ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 5603 din 26 iunie 2006, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA BUCUREȘTI cu sediul în București în contradictoriu cu pârâta SC A.U. BUCUREȘTI SA cu sediul social în București, ca neîntemeiată. În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a examinat cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă la termenul din 12 iunie 2006, prevalându-se de adresele nr. 1421/2005 și 3146/2005 emise de reclamantă.

S-a reținut împrejurarea că, ulterior încheierii protocolului, situația de fapt existentă nu s-a modificat, astfel că nu poate constitui o susținere viabilă pentru admiterea excepției, deoarece reclamanta a arătat că prin acest protocol au fost constituite drepturi reale în favoarea pârâtei, susținere ce poate fi analizată numai pe fondul cauzei. Prin protocolul încheiat, la data de 12 august 2005, nu au fost instituite drepturi reale imobiliare în favoarea pârâtei, pentru care este necesară forma autentică impusă de art. 2 din titlul X al Legii nr. 247/2005. Conform acestui protocol, reclamanta s-a angajat să respecte un drept de folosință și un drept de servitute legală, avându-se în vedere imposibilitatea folosirii căii de rulare a aeronavelor, în condițiile construirii unui centru comercial.

Dreptul de folosință asupra unui teren nu este un drept real și nu este necesară încheierea unui contract în formă autentică în cazul instituirii unui astfel de drept. De asemenea, servitutea legală se instituie prin lege, nefiind necesar acordul părților, iar atâta timp cât reclamanta a recunoscut o servitute legală, nu a constituit o servitute în favoarea pârâtei, nefiind necesară nici în această situație forma autentică. Nu a fost întemeiat nici al doilea motiv de nulitate, eroarea obstacol, vizând un viciu de consimțământ, prin aceea că reclamanta nu a probat existența acestui viciu. În final s-a apreciat că nu se poate opune pârâtei lipsa mandatului președintelui consiliului de administrație al reclamantei, acesta legitimându-și calitatea în baza hotărârii nr. 82 din 27 iulie 2005 a Consiliului de Administrație și a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. f) din H.G.

nr. 524/1998, care prevăd că președintele consiliului de administrație reprezintă aeroportul în relațiile cu terții și semnează actele ce o angajează față de aceștia pe baza și în limitele împuternicirilor date de consiliul de administrație ale celor conferite de legislația în vigoare. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 613 din 20 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA împotriva sentinței comerciale nr. 5603 din 26 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 48837/3/2005 și a luat act că intimata nu a cerut cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a preluat, în esență, toate argumentele primei instanțe.

Împotriva deciziei comerciale nr. 613 din 20 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a promovat recurs reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA care în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul constatării nulității protocolului încheiat la data de 12 august 2005 cu pârâta SC A.U. SA. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât dreptul de folosință aflat în componența dreptului de superficie este un drept real și nu un drept de creanță, reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate și ca orice astfel de dezmembrământ are un caracter real.

Avându-se în vedere constituirea unui drept real de folosință asupra terenului în litigiu rezultă că manifestarea de voință a părților trebuia să îmbrace forma autentică, prevăzută ad validitatem de dispozițiile art. 2 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005, iar decizia încheierii protocolului nu putea reveni directorului general ci consiliului de administrație al societății. Intimata-pârâtă SC A.U. BUCUREȘTI SA a depus întâmpinare, motivată în fapt și în drept, prin care a ridicat excepția lipsei obiectului recursului și excepția lipsei de interes a recursului, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea, ca nefondat, a recursului. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, dar și de excepțiile invocate în întâmpinare, constată că sunt neîntemeiate, urmând a respinge atât recursul reclamantei cât și excepțiile pârâtei, pentru următoarele considerente.

Prin încheierea din 13 decembrie 2007 au fost respinse excepțiile invocate de pârâta SC A.U. BUCUREȘTI SA, cu motivarea că sunt excepții de fond, pe care intimata și le-a fundamentat în raport de soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3329 din 1 decembrie 2006, soluție prin care s-a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO9 nr. 0733 din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. și de efectul retroactiv pe care aceasta îl are asupra dreptului de proprietate pretins de recurentul reclamant în speța de față. Cu excepții de fond, ele au trăsătura comună că sunt strâns legate cu pretenția dedusă judecății și anume constatarea nulității absolute a înscrisurilor precizate în cererea de chemare în judecată.

Din conținutul actului intitulat P. Încheiat, la data de 12 august 2005, între SC A.U. BUCUREȘTI SA și S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA, apare fără putere de tăgadă că el a fost încheiat din dorința implementării programului de dezvoltare „Centrul Comercial” și în scopul ca pârâta să folosească terenul în suprafața de 89.830 m.p. până la soluționarea în fond a litigiului înregistrat sub nr. 7935/2004 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. De remarcat, că pârâta, a recunoscut fără echivoc dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil, compus din construcții și teren, cu mențiunea că pârâta a folosit neîntrerupt terenul în suprafață de 89-830 m.p. necesar desfășurării activității de aviație.

Este de necontestat că voința liber exprimată a părților nu a fost în intenția de a constitui un drept real, ci s-a urmărit numai consacrarea unui drept de folosință. A fost exprimată, cu maximă claritate și perspectiva ca aceleași părți să încheie „un contract de servitute de trecere convențională și împreună să efectueze demersurile în vederea autorizării din punct de vedere aviatic și tehnic a acestei căi de rulare”. În materia contractelor de închiriere, nu se impune exigența formei autentice prevăzută de art. 2 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005. Nu poate fi primită teza recurentei, că în speță este aplicabilă instituția superficiei, sub forma dezmembrământului dreptului de proprietate.

Este unanim admis de jurisprudență și doctrină, că dreptul de superficie, în forma sa deplină, desemnează dreptul real principal imobiliar care reunește, în conținutul său juridic, dreptul de proprietate asupra unei construcții precum și un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren aparținând altei persoane decât titularul dreptului de superficie, respectiv folosința lui și, în mod limitat posesia și dispoziția asupra terenului sau a unei părți din acesta. Interpretarea corectă și completă a „P.”, raportat la voința efectivă a părților, caracterizează fără nici o rezervă existența unei veritabile folosințe a terenului, neregăsindu-se sub nici un aspect elementele de superficie.

Bine documentat și amplu argumentat, atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că pentru semnarea „P.” nu era nevoie ca reprezentantul intimatei să dețină un mandat special, deoarece față de obiectul actului întocmit de cadrul legal și actele constitutive era permisă o asemenea reprezentare. În baza art. 274 C. proc. civ., urmează a admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând recurenta la plata sumei de 62.971,23 lei în favoarea intimatei SC A.U. SA București. Nu pot fi acordate cheltuielile de judecată în cuantum de 37521 lei din faza procesuală a apelului, reprezentând onorariu de avocat, deoarece la termenul din 13 noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul intimatei și-a exprimat poziția procesuală în sensul de a nu solicita cheltuieli de judecată.

Pentru aceste rațiuni urmează a respinge, ca nefondat, recursul reclamantei S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA București împotriva deciziei comerciale nr. 613 din 20 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerință prevăzută de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA București, împotriva deciziei nr. 613 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligă recurenta la 62.971,23 lei în favoarea intimatei SC A.U. BUCUREȘTI SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 februarie 2008.