ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 5603 din 26 iunie 2006, a
respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă prin
întâmpinare. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI
BĂNEASA-AUREL VLAICU SA BUCUREȘTI cu sediul în București în contradictoriu cu
pârâta SC A.U. BUCUREȘTI SA cu sediul social în București, ca neîntemeiată.
În fundamentarea acestei
soluții, instanța de fond a examinat cu prioritate, conform art. 137 C. proc.
civ., excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă la termenul din 12 iunie
2006, prevalându-se de adresele nr. 1421/2005 și 3146/2005 emise de reclamantă.
S-a reținut împrejurarea că, ulterior încheierii protocolului, situația de fapt
existentă nu s-a modificat, astfel că nu poate constitui o susținere viabilă
pentru admiterea excepției, deoarece reclamanta a arătat că prin acest protocol
au fost constituite drepturi reale în favoarea pârâtei, susținere ce poate fi
analizată numai pe fondul cauzei.
Prin protocolul încheiat, la
data de 12 august 2005, nu au fost instituite drepturi reale imobiliare în
favoarea pârâtei, pentru care este necesară forma autentică impusă de art. 2
din titlul X al Legii nr. 247/2005. Conform acestui protocol, reclamanta s-a
angajat să respecte un drept de folosință și un drept de servitute legală,
avându-se în vedere imposibilitatea folosirii căii de rulare a aeronavelor, în
condițiile construirii unui centru comercial.
Dreptul de folosință asupra
unui teren nu este un drept real și nu este necesară încheierea unui contract
în formă autentică în cazul instituirii unui astfel de drept.
De asemenea, servitutea
legală se instituie prin lege, nefiind necesar acordul părților, iar atâta timp
cât reclamanta a recunoscut o servitute legală, nu a constituit o servitute în
favoarea pârâtei, nefiind necesară nici în această situație forma autentică.
Nu a fost întemeiat nici al
doilea motiv de nulitate, eroarea obstacol, vizând un viciu de consimțământ,
prin aceea că reclamanta nu a probat existența acestui viciu.
În final s-a apreciat că nu
se poate opune pârâtei lipsa mandatului președintelui consiliului de
administrație al reclamantei, acesta legitimându-și calitatea în baza hotărârii
nr. 82 din 27 iulie 2005 a Consiliului de Administrație și a dispozițiilor art.
21 alin. (2) lit. f) din H.G. nr. 524/1998, care prevăd că președintele
consiliului de administrație reprezintă aeroportul în relațiile cu terții și
semnează actele ce o angajează față de aceștia pe baza și în limitele
împuternicirilor date de consiliul de administrație ale celor conferite de
legislația în vigoare.
Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 613 din 20 noiembrie 2006, a
respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta S.N. A.I. BUCUREȘTI
BĂNEASA-AUREL VLAICU SA împotriva sentinței comerciale nr. 5603 din 26 iunie
2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr.
48837/3/2005 și a luat act că intimata nu a cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel,
instanța de apel a preluat, în esență, toate argumentele primei instanțe.
Împotriva deciziei
comerciale nr. 613 din 20 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VI-a comercială, a promovat recurs reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI
BĂNEASA-AUREL VLAICU SA care în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 raportat la art. 312
alin. (3) C. proc. civ., a solicitat modificarea în totalitate a deciziei
atacate, în sensul constatării nulității protocolului încheiat la data de 12
august 2005 cu pârâta SC A.U. SA.
În dezvoltarea motivelor de
recurs s-a evocat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus
judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia, întrucât dreptul de folosință aflat în componența dreptului de
superficie este un drept real și nu un drept de creanță, reprezentând un
dezmembrământ al dreptului de proprietate și ca orice astfel de dezmembrământ
are un caracter real. Avându-se în vedere constituirea unui drept real de
folosință asupra terenului în litigiu rezultă că manifestarea de voință a
părților trebuia să îmbrace forma autentică, prevăzută ad validitatem de
dispozițiile art. 2 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005, iar decizia
încheierii protocolului nu putea reveni directorului general ci consiliului de
administrație al societății.
Intimata-pârâtă SC A.U. BUCUREȘTI
SA a depus întâmpinare, motivată în fapt și în drept, prin care a ridicat
excepția lipsei obiectului recursului și excepția lipsei de interes a
recursului, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea, ca nefondat, a
recursului.
