ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1163/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea formulată, reclamantul M.W.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov, prin primar, Statul Român, prin M.F.P. și SC R. SRL, solicitând instanței să constate că pârâții nu dețin titlu de proprietate valabil asupra imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. 22347 Brașov, cu următoarele nr. topografice actuale : 6916/3/b având destinația de grădină în suprafață de 1.803,60 mp, 6197/2/b în suprafață de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren în suprafață de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărții funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de gradină în suprafață de 80,32 mp. De asemenea, a solicitat să se dispună rectificarea C.F.

nr. 22347 prin radierea titlului pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. de sub B5, revenirea Ia situația anterioară de carte funciară și pe cale de consecință, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, cu titlu de moștenitor al defunctei M.M., născută S., obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și folosință a imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 98 din 13 mai 2014, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat legal de M.F.P., a respins acțiunea civilă astfel cum a fost formulată și precizată de reclamantul M.W.M., prin mandatar Dr.

K.F.F., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin primar, Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.R.F.P. Brașov și SC R. SRL și a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.M. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Conform mențiunilor din C.F. nr. 22347 Brașov, imobilul înregistrat sub numerele topografice 6916/3/b, 6197/2/b, 6918/2/b și 6919/1, în suprafață totală de 3.874,68 mp teren și casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărții funciare, se află în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a fost dat în administrarea I.C.R.A.L. Brașov.

Anterior preluării de către Stat a imobilului, dreptul de proprietate a apaiținut autoarei reclamantului, M.M., născută S. Potrivit susținerilor reclamantului și constatărilor din raportul de expertiză nr. 584072/2011, din imobilul în litigiu au fost dezmembrate 4 apartamente din care trei au fost vândute către foștii chiriași prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și unul închiriat unei alte familii.

Dreptul de proprietate ai reclamantului cu privire ia imobilul revendicat putea fi exercitat numai în condițiile și cu procedura recunoscută de Legea nr. 10/2001 care oferă cadrai legai dar și efectiv pentru realizarea dreptului, accesul la instanță fiind unui efectiv și supus procedurilor speciale instituite de aceasta care se aplică prioritar în temeiul principiului specîallia gene ralibus derogant Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recursul în Interesul legii, instanța supremă a statuat, cu putere obligatorie, eă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Întrucât reclamantul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica dreptul de proprietate în temeiul acesteia și nu deține o hotărâre executorie prin care instanțele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus în mod expres restituirea bunului, acesta nu deține un bun actual, în temeiul căruia să poată pretinde restituirea în natură a imobiluiui pe calea acțiunii în revendicare bazată pe dreptul comun. Acesta nu face dovada unui drept de proprietate actual în favoarea sa, dovadă care constituie condiția esențială pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare. C.E.D.O. a statuat că nu este suficientă existența unei hotărâri irevocabile anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci este necesară existența și a unei dispoziții în sensul restituirii bunului către reclamant, emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Faptul că reclamantul nu a înțeles sa uzeze de procedura instituită prin legea specială, nu-i conferă posibilitatea de a obține, ulterior, într-o acțiune întemeiată pe prevederile art 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de a obține aceleași măsuri reparatorii ca cele instituite prin legea specială, În cauza Măria Atanasiu și alții, împotriva României, C.E.D.O., face trimitere ia decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislații care prevede restituirea totală sau parțiala a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Rezultă că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenție se face prin intermediul mecanismelor reglementate în procedura prevăzută de legea specială. Acțiunea în rectificare de carte funciară apare ca una având un caracter accesoriu în raport cu cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, potrivit prevederilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 și se dovedește nefondată în raport de soluția dată celei dintâi cereri. Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul solicită lăsarea în deplină proprietate a porțiunii din imobil neînstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, tinzând la restituirea în natură a acestuia, cererea nu a fost formulată în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului, respectiv intervenienta care deține contract de închiriere aflat în ființă din perspectivă juridică.

