acest act normativ.

Potrivit prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se

restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă, în condițiile acestei legi.

Din interpretarea

teleologică a actului normativ, precum și din analiza mecanismului de

restituire instituit de aceasta, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea

de a reglementa în mod unitar restituirea imobilelor preluate de stat în

perioada menționată, fiind excluse numai imobilele care fac obiectul altor legi

speciale de reparație, precum și aceea de a limita în timp posibilitatea revendicării

imobilelor ce fac obiectul acestei legi, prin instituirea unui termen limită

până la care puteau fi formulate cererile de restituire, în scopul asigurării

stabilității circuitului civil și al evitării perpetuării situațiilor de

insecuritate juridică.

Legea nr. 10/2001 are

caracter de lege specială în raport cu prevederile generale în materia

revendicării imobiliare, cu mențiunea că, deși prezenta cerere nu cuprinde un

petit având ca obiect revendicare, aceasta are totuși caracterul unei acțiuni

în realizare, având în vedere că reclamanții urmăresc înscrierea dreptului de

proprietate pe numele lor, ceea ce tinde la valorificarea deplină a acestui

drept.

Această soluție se

impune și prin prisma principiului potrivit căruia legea specială se aplică cu

prioritate în raport cu cea generală, temeiurile de drept invocate de

reclamanți având caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În sprijinul acestei

soluții, s-a reținut în considerentele deciziei că, atâta vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29),

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit.

Prin decizia civilă nr.

62/ AP din 3 iulie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului care a fost anulată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe pentru considerentele:

Prima instanță a

soluționat cauza fără a cerceta fondul acesteia, acordând prioritate excepției

de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ca efect al faptului că

părțile nu au uzat de calea specială pusă la dispoziție de legiuitor prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, ignorând astfel procedura legală

administrativă.

Potrivit susținerilor

reclamanților, recunoscute de altfel de pârâtele din prezenta cauză, scopul

pentru care s-a dispus exproprierea nu s-a realizat, aceștia rămânând în

posesia terenului înscris în CF Brașov până în prezent.

Dispozițiile art. 11

din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația imobilelor expropriate, nu

vizează și imobilele ce au făcut obiectul vreunui decret de expropriere, dar

care au rămas în posesia persoanei de la care a fost expropriat, în fapt

nefiind preluat de stat.

Prin urmare, în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 10/2001,

astfel că argumentul instanței de fond, potrivit căruia părțile aveau

posibilitatea să uzeze de dispozițiile legii speciale, nu este pertinent. De

regulă, prin Legea nr. 10/2001 este reglementată situația imobilelor care au

fost naționalizate sau care au fost efectiv preluate se stat și numai în aceste

cazuri foștii proprietari au avut deschisă calea notificării în procedura

administrativă prevăzută de depozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Pentru imobilele terenuri și construcții ce au făcut obiect al exproprierii,

există reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001,

care, așa cum am arătat mai sus, nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât

proprietarii terenului nu au fost deposedați.

Pronunțându-se în

sensul admiterii excepției de inadmisibilitate, prima instanță a privat părțile

de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea cererii de către

o instanță de judecată, ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 6 din

CEDO.

Așadar, instanța de

fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, situație față de

care s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în

temeiul dispozițiilor art. 297 (1) - (3) teza II-a C. proc. civ.

Împotriva menționatei

hotărâri, au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Municipiul Brașov

prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate:

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în dezvoltarea recursului

său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea

instanței de apel este contrară practicii judiciare în materie și încalcă

prevederile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, într-un recurs în interesul legii.

Raportat la momentul

preluării imobilului, a modalității de preluare, prima instanță a apreciat

legal că acesta intră în sfera de reglementare a legii speciale, Legea nr. 10/2001,

restituirea imobilelor preluate de stat prin expropriere fiind reglementată de

dispozițiile art. 11 din lege.

Reclamanții nu au

precizat care este legitimarea procesuală a statului român, calitate ce revine

în cauză unității administrativ-teritoriale locale, sens în care au înțeles să

reitereze excepția lipsei calității sale procesuale pasive în susținerea căreia

au înțeles să invoce dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind

organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Legitimarea

procesuală pasivă a statului nu-și află justificare legală nici în condițiile

în care imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică a statului

român, dovada în sens contrar incumbând reclamanților.

Au înțeles astfel să

invoce prevederile art. 20 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea

publică, precum și prevederile art. 223, 224 C. civ.

