ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1163/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1163/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

de față, reține următoarele:

Prin cererea formulată,

reclamantul M.W.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov, prin

primar, Statul Român, prin M.F.P. și SC R. SRL, solicitând instanței să

constate că pârâții nu dețin titlu de proprietate valabil asupra imobilului

situat în Brașov, înscris în C.F. 22347 Brașov, cu următoarele nr. topografice

actuale : 6916/3/b având destinația de grădină în suprafață de 1.803,60 mp,

6197/2/b în suprafață de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren în suprafață

de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărții

funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de gradină în

suprafață de 80,32 mp. De asemenea, a solicitat să se dispună rectificarea C.F.

nr. 22347 prin radierea titlului pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P.

de sub B5, revenirea Ia situația anterioară de carte funciară și pe cale de

consecință, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra

imobilului în litigiu, cu titlu de moștenitor al defunctei M.M., născută S.,

obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și folosință a imobilului

în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 98 din 13 mai 2014, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat legal de

M.F.P., a respins acțiunea civilă astfel cum a fost formulată și precizată de

reclamantul M.W.M., prin mandatar Dr. K.F.F., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Brașov, prin primar, Statul Român reprezentat de M.F.P. prin

D.G.R.F.P. Brașov și SC R. SRL și a admis cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienta C.M.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Conform

mențiunilor din C.F. nr. 22347 Brașov, imobilul înregistrat sub numerele

topografice 6916/3/b, 6197/2/b, 6918/2/b și 6919/1, în suprafață totală de

3.874,68 mp teren și casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărții funciare, se

află în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a

fost dat în administrarea I.C.R.A.L. Brașov. Anterior preluării de către Stat a

imobilului, dreptul de proprietate a apaiținut autoarei reclamantului, M.M.,

născută S.

Potrivit

susținerilor reclamantului și constatărilor din raportul de expertiză nr.

584072/2011, din imobilul în litigiu au fost dezmembrate 4 apartamente din care

trei au fost vândute către foștii chiriași prin contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și unul închiriat unei alte familii.

Dreptul de

proprietate ai reclamantului cu privire ia imobilul revendicat putea fi

exercitat numai în condițiile și cu procedura recunoscută de Legea nr. 10/2001

care oferă cadrai legai dar și efectiv pentru realizarea dreptului, accesul la

instanță fiind unui efectiv și supus procedurilor speciale instituite de

aceasta care se aplică prioritar în temeiul principiului specîallia gene

ralibus derogant

Prin Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recursul în Interesul legii, instanța

supremă a statuat, cu putere obligatorie, eă o acțiune în revendicare

întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Întrucât

reclamantul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica

dreptul de proprietate în temeiul acesteia și nu deține o hotărâre executorie

prin care instanțele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus

în mod expres restituirea bunului, acesta nu deține un bun actual, în temeiul

căruia să poată pretinde restituirea în natură a imobiluiui pe calea acțiunii

în revendicare bazată pe dreptul comun. Acesta nu face dovada unui drept de

proprietate actual în favoarea sa, dovadă care constituie condiția esențială

pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare.

C.E.D.O. a

statuat că nu este suficientă existența unei hotărâri irevocabile anterioară

prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci este necesară

existența și a unei dispoziții în sensul restituirii bunului către reclamant,

emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Faptul că

reclamantul nu a înțeles sa uzeze de procedura instituită prin legea specială,

nu-i conferă posibilitatea de a obține, ulterior, într-o acțiune întemeiată pe

prevederile art 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dreptul de a obține aceleași măsuri reparatorii ca cele instituite prin

legea specială,

În cauza Măria

Atanasiu și alții, împotriva României, C.E.D.O., face trimitere ia decizia din

cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei

legislații care prevede restituirea totală sau parțiala a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire.

Rezultă că

apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din

Convenție se face prin intermediul mecanismelor reglementate în procedura

prevăzută de legea specială.

Acțiunea în

rectificare de carte funciară apare ca una având un caracter accesoriu în

raport cu cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului,

potrivit prevederilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 și se dovedește

nefondată în raport de soluția dată celei dintâi cereri.