Investită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, Curtea de Apel Brașov, prin Decizia civilă nr. 155/R din 4 februarie 2015, a respins, apelul, ca nefondat. În pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Acțiunea pendinte care ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului asupra imobilului situat în Brașov, rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și folosință imobilul în litigiu. Prin urmare, scopul final al procesului este reprezentat de restituirea în natură a imobilului preluat de Stat prin Decizia nr. 487 din 5 iunie 1978, în baza Decretului nr. 223/1974, ce a aparținut antecesorilor reclamantului.

Potrivit art 34 pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile. Prin urmare, pentru a se admite o acțiune în rectificare carte funciară trebuie constată nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a dispus înscrierea,»! speță neva labilitatea titlului Statului asupra imobilului. Constatarea nev al abilității titlului statului este un capăt accesoriu capătului principal al obligării pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Susținerile reclamantului în sensul că decăderile din masurile reparatorii și interzicerea revendicării bunurilor preluate ilegal de stat pentru care există legi speciale de reparații reprezintă ingerințe în dreptul de proprietate ocrotit de Protocolul nr. 1 care trebuie să respecte regula proporționalitățiî și că legislația internă contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, ar putea fi primite doar în situația în care acesta ar fi făcut dovada că are un "bun" sau măcar o speranță legitimă în sensul Convenției. Or, reclamantul nu are nîcio o hotărâre anterioară care să constate neval abilitatea titlului Statului și să-i recunoască dreptul de proprietate.

Potrivit Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securități raporturilor juridice. Stabilirea unor termene de decădere cu scopul de a limita în timp întinderea procedurii, nu constituie o neconcordanță a legii române cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Jurisprudența europeană a reținut constant că dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 §1 din Convenție, nu este absolut, el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sas impune o reglementare de către stat, limitări care trebuie să urmărească un scop legitim și este necesar să existe raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În cauza Faimblat contra României, C.E.D.O. a statuat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă. În aită cauză (Atanasiu și alții contra României), instanța de contencios european a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care ie critică se referă la "bun" în sensul acestei prevederi.

Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitiva și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres, restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

în caz contrar, în cazul în care s-ar constata nelegalitatea titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, reclamantul ar avea doar dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În speță, nicîo instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, iar proprietarul care nu deține un „bun actual" nu mai poate obține restituirea în natură a imobilului. Procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1), având dreptul de a contesta soluția în justiție în termenul legal prevăzut de lege.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este imprescriptibilă, însă Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale,au deschisă acțiunea în revendicare Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant având în vedere că acesta nu este titularul unui bun ori a unei valori patrimonial e,inclusiv creanțe,în baza căruia să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Această premisă a admiterii cererii în revendicare, nu este îndeplinită din culpa reclamantului care nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Nu există un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicare dreptului comun în materia revendicării sau posibilitatea ca după ce s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001 finalizată, să se formuleze o acțiune în revendicare pe dreptul comun.

Art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsuri de finalizare a procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobileior, menține termenul de 30 zile pentru contestarea dispozițiilor entităților învestite de lege în soluționarea notificărilor persoanelor îndreptățite și prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite ca în cazul în care nu se răspunde la notificare, să se poată adresa instanței In termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea notificărilor, Din dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu rezultă posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula cerere de restituire și în cadrul Legii nr. 10/2001 și pe calea dreptului comun. Recunoașterea sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare.

Prin Decizia nr. 388/2006, Curtea Constituționala a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu e de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la o instanță. Dreptul de acces la o instanță nu este însă un drept absolut, acesta putând suferi limitări din partea statului cum ar fi termenele legale de prescripție sau de decădere cu scopul salvării altor interese, drepturi și libertăți, a principiului securității raporturilor juridice.

În acest sens este și jurisprudența C.E.D.O. care a statuat în cauza Golder contra Marii Britanii din 1975, că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la instanță întrucât acest drept, prin natura iui, cere o reglementare din partea Statului care poate varia în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor, dar și de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22 al 5 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri, Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securității circuitului civil și drepturilor dobândite de terții de bună credință, căci e posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O În speță, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție, deoarece reclamantul nu are un "bun actual" din perspectiva documentului european și nici "speranța legitimă" de a-l dobândi.

Întrucât reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acesta nu are un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun Numai în cazul în care reclamantul ar fi formulat notificarea iar aceasta ar fi rămas nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau In echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 3. Reclamantul nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea ne val abilității titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare în condițiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 3 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să-i ti recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care, așa cum deja s-a arătat, nu se regăsește în speță.

Existența unei părți „libere" din terenul în litigiu nu are nici o relevanță în soluționarea cauzei, acest aspect nefiind de natură a repune pe reclamantă în termenele reglementate de Legea nr. 10/2001 ori a înlătura aplicarea principiului specialia generalibus derogant și nici nu constituie im motiv pentru care ar exista un conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, nu se poate reține nici încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a art. 21 din Constituția României și întrucât reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătoreasca de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent}, aceasta nu are un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect a apreciat și instanța de fond Împotriva deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs reclamantid pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., invocând următoarele argumente: Legea internă recunoaște existența în patrimoniul reclamantului a unui ""bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, motivat de faptul că acțiunea adevăratului proprietar împotriva dobând storului al cărui drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară în temeiul unui titlu nul, este imprescriptibilă extinctiv, chestiune cu privire la care s-a pronunțat și C.E.D.O. în cauza Kopecky contra Slovaciei.

În acest sens sunt dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă potrivit cărora nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, și dispozițiile art. 34 din Decretul Lege nr. 115/1938, conform cărora rectificarea unei intatauSări sau înscrieri provizorii, se va cere de orice persoană interesată, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, cât și dispozițiile art. 36 din același act normativ, potrivit cărora acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond, va fi imprescriptibilă fața de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care a dobândit cu rea credință dreptul înscris în folosul său, în același sens sunt și dispozițiile C. civ.

potrivit cărora nulitatea este o sancțiune de drept civil care operează retroactiv. Potrivit practicii judiciare, Decretul nr. 223/1974 este nul, ca și Decizia nr. 487 din 05 iunie 1978 în temeiul căreia imobilul a trecut în proprietatea statului, prin urmare, Statui roman nu poate fi recunoscut ca proprietar al imobilului în litigiu. Caracterul imprescriptibil al acțiunii în rectificare nu afectează stabilitatea circuitului civii întrucât legea instituie o protecția a terțiior dobânditori cu titlu oneros sau gratuit, de bună credință, fața de care operează "prezumția înscrierii în cartea funciară", termenul de prescripție al acțiunii în rectificare fiind unul de 3, respectiv de 10 ani.

Instanța de apel nu a precizat temeiul legal în baza căruia subiectele de drept public dobândesc dreptui de proprietate cu privire ia bunurile imobile deținute în fapt și în drept, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din patrimoniul statului numai bunurile preluate de acesta în temeiul unui titlu valabil. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, a Pactului cu privire la drepturile civile și politice ratificat de Statul Român în anul 1974, a art. 2 din Decretul nr. 167/1958, bunul imobil în litigiu aparține reclamantului, legislația privind măsurile reparatorii neiîlndu-i opozabilă atât timp cât nu conține prevederi explicite de preluare de către stat a imobilului în discuție.

Analizând criticile recurentului din perspectiva motivului de nelegalitale prevăzut de dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: Curtea de apel, ca și tribunalul, au reținut următoarea situație de fapt; Imobilul în litigiu, situat în Brașov înscris în C.F. 22347 Brașov, cu următoarele numere topografice actuale: 691.6/3/b având destinația de grădină în suprafață de 1.803,60 mp, 6197/2/b în suprafață de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren în suprafață de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărții funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de grădină în suprafață de 80,32 mp, a aparținut autoarei reclamantului, M.M., născută S., și a fost preluat abuziv de către de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reținut că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului. De asemenea, dîn conținutul cererii de chemare în judecată, reiese că reclamantul a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei cereri având drept capăt principal acțiune în revendicare imobiliară, celelalte capete de cerere privind constarea nevalabilității titlului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu ca și rectificarea de carte funciară, reprezentând cereri accesorii, al căror mod de soluționare depinde de soluția care se va pronunța în cererea principală.