Reiterând

inadmisibilitatea acțiunii reclamanților în condițiile în care nu au înțeles să

urmeze procedura legii speciale, obligatorie și potrivit Deciziei nr. 33/2001,

ca și a deciziei 53/2007, recurenta a susținut că reclamanții au pierdut însăși

dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură și nu mai pot

astfel recurge la o acțiune directă, de drept comun, în vederea restituirii

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Au solicitat

admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile

recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea sentinței

tribunalului.

București prin Primar a susținut, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., că chestiunea admisibilității acestui gen de acțiuni,

ca cea dedusă judecății, a fost tranșată cu putere absolută prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că în concursul dintre

legea generală și legea specială prioritate are legea specială, conform

principiului specialia generalibus derogant. Legea nouă suprimă practic

acțiunea pe drept comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se

referă, ceea ce înseamnă că nu este admisibilă realizarea dreptului pretins pe

această cale, ci doar pe aceea pusă la îndemână de legea specială, de care însă

reclamanții nu au uzat, ceea ce face ca demersul lor juridic să nu poată fi

primit, cum legal a reținut prima instanță.

Asemenea condiții de

admisibilitate nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție și nici liberul

acces la justiție, căci reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate

pretins prin intermediul legii speciale, lege cu caracter reparator pentru

imobilele preluate în mod abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.

Față de motivele

invocate a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei curții de apel

și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică.

Recursurile nu sunt

fondate.

Ambele recurente au

reiterat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii susținând că acestea ar

fi incidente raportului juridic litigios și care ar face ca cererea dedusă

judecății să nu fie admisibilă pe calea procedurală aleasă.

Într-adevăr, decizia

menționată subliniază și consacră prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001,

în raport cu dreptul comun, în materia imobilelor preluat în mod abuziv în

perioada de referință a legii speciale - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

inclusiv pentru cele preluate prin expropriere.

Din acest punct de

vedere sunt corecte alegațiile recurentelor, care însă nu pot fi reținute în cauză,

dat fiind, astfel cum legal a reținut curtea de apel, inexistența situației

premisă pretinsă de decizia menționată.

Și aceasta pentru că,

pentru a atrage incidența sa, legea specială pretinde ca bunul imobil solicitat

să fi fost „preluat” de stat „în mod abuziv”, preluare care să fi operat fie în

baza unui act normativ ori al unei autorități a administrației de stat, fie de

facto, și care a presupus aproprierea bunului solicitat din proprietatea

fostului proprietar (cu toate atributele sale) în aceea a statului.

Preluarea vizată de

legea specială presupune ca bunul litigios să fi intrat efectiv sub autoritatea

statului ori a uneia dintre entitățile sale, iar nu doar scriptic (evidențiere

în registrele de publicitate imobiliară), numai într-o asemenea ipoteză

proprietarii fiind îndrituiți/obligați să uzeze de beneficiul legii speciale în

vederea redobândirii bunului lor, în natură sau prin echivalent.

Or, în condițiile în

care bunul, pretins în această procedură se află în posesia moștenitorilor

foștilor proprietari, nu a trecut niciodată în stăpânirea statului, ceea ce

înseamnă că actul de expropriere nu și-a produs efectele (chestiuni ce nu au

fost contestate în cauză), aceasta face să nu fie incidentă legea specială în

cauză și astfel nici dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aspect corect soluționat de instanța de apel.

Cum imobilul

expropriat pentru o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până la

momentul promovării acțiunii, potrivit scopului exproprierii, neintrând în

stăpânirea efectivă a statului, este admisibilă recunoașterea existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, ceea ce presupune,

astfel cum legal a reținut instanța de apel, verificări de fapt ce urmează a fi

făcute cu ocazia rejudecării cauzei, când va fi analizată și legitimarea

procesuală pasivă a statului român reiterată prin motivele de recurs.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse

judecății vor fi respinse ca nefondate.

Cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către reclamanți urmează ca în

această etapă procesuală să fie respinsă, dat fiind soluția de reluare a

judecății, dispusă în cauză, aceasta urmând a fi analizată și soluționată de instanțele

fondului, în conformitate cu prescripțiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Brașov și de pârâtul Municipiul Brașov, prin primar

împotriva deciziei nr. 62/ AP din 03 iulie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția

civilă pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Respinge cererea

formulată de intimații-reclamanți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 februarie 2014.