ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2193/2018

Ședința publică din data de 24 mai 2018

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 7 decembrie 2010, sub nr. x/2010, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. au solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 54.931.138 RON cu titlu de daune reprezentând contravaloarea a 15.997 mp teren situat în București, șos. București - Ploiești nr. 40, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 20 iunie 2011, instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a respins-o, cu motivarea arătată în încheierea de ședință.

Prin sentința civilă nr. 16900 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. și C., care au fost obligați să plătească pârâtei suma de 54.090,44 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 13 decembrie 2004 reclamanții B. și C. au dobândit prin cumpărare suprafața de 25.000,16 mp situata în comuna Voluntari, tarlaua x, parcela x, județ Ilfov, înscrisă în CF x, nr. cadastral provizoriu 505, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP D. sub nr. x/13.12.2004.

Totodată, a reținut că în aceeași zi, respectiv la 13 decembrie 2004, reclamanții B. și C. au încheiat cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. contractul de schimb autentificat sub nr. x/13.12.2004 de BNP D., prin care reclamanții B. și C. au transferat către pârâtă dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 25.000 mp situat în comuna Voluntari, în schimbul terenului în suprafață de 23.392 mp situat in București, str. x, cu nr. cadastral x, identificat ca și lotul x, înscris în Cartea Funciară nr. x

Potrivit art. 6 din contractul de schimb, părțile s-au obligat sa garanteze reciproc împotriva oricăror evicțiuni totale sau parțiale asupra imobilelor, conform art. 1337 C. civ.

De asemenea, a mai reținut instanța că anterior încheierii contractului de schimb, Înalta Curte prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. x/2004 a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/04.04.2000 emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru SN Aeroportul International București Băneasa S.A. în ceea ce privește terenul în suprafață de 89.930 mp situat în București, str. x nr 40, sector 1 și a obligat Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului să emită pentru E. certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 89.830 mp.

La data de 4 octombrie 2007, B. și C. au încheiat cu S.C. E. S.A. contractul de tranzacție autentificat sub nr. x/04.10.2007 de BNP D. prin care reclamanții au renunțat la orice pretenții de orice natură, prezente sau viitoare, care să afecteze sau să conteste modalitatea de dobândire și dreptul de proprietate și posesie al S.C. E. S.A. asupra suprafeței de teren de 15.997 mp situat în București, str. x.

Tot în același context, s-a reținut că prin decizia nr. 517 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2005 a fost admisă în parte cererea reclamantei S.C. E. S.A. și s-a constatat nulitatea absoluta parțială a contractului de schimb doar pentru suprafața de 17.024 mp, pentru restul suprafeței de 6.368 mp din totalul de 23.392 mp acțiunea a fost respinsă, decizia rămânând irevocabilă prin nerecurare.

S-a mai reținut că la data de 4 decembrie 2009, reclamanții B. și C. au vândut reclamantei A. toate drepturile litigioase ce rezultau din dosarul nr. x/2006 aflat pe rolul Înaltei Curte, având ca obiect constatarea nulității contractului de schimb autentificat sub nr. x din 13 decembrie 2004 de BNP D. precum și orice alte drepturi litigioase ce ar exista sau ar putea să apară după aceasta dată cu privire la o cota parte indiviza de 90% din imobilul teren în suprafața de 22.364,91 mp situat București în str. x, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 4 decembrie 2009 de BNP F..

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamanții B. și C. au cunoscut la data încheierii contractului de schimb cu pârâta, faptul că prin decizia civilă nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. x/2004 de Înalta Curte a fost anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aparținând pârâtei.

Prin urmare, față de împrejurarea că reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii, contractul de schimb a căpătat caracter aleatoriu, întrucât reclamanții au cumpărat pe riscul lor, astfel încât nu mai funcționează garanția contra evicțiunii, de asemenea și cumpărătoarea de drepturi litigioase, A. și-a asumat riscul, întrucât a cumpărat drepturi litigioase.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. si C. au declarat apel, apreciind-o ca fiind nelegală și netemeinică, iar reclamanta A. a precizat că își însușește apelul declarat de B. si C., înțelegând să solicite obligarea intimatei-pârâte la plata întregii sume solicitate cu titlu de despăgubiri.

Înainte de a proceda la examinarea motivelor de apel formulate de apelanta A., față de faptul că acestea privesc fondul cauzei, instanța de apel a analizat cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., chestiunea prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către intimată.

Prin decizia nr. 208 din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 16900 din 12 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că excepția prescripției este o excepție absolută, întrucât privește încălcarea unor norme imperative, astfel că poate fi invocată de oricare din părți sau chiar de instanță din oficiu în orice fază a procesului.

În acest sens s-a mai reținut că, pe parcursul soluționării dosarului nr. x/2005 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și având ca obiect constatarea nulității absolute a Actului de lotizare autentificat sub nr. x/10.11.2004 și a contractului de schimb nr. x/13.12.2004, la data de 04.10.2007 între S.C. E. S.A. și B. și C., părți în acea cauză, s-a încheiat o tranzacție judiciară, autentificată sub nr. x la BNPA D.. urmare căreia G. au arătat că pentru suprafața de 15.997 mp înțeleg să își îndrepte pretențiile împotriva coschimbașului - SN