Pe de altă

parte, chiar dacă reclamantul solicită lăsarea în deplină proprietate a

porțiunii din imobil neînstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, tinzând la

restituirea în natură a acestuia, cererea nu a fost formulată în contradictoriu

cu actualul posesor al imobilului, respectiv intervenienta care deține contract

de închiriere aflat în ființă din perspectivă juridică.

Investită cu

soluționarea apelului declarat de reclamant, Curtea de Apel Brașov, prin

Decizia civilă nr. 155/R din 4 februarie 2015, a respins, apelul, ca nefondat.

În pronunțarea

acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele:

Acțiunea

pendinte care ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului asupra

imobilului situat în Brașov, rectificarea cărții funciare în sensul radierii

dreptului de proprietate al Statului și reînscrierea dreptului de proprietate

al reclamantului, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

folosință imobilul în litigiu. Prin urmare, scopul final al procesului este

reprezentat de restituirea în natură a imobilului preluat de Stat prin Decizia

nr. 487 din 5 iunie 1978, în baza Decretului nr. 223/1974, ce a aparținut

antecesorilor reclamantului.

Potrivit art 34

pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau

înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea

sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile.

Prin urmare,

pentru a se admite o acțiune în rectificare carte funciară trebuie constată

nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a dispus înscrierea,»! speță neva

labilitatea titlului Statului asupra imobilului.

Constatarea nev

al abilității titlului statului este un capăt accesoriu capătului principal al

obligării pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Susținerile

reclamantului în sensul că decăderile din masurile reparatorii și interzicerea

revendicării bunurilor preluate ilegal de stat pentru care există legi speciale

de reparații reprezintă ingerințe în dreptul de proprietate ocrotit de

Protocolul nr. 1 care trebuie să respecte regula proporționalitățiî și că

legislația internă contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, ar

putea fi primite doar în situația în care acesta ar fi făcut dovada că are un

"bun" sau măcar o speranță legitimă în sensul Convenției. Or,

reclamantul nu are nîcio o hotărâre anterioară care să constate neval

abilitatea titlului Statului și să-i recunoască dreptul de proprietate.

Potrivit

Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au

prioritate în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate

sau securități raporturilor juridice. Stabilirea unor termene de decădere cu

scopul de a limita în timp întinderea procedurii, nu constituie o neconcordanță

a legii române cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Jurisprudența

europeană a reținut constant că dreptul de acces la instanțe, recunoscut de

art. 6 §1 din Convenție, nu este absolut, el se pretează la limitări admise

implicit deoarece, prin însăși natura sas impune o reglementare de către stat,

limitări care trebuie să urmărească un scop legitim și este necesar să existe

raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul

urmărit.

În cauza

Faimblat contra României, C.E.D.O. a statuat că respingerea, ca inadmisibilă, a

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun motivată de necesitatea de

a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o

problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 §

1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie

privită ca o cale de drept efectivă.

În aită cauză

(Atanasiu și alții contra României), instanța de contencios european a reținut

că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care ie critică se referă la

"bun" în sensul acestei prevederi. Existența unui "bun actual"

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitiva și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în

mod expres, restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării,

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi. în caz contrar, în cazul în care s-ar

constata nelegalitatea titlului statului constituit asupra imobilului în

litigiu, reclamantul ar avea doar dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială sub condiția inițierii procedurii administrative și

a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, nicîo

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului

în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, iar

proprietarul care nu deține un „bun actual" nu mai poate obține

restituirea în natură a imobilului.

Procedurile

reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau reclamantului să se conformeze

conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare în termenul și

condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1), având dreptul de a contesta soluția

în justiție în termenul legal prevăzut de lege.

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun este imprescriptibilă, însă Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale,au deschisă acțiunea în

revendicare

Prin urmare, în

mod corect instanța de fond a respins acțiunea în revendicare formulată de

reclamant având în vedere că acesta nu este titularul unui bun ori a unei

valori patrimonial e,inclusiv creanțe,în baza căruia să poată pretinde că are

cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de

proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene. Această premisă a

admiterii cererii în revendicare, nu este îndeplinită din culpa reclamantului

care nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Nu există un

drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicare dreptului comun

în materia revendicării sau posibilitatea ca după ce s-a urmat procedura Legii

nr. 10/2001 finalizată, să se formuleze o acțiune în revendicare pe dreptul

comun.