Înalta Curte, analizând
materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în
cererea de recurs, dar și de excepțiile invocate în întâmpinare, constată că
sunt neîntemeiate, urmând a respinge atât recursul reclamantei cât și
excepțiile pârâtei, pentru următoarele considerente.
Prin încheierea din 13
decembrie 2007 au fost respinse excepțiile invocate de pârâta SC A.U. BUCUREȘTI
SA, cu motivarea că sunt excepții de fond, pe care intimata și le-a fundamentat
în raport de soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
decizia nr. 3329 din 1 decembrie 2006, soluție prin care s-a anulat parțial
certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO9 nr. 0733 din 4
aprilie 2000 emis de M.T.C.T. și de efectul retroactiv pe care aceasta îl are
asupra dreptului de proprietate pretins de recurentul reclamant în speța de
față. Cu excepții de fond, ele au trăsătura comună că sunt strâns legate cu
pretenția dedusă judecății și anume constatarea nulității absolute a
înscrisurilor precizate în cererea de chemare în judecată.
Din conținutul actului
intitulat P. Încheiat, la data de 12 august 2005, între SC A.U. BUCUREȘTI SA și
S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA, apare fără putere de tăgadă că el
a fost încheiat din dorința implementării programului de dezvoltare „Centrul
Comercial” și în scopul ca pârâta să folosească terenul în suprafața de 89.830 m.p. până la soluționarea în fond a litigiului înregistrat sub nr. 7935/2004 aflat pe rolul
Înaltei Curți de Casație și Justiție. De remarcat, că pârâta, a recunoscut fără
echivoc dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil, compus
din construcții și teren, cu mențiunea că pârâta a folosit neîntrerupt terenul
în suprafață de 89-830 m.p. necesar desfășurării activității de aviație.
Este de necontestat că voința
liber exprimată a părților nu a fost în intenția de a constitui un drept real,
ci s-a urmărit numai consacrarea unui drept de folosință. A fost exprimată, cu
maximă claritate și perspectiva ca aceleași părți să încheie „un contract de
servitute de trecere convențională și împreună să efectueze demersurile în
vederea autorizării din punct de vedere aviatic și tehnic a acestei căi de
rulare”.
În materia contractelor de
închiriere, nu se impune exigența formei autentice prevăzută de art. 2 alin.
(2) din titlul X al Legii nr. 247/2005.
Nu poate fi primită teza
recurentei, că în speță este aplicabilă instituția superficiei, sub forma
dezmembrământului dreptului de proprietate.
Este unanim admis de
jurisprudență și doctrină, că dreptul de superficie, în forma sa deplină,
desemnează dreptul real principal imobiliar care reunește, în conținutul său
juridic, dreptul de proprietate asupra unei construcții precum și un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren aparținând altei
persoane decât titularul dreptului de superficie, respectiv folosința lui și,
în mod limitat posesia și dispoziția asupra terenului sau a unei părți din
acesta.
Interpretarea corectă și
completă a „P.”, raportat la voința efectivă a părților, caracterizează fără
nici o rezervă existența unei veritabile folosințe a terenului, neregăsindu-se
sub nici un aspect elementele de superficie.
Bine documentat și amplu
argumentat, atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că pentru
semnarea „P.” nu era nevoie ca reprezentantul intimatei să dețină un mandat
special, deoarece față de obiectul actului întocmit de cadrul legal și actele
constitutive era permisă o asemenea reprezentare.
În baza art. 274 C. proc.
civ., urmează a admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată,
obligând recurenta la plata sumei de 62.971,23 lei în favoarea intimatei SC A.U.
SA București.
Nu pot fi acordate
cheltuielile de judecată în cuantum de 37521 lei din faza procesuală a
apelului, reprezentând onorariu de avocat, deoarece la termenul din 13
noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul intimatei și-a exprimat
poziția procesuală în sensul de a nu solicita cheltuieli de judecată.
Pentru aceste rațiuni
urmează a respinge, ca nefondat, recursul reclamantei S.N. A.I. BUCUREȘTI
BĂNEASA-AUREL VLAICU SA București împotriva deciziei comerciale nr. 613 din 20
noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,
nefiind îndeplinită nici o cerință prevăzută de dispozițiile art. 304 C. proc.
civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta S.N. A.I. BUCUREȘTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA București, împotriva
deciziei nr. 613 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Admite în parte cererea
privind cheltuielile de judecată, obligă recurenta la 62.971,23 lei în favoarea
intimatei SC A.U. BUCUREȘTI SA București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 7 februarie 2008.