Aceasta întrucât cererea de constatare a nevalabiiitățîi titlului de proprietate al Statului asupra imobilului ca și rectificarea mențiunilor din cartea funciară, nu au o finalitate autonomă, citind la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, constituind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final a unei reparații în natură sau prin echivalent pentru bunul preiuat de către statui comunist. Sub acest aspect, în mod corect instanțele anterioare au statuat că petîtul privind constatarea caracterului abuziv al preluării și nevalabil itatea titlului statului ca și acțiunea în rectificare funciară, sunt accesorii acțiunii în revendicare, aprecierea acestor capete de cerere distinct, disociat și independent de cererea în revendicare, în raport de prevederile art 111 C. proc.

civ., fund inadmisibilă. Prin urmare, analizând prioritar petitul privind obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină posesie și proprietate a imobilului în litigiu, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul nu a formulat acțiune în retrocedare sau notificare în temeiul legii speciale, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neavând un "bun" sau speranță legitimă în sensul Convenției.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor acestuia, potrivit cărora legislația internă îi recunoaște existența în patrimoniu a unui "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și a trimiterilor pe care le face la practica și jurisprudența C.E.J., respectiv la cauza Kopecky, pentru a fi titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului, Noțiunea de "bun" în sensul Convenției Europene nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorității publice sau speranțe legitime deduse din dispozițiile legale.

Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reține ca relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolului nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă Ia bunuri în sensul acestei prevederi "Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cei puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui "bun" actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă5 printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cu privire la aceeași critică, instanța reține că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamant ca fiind aplicate în mod greșit de către instanța de apei, în sensul în care din patrimoniul statului fac parte numai bunurile imobile cu privire la care acesta deține un titlu valabil, Curtea apreciază că acestea trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol. Astfel, potrivit textuiui legal evocat, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reținut că prevederile din actul normativ mai sus enunțat sunt clare și având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate de stat, iară titlu valabil, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile, aflate în această situație după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Cum recurentul nu a făcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale și că nu se poate prevala de existența unui "bun" în urma îndeplinirii cerințelor legale în cadrul procedurilor administrative și a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de reparație, soluția cu privire la acțiunea în revendicare formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menționate mai sus.

Față de cele mai sus, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele anterioare au apreciat că suni incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, conform principiului speciatia generali bus derogam În atare situație, caracterul neîntemeiat al acțiunii în revendicare a fost corect analizat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând ca, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generația specialibm derogant. Recurentul se află în prima din cele trei situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului.

Deși nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ., astfel cum reiese din conținutul cererii de sesizare a instanței aflată la fila 2 a dosarului Tribunalului Brașov, voi. 1, considerând astfel că are un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolui nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat, nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul ia justiție. În aplicarea art. 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. referitor la Decizia pronunțată în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu pot fi primite. Pentru aceste motive este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia deține un bun în sensul Convenției. Pentru a demonstra temeinicia acțiunii, reclamantul a mai invocat drept critică de recurs caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității titlului de preluare și în rectificare a cărții funciare.

În raport de circumstanțele particulare ale speței, respectiv caracterul subsidiar ai acțiunii în constatarea nulității, titlului de preluare și în. rectificare a cărții funciare față de acțiunea în revendicare, analiza temeiniciei acestor capete de cerere, din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și a art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1953, nu se mai impune a fi analizate în cuprinsul prezentului recurs. Caracterul imprescriptibil al acestor acțiuni, nu înlătură principiul speciala generalihus derogani, nulitatea titlului de preluare putând fi constatată doar în cadrul procedurilor speciale de reparație. Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de recurentul reclamat cu referire Ia dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.W.M., împotriva Deciziei nr. 155/R din 4 februarie 2015 a Curții de Apei Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabila. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.