Art. 35 din

Legea nr. 165/2013 privind măsuri de finalizare a procesului de restituire în

natură sau prin echivalent a imobileior, menține termenul de 30 zile pentru

contestarea dispozițiilor entităților învestite de lege în soluționarea

notificărilor persoanelor îndreptățite și prevede posibilitatea persoanelor

îndreptățite ca în cazul în care nu se răspunde la notificare, să se poată

adresa instanței In termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de

lege pentru soluționarea notificărilor,

Din

dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu rezultă posibilitatea persoanelor

îndreptățite de a formula cerere de restituire și în cadrul Legii nr. 10/2001

și pe calea dreptului comun.

Recunoașterea

sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de

recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să

genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății

imobiliare.

Prin Decizia

nr. 388/2006, Curtea Constituționala a statuat că termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu e de natură să aducă atingere

dreptului de proprietate privată, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca o garanție a

respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o

componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la o instanță.

Dreptul de

acces la o instanță nu este însă un drept absolut, acesta putând suferi

limitări din partea statului cum ar fi termenele legale de prescripție sau de

decădere cu scopul salvării altor interese, drepturi și libertăți, a

principiului securității raporturilor juridice.

În acest sens

este și jurisprudența C.E.D.O. care a statuat în cauza Golder contra Marii

Britanii din 1975, că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces

la instanță întrucât acest drept, prin natura iui, cere o reglementare din

partea Statului care poate varia în funcție de resursele comunității și de

nevoile indivizilor, dar și de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Nerespectarea

de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22

al 5 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent

pentru astfel de bunuri,

Prin Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere

securității circuitului civil și drepturilor dobândite de terții de bună

credință, căci e posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O

În speță, însă,

nu se poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție,

deoarece reclamantul nu are un "bun actual" din perspectiva

documentului european și nici "speranța legitimă" de a-l dobândi.

Întrucât

reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte

demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de

restituire sau cu un act administrativ prin care să se recunoască dreptul la

restituire (în natură sau în echivalent), acesta nu are un "bun

actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă

incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate

obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun

Numai în cazul

în care reclamantul ar fi formulat notificarea iar aceasta ar fi rămas

nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și

stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar

fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire

(în natură sau In echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță

legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea

art. 1 din Protocolul 3.

Reclamantul nu

a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea ne val

abilității titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare în

condițiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situație în care nu

se poate prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 3 adițional la

Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut

de Convenție.

Aceasta

întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței

recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele să-i ti recunoscut părții calitatea de

proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea

bunului (cauza Atanasiu c. României). Așadar, instanța supremă recunoaște

posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența

în patrimoniul său a unui "bun", situație care, așa cum deja s-a

arătat, nu se regăsește în speță.

Existența unei

părți „libere" din terenul în litigiu nu are nici o relevanță în

soluționarea cauzei, acest aspect nefiind de natură a repune pe reclamantă în

termenele reglementate de Legea nr. 10/2001 ori a înlătura aplicarea

principiului specialia generalibus derogant și nici nu constituie im motiv

pentru care ar exista un conflict între legea internă și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În concluzie,

nu se poate reține nici încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și nici a art. 21 din Constituția României și întrucât reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătoreasca de restituire sau

cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent}, aceasta nu are un "bun actual" și nici

măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în

natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă

judecății nu putea fi admisă, după cum corect a apreciat și instanța de fond

Împotriva

deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs reclamantid pentru motivul

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

invocând următoarele argumente:

Legea internă

recunoaște existența în patrimoniul reclamantului a unui ""bun"

în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, motivat de faptul că

acțiunea adevăratului proprietar împotriva dobând storului al cărui drept de

proprietate a fost înscris în cartea funciară în temeiul unui titlu nul, este

imprescriptibilă extinctiv, chestiune cu privire la care s-a pronunțat și

C.E.D.O. în cauza Kopecky contra Slovaciei.

În acest sens

sunt dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă potrivit cărora nulitatea unui act juridic poate fi invocată

oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, și dispozițiile art. 34

din Decretul Lege nr. 115/1938, conform cărora rectificarea unei intatauSări

sau înscrieri provizorii, se va cere de orice persoană interesată, dacă

înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, cât

și dispozițiile art. 36 din același act normativ, potrivit cărora acțiunea în

rectificare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond, va fi

imprescriptibilă fața de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care

a dobândit cu rea credință dreptul înscris în folosul său, în același sens sunt

și dispozițiile C. civ. potrivit cărora nulitatea este o sancțiune de drept

civil care operează retroactiv.

Potrivit

practicii judiciare, Decretul nr. 223/1974 este nul, ca și Decizia nr. 487 din

05 iunie 1978 în temeiul căreia imobilul a trecut în proprietatea statului,

prin urmare, Statui roman nu poate fi recunoscut ca proprietar al imobilului în

litigiu.

Caracterul

imprescriptibil al acțiunii în rectificare nu afectează stabilitatea

circuitului civii întrucât legea instituie o protecția a terțiior dobânditori

cu titlu oneros sau gratuit, de bună credință, fața de care operează

"prezumția înscrierii în cartea funciară", termenul de prescripție al

acțiunii în rectificare fiind unul de 3, respectiv de 10 ani.

Instanța de

apel nu a precizat temeiul legal în baza căruia subiectele de drept public

dobândesc dreptui de proprietate cu privire ia bunurile imobile deținute în

fapt și în drept, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art 6 din Legea

nr. 213/1998, fac parte din patrimoniul statului numai bunurile preluate de

acesta în temeiul unui titlu valabil.

Prin urmare, în

aplicarea dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, a

Pactului cu privire la drepturile civile și politice ratificat de Statul Român

în anul 1974, a art. 2 din Decretul nr. 167/1958, bunul imobil în litigiu

aparține reclamantului, legislația privind măsurile reparatorii neiîlndu-i

opozabilă atât timp cât nu conține prevederi explicite de preluare de către

stat a imobilului în discuție.

Analizând

criticile recurentului din perspectiva motivului de nelegalitale prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Curtea de apel,

ca și tribunalul, au reținut următoarea situație de fapt;

Imobilul în

litigiu, situat în Brașov înscris în C.F. 22347 Brașov, cu următoarele numere

topografice actuale: 691.6/3/b având destinația de grădină în suprafață de

1.803,60 mp, 6197/2/b în suprafață de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren

în suprafață de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la

foaia A a cărții funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de

grădină în suprafață de 80,32 mp, a aparținut autoarei reclamantului, M.M.,

născută S., și a fost preluat abuziv de către de Statul Român în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că reclamantul nu a

formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului.

De asemenea,

dîn conținutul cererii de chemare în judecată, reiese că reclamantul a învestit

instanța de judecată cu soluționarea unei cereri având drept capăt principal

acțiune în revendicare imobiliară, celelalte capete de cerere privind constarea

nevalabilității titlului de proprietate al Statului asupra imobilului în

litigiu ca și rectificarea de carte funciară, reprezentând cereri accesorii, al

căror mod de soluționare depinde de soluția care se va pronunța în cererea

principală.

Aceasta întrucât

cererea de constatare a nevalabiiitățîi titlului de proprietate al Statului

asupra imobilului ca și rectificarea mențiunilor din cartea funciară, nu au o

finalitate autonomă, citind la scopul final al stabilirii încălcării dreptului

de proprietate al reclamantului, constituind un pas intermediar în vederea

obținerii rezultatului final a unei reparații în natură sau prin echivalent

pentru bunul preiuat de către statui comunist.

Sub acest

aspect, în mod corect instanțele anterioare au statuat că petîtul privind

constatarea caracterului abuziv al preluării și nevalabil itatea titlului

statului ca și acțiunea în rectificare funciară, sunt accesorii acțiunii în

revendicare, aprecierea acestor capete de cerere distinct, disociat și

independent de cererea în revendicare, în raport de prevederile art 111 C.

proc. civ., fund inadmisibilă.

Prin urmare,

analizând prioritar petitul privind obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină

posesie și proprietate a imobilului în litigiu, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurentul nu a

formulat acțiune în retrocedare sau notificare în temeiul legii speciale,

situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neavând un

"bun" sau speranță legitimă în sensul Convenției. Aceasta întrucât,

contrar susținerilor acestuia, potrivit cărora legislația internă îi recunoaște

existența în patrimoniu a unui "bun" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și a trimiterilor pe care

le face la practica și jurisprudența C.E.J., respectiv la cauza Kopecky, pentru

a fi titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut acestuia

calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod

expres restituirea bunului, Noțiunea de "bun" în sensul Convenției

Europene nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar anumite drepturi

recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorității

publice sau speranțe legitime deduse din dispozițiile legale.

Cu referire la

acest aspect, Înalta Curte reține ca relevantă hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a reținut

că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolului nr. 1

la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă Ia

bunuri în sensul acestei prevederi "Noțiunea de "bunuri" poate

cuprinde atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în

baza cărora un reclamant poate pretinde că are cei puțin o speranță legitimă de

a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui

"bun" actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă5 printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cu privire la

aceeași critică, instanța reține că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, invocate de reclamant ca fiind aplicate în mod greșit de către

instanța de apei, în sensul în care din patrimoniul statului fac parte numai

bunurile imobile cu privire la care acesta deține un titlu valabil, Curtea

apreciază că acestea trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile alin. (2)

ale aceluiași articol. Astfel, potrivit textuiui legal evocat, imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație. De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a

reținut că prevederile din actul normativ mai sus enunțat sunt clare și având

în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv

pentru imobilele preluate de stat, iară titlu valabil, dispozițiile art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru

revendicarea unor imobile, aflate în această situație după intrarea în vigoare a

acestui act normativ.

Cum recurentul

nu a făcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale și că nu se poate

prevala de existența unui "bun" în urma îndeplinirii cerințelor

legale în cadrul procedurilor administrative și a epuizării căilor de atac prevăzute

de legi speciale de reparație, soluția cu privire la acțiunea în revendicare

formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru

considerentele menționate mai sus.

Față de cele

mai sus, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod

corect instanțele anterioare au apreciat că suni incidente dispozițiile acestei

legi speciale de reparație, dispoziții care se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, conform principiului speciatia generali bus derogam

În atare

situație, caracterul neîntemeiat al acțiunii în revendicare a fost corect

analizat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această

decizie s-a stabilit, în primul rând ca, în concursul dintre legea specială și

dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este

prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea

acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că

nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o

astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră

principiul de drept generația specialibm derogant.

Recurentul se

află în prima din cele trei situații enumerate, adică nu a urmat procedura

Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a

imobilului.

Deși nu a urmat

procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 481 C. civ., astfel cum reiese din conținutul cererii de

sesizare a instanței aflată la fila 2 a dosarului Tribunalului Brașov, voi. 1,

considerând astfel că are un drept de opțiune între legea specială și dreptul

comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolui nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat, nu vine în

conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a

bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind

reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior

expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Împrejurarea că

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în

sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că,

împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea

prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând

astfel o jurisdicție deplină.

În consecință,

așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul ia justiție.

În aplicarea

art. 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit

drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate

cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul

analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Așa fiind,

având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a

acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport

cu dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. referitor la Decizia pronunțată în recursul în interesul Legii nr. 33/2008

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu pot fi primite.

Pentru aceste

motive este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia deține un bun în

sensul Convenției.

Pentru a

demonstra temeinicia acțiunii, reclamantul a mai invocat drept critică de

recurs caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității titlului

de preluare și în rectificare a cărții funciare.

În raport de

circumstanțele particulare ale speței, respectiv caracterul subsidiar ai

acțiunii în constatarea nulității, titlului de preluare și în. rectificare a

cărții funciare față de acțiunea în revendicare, analiza temeiniciei acestor

capete de cerere, din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Decretul nr.

167/1958 și a art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1953, nu se mai impune a fi

analizate în cuprinsul prezentului recurs. Caracterul imprescriptibil al

acestor acțiuni, nu înlătură principiul speciala generalihus derogani,

nulitatea titlului de preluare putând fi constatată doar în cadrul procedurilor

speciale de reparație.

Înalta Curte,

având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate

formulate de recurentul reclamat cu referire Ia dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de

art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.W.M., împotriva Deciziei nr. 155/R

din 4 februarie 2015 a Curții de Apei Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabila.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.