ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamantul M.S.G. a solicitat instanței obligarea pârâților P.C.C. și SC D.D.C.

SRL să prezinte următoarele documente: numerele licențelor taxi aprobate și ecusoanele achiziționate, numărul autoturismelor pentru fiecare mașină, situația fiecărei licențe taxi de la data eliberării, situația cu veniturile și cheltuielile realizate cu fiecare în parte, contractele de dispecerat, de închiriere, de colaborare, de comodat, de consultanță și asistență, precum și toate contractele comerciale și financiare încheiate de administratorul societății, în numele societății, documentele ce dovedesc achitarea taxelor aferente către Administrația Financiară pentru anii 2004 - 2008, contractele de colaborare încheiate între societate și proprietarul autoturismului în perioada 2004 - 2007, raportul fiscal Z specific activității de taxi pentru aceeași perioadă și pentru anul 2008, contractul cu dispeceratul și situația numărului de licențe.

Prin sentința nr. 4458 din 19 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând că reclamantul nu a probat că actele solicitate nu i-ar fi fost aduse la cunoștință și, mai mult, situația actelor pretinse era cunoscută de acesta - din Dosarul nr. 3747/2008 - în care acesta a fost parte, conform susținerilor pârâtei. Instanța a reținut că, potrivit actelor din dosarul menționat s-a constatat că licențele de taxi sunt reținute de primărie, fiind suspendate ca urmare a modificării legislației specifice privind aparatele de marcat electronice, printr-o altă modificare legislativă - societățile de taximetrie fiind obligate să lucreze cu parc auto și nu închiriat.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins, iar apelurile declarate de pârâții P.C.C. și SC D.D.C. SRL au fost admise prin Decizia nr. 512 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei, respectiv 800 lei. De asemenea, apelantul reclamant a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată din apel de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că potrivit art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 - „ în lipsă de cenzori, sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociați, care nu este administrator al societății, va exercita dreptul de control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv” - iar datorită faptului că legea nu prevede niciun drept special de control al gestiunii pentru asociații societății în nume colectiv, aceștia pot exercita controlul gestiunii în cadrul adunării asociaților, prin consultarea registrelor societății, a bilanțurilor și a contului de profit și pierderi. S-a mai reținut că, inițial, reclamantul nu și-a motivat cererea de chemare în judecată, prevalându-se în motivare de dreptul său la informare, pentru ca, ulterior să invoce dispozițiile art. 191 - 192, 194 - 196, 198 - 199 și art. 201 din Legea nr. 31/1990, iar în apel să invoce dreptul său de control asupra gestiunii conform art. 199 alin. (5) din Lege.

Instanța de apel a avut în vedere aceeași situație reținută și de prima instanță, faptul că reclamantul a avut acces la registrul asociaților și la celelalte registre comerciale, la bilanț și la contul de profit și pierderi, documente ce au fost date publicității de către administrator, luând în considerare că - în Dosarul nr. 3747/3/2008 s-a constatat că licențele de taxi sunt reținute de primărie, fiind suspendate ca urmare a modificării legislației specifice. În fine, s-a constatat din materialul probator că pârâții nu i-au refuzat reclamantului accesul la documentele societății. Cu privire la apelul pârâților s-a considerat că sunt fondate întrucât la dosarul de fond se regăsesc dovezile cheltuielilor de judecată efectuate de părți.

Împotriva deciziei, reclamantul a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea deciziei în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut următoarele: 1. - Decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente: - motivația instanței se referă la administrarea unor probe în Dosarul nr. 3747/3/2008 ce nu au legătură cu prezenta cauză, întrucât obiectul dosarului menționat l-a constituit anularea unui act administrativ cerută de SC D.D.C.

SRL, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, neavând relevanță că reclamantul a solicitat - în acel dosar - anularea tuturor actelor ce au stat la baza autorizațiilor reținute, precum și a actului administrativ prin care s-au reținut autorizațiile; - argumentarea instanței ce vizează o pretinsă îndeplinire de către pârât a obligației de a prezenta documentele solicitate prin desfășurarea unor acte procesuale într-o altă cauză nu are legătură cu prezenta cauză; - niciunul din argumentele instanței nu se referă la faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația deși s-a reținut corect că principala modalitate în care asociația se implică în mod colectiv, în viața societății, sunt adunările generale; - instanța nu a reținut aspecte ale situației de fapt dovedite cu probele administrate în fața instanței și nu a avut în vedere că pârâtul nu a prezentat niciun document financiar - contabil al societății; - reținerea faptului că reclamantul a fost invitat să ia cunoștință de documentele financiar - contabile ale societății prin intermediul unei notificări este greșită, neavând legătură cu cauza; 2. - Decizia a fost dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) pentru următoarele motive: - acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 191 - 200 din Legea nr. 31/1990, în special pe dispozițiile art. 199 alin. (5), dispoziții a căror incidență nu a fost analizată, iar motivarea instanței este în contradicție vădită cu spiritul acestor prevederi, în contextul în care situația de fapt confirmă refuzul pârâtului a oricărui control real și serios asupra documentației financiar - contabile, iar dreptul său este limitat doar la posibilitatea de a lua cunoștință de bilanțul financiar doar pe anul respectiv; - instanța a admis în mod nelegal cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu încălcarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât intimații nu au formulat o cerere expresă de acordare a acestora.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care se referă la ipoteza unei motivări străine de natura pricinii nu poate fi primită, constatându-se - din argumentele aduse în susținere - că este una formală, care exprimă de fapt nemulțumirea recurentului față de soluția instanței și o încercare de reevaluare a modului în care a fost stabilită situația de fapt. Din analiza considerentelor deciziei atacate, instanța constată că acestea se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, fără a conține elemente străine de natura pricinii.

2. Nici critica privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi primită, reținându-se corect că textul în discuție face trimitere la dreptul de control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv, în situația în care nu există cenzori ori, după caz, de auditori financiari. În aceeași logică juridică s-a arătat - pe bună dreptate - că legea nu prevede niciun drept special de control al asociaților societăților în nume colectiv și că principala modalitate de implicare în viața societății rămâne adunarea generală a asociaților, precum și posibilitatea consultării registrelor societății, a bilanțului și a contului de profit și pierderi.

Mai mult, instanțele au reținut că reclamantul nu a reușit să facă dovada refuzului accesului la documentele societății, ci dimpotrivă. - În ce privește critica ce vizează nesocotirea prevederilor art. 274 C. proc. civ. se constată că este fondată. Astfel, regula instituită de textul menționat constă în aceea că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În cauza dedusă judecății, în mod nelegal s-au acordat cheltuielile de judecată efectuate de pârâți la instanța de fond întrucât nu s-a avut în vedere că una din condițiile impuse de art. 274 alin. (2) C. proc. civ. - aceea de a exista o cerere în acest sens - nu era îndeplinită. Cum, pârâții nu au formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, chiar dacă reclamantul s-a aflat în culpă procesuală, acesta nu putea fi obligat să plătească cheltuielile de judecată.

În atare situație, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că va admite recursul și va modifica decizia atacată, cu consecința respingerii apelurilor declarate de pârâți împotriva sentinței, menținând restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de reclamantul M.S.G., împotriva Deciziei Curții de Apel București nr. 512 din 7 decembrie 2009, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge și apelurile formulate de pârâții P.C.C. și SC D.D.C. SRL București, împotriva sentinței Tribunalului București nr. 4458 din 19 martie 2009. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2010.