ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiune, reclamantul M.S.G. a solicitat
instanței obligarea pârâților P.C.C. și SC D.D.C. SRL să prezinte următoarele
documente: numerele licențelor taxi aprobate și ecusoanele achiziționate,
numărul autoturismelor pentru fiecare mașină, situația fiecărei licențe taxi de
la data eliberării, situația cu veniturile și cheltuielile realizate cu fiecare
în parte, contractele de dispecerat, de închiriere, de colaborare, de comodat,
de consultanță și asistență, precum și toate contractele comerciale și
financiare încheiate de administratorul societății, în numele societății,
documentele ce dovedesc achitarea taxelor aferente către Administrația
Financiară pentru anii 2004 - 2008, contractele de colaborare încheiate între
societate și proprietarul autoturismului în perioada 2004 - 2007, raportul
fiscal Z specific activității de taxi pentru aceeași perioadă și pentru anul
2008, contractul cu dispeceratul și situația numărului de licențe.
Prin sentința nr. 4458
din 19 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins
ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând că reclamantul nu a probat că
actele solicitate nu i-ar fi fost aduse la cunoștință și, mai mult, situația
actelor pretinse era cunoscută de acesta - din Dosarul nr. 3747/2008 - în care
acesta a fost parte, conform susținerilor pârâtei.
Instanța a reținut
că, potrivit actelor din dosarul menționat s-a constatat că licențele de taxi
sunt reținute de primărie, fiind suspendate ca urmare a modificării legislației
specifice privind aparatele de marcat electronice, printr-o altă modificare
legislativă - societățile de taximetrie fiind obligate să lucreze cu parc auto
și nu închiriat.
Apelul declarat de reclamant împotriva
sentinței a fost respins, iar apelurile declarate de pârâții P.C.C. și SC D.D.C.
SRL au fost admise prin Decizia nr. 512 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel
București, secția a VI-a comercială, care a schimbat în parte sentința atacată,
în sensul că l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată de 500
lei, respectiv 800 lei. De asemenea, apelantul reclamant a fost obligat la
plata cheltuielilor de judecată din apel de 1.000 lei, reprezentând onorariu de
avocat.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a reținut că potrivit art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990
- „
în lipsă
de cenzori, sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociați, care
nu este administrator al societății, va exercita dreptul de control pe care
asociații îl au în societățile în nume colectiv” - iar datorită faptului că
legea nu prevede niciun drept special de control al gestiunii pentru asociații
societății în nume colectiv, aceștia pot exercita controlul gestiunii în cadrul
adunării asociaților, prin consultarea registrelor societății, a bilanțurilor
și a contului de profit și pierderi.
S-a mai reținut că,
inițial, reclamantul nu și-a motivat cererea de chemare în judecată,
prevalându-se în motivare de dreptul său la informare, pentru ca, ulterior să
invoce dispozițiile art. 191 - 192, 194 - 196, 198 - 199 și art. 201 din
Legea nr. 31/1990,
iar în apel să invoce dreptul său de control asupra gestiunii conform art. 199 alin.
(5) din Lege.
Instanța de apel a
avut în vedere aceeași situație reținută și de prima instanță, faptul că
reclamantul a avut acces la registrul asociaților și la celelalte registre
comerciale, la bilanț și la contul de profit și pierderi, documente ce au fost
date publicității de către administrator, luând în considerare că - în Dosarul nr.
3747/3/2008 s-a constatat că licențele de taxi sunt reținute de primărie, fiind
suspendate ca urmare a modificării legislației specifice.
În fine, s-a
constatat din materialul probator că pârâții nu i-au refuzat reclamantului
accesul la documentele societății.
Cu privire la apelul
pârâților s-a considerat că sunt fondate întrucât la dosarul de fond se
regăsesc dovezile cheltuielilor de judecată efectuate de părți.
Împotriva deciziei,
reclamantul a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea deciziei în
raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, recurentul a susținut
următoarele:
- Decizia atacată
cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)
pentru următoarele considerente:
- motivația instanței
se referă la administrarea unor probe în Dosarul nr. 3747/3/2008 ce nu au
legătură cu prezenta cauză, întrucât obiectul dosarului menționat l-a
constituit anularea unui act administrativ cerută de SC D.D.C. SRL, în
contradictoriu cu Primăria Municipiului București, neavând relevanță că
reclamantul a solicitat - în acel dosar - anularea tuturor actelor ce au stat
la baza autorizațiilor reținute, precum și a actului administrativ prin care
s-au reținut autorizațiile;
- argumentarea
instanței ce vizează o pretinsă îndeplinire de către pârât a obligației de a
prezenta documentele solicitate prin desfășurarea unor acte procesuale într-o
altă cauză nu are legătură cu prezenta cauză;
- niciunul din
argumentele instanței nu se referă la faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit
obligația deși s-a reținut corect că principala modalitate în care asociația se
implică în mod colectiv, în viața societății, sunt adunările generale;
- instanța nu a reținut aspecte ale situației
de fapt dovedite cu probele administrate în fața instanței și nu a avut în
vedere că pârâtul nu a prezentat niciun document financiar - contabil al
societății;
- reținerea faptului că reclamantul a fost
invitat să ia cunoștință de documentele financiar - contabile ale societății
prin intermediul unei notificări este greșită, neavând legătură cu cauza;
- Decizia a fost
dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru
următoarele motive:
- acțiunea s-a
întemeiat pe dispozițiile art. 191 - 200 din Legea nr. 31/1990, în special pe
dispozițiile art. 199 alin. (5), dispoziții a căror incidență nu a fost
analizată, iar motivarea instanței este în contradicție vădită cu spiritul
acestor prevederi, în contextul în care situația de fapt confirmă refuzul pârâtului
a oricărui control real și serios asupra documentației financiar - contabile,
iar dreptul său este limitat doar la posibilitatea de a lua cunoștință de
bilanțul financiar doar pe anul respectiv;
- instanța a admis în
mod nelegal cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu încălcarea art.
274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât intimații nu au formulat o cerere expresă
de acordare a acestora.
Recursul este
nefondat pentru
următoarele
considerente:
Critica întemeiată
pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care se referă la ipoteza unei
motivări străine de natura pricinii nu poate fi primită, constatându-se - din
argumentele aduse în susținere - că este una formală, care exprimă de fapt
nemulțumirea recurentului față de soluția instanței și o încercare de
reevaluare a modului în care a fost stabilită situația de fapt.
Din analiza
considerentelor deciziei atacate, instanța constată că acestea se constituie
într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a
ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, fără a conține elemente străine de
natura pricinii.
Nici critica
privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990
nu poate fi primită, reținându-se corect că textul în discuție face trimitere
la dreptul de control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv,
în situația în care nu există cenzori ori, după caz, de auditori financiari.
În aceeași logică
juridică s-a arătat - pe bună dreptate - că legea nu prevede niciun drept
special de control al asociaților societăților în nume colectiv și că
principala modalitate de implicare în viața societății rămâne adunarea generală
a asociaților, precum și posibilitatea consultării registrelor societății, a
bilanțului și a contului de profit și pierderi.
Mai mult, instanțele
au reținut că reclamantul nu a reușit să facă dovada refuzului accesului la
documentele societății, ci dimpotrivă.
- În ce privește
critica ce vizează nesocotirea prevederilor art. 274 C. proc. civ. se constată că
este fondată.
Astfel, regula
instituită de textul menționat constă în aceea că partea care cade în pretenții
este obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În cauza dedusă
judecății, în mod nelegal s-au acordat cheltuielile de judecată efectuate de
pârâți la instanța de fond întrucât nu s-a avut în vedere că una din condițiile
impuse de art. 274 alin. (2) C. proc. civ. - aceea de a exista o cerere în
acest sens - nu era îndeplinită.
Cum, pârâții nu au
formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, chiar dacă
reclamantul s-a aflat în culpă procesuală, acesta nu putea fi obligat să
plătească cheltuielile de judecată.
În atare situație,
Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că va admite recursul și
va modifica decizia atacată, cu consecința respingerii apelurilor declarate de
pârâți împotriva sentinței, menținând restul dispozițiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul formulat de
reclamantul M.S.G., împotriva Deciziei Curții de Apel București nr. 512 din 7
decembrie 2009, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge și
apelurile formulate de pârâții P.C.C. și SC D.D.C. SRL București, împotriva
sentinței Tribunalului București nr. 4458 din 19 martie 2009.
Menține restul
dispozițiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi,
15 decembrie 2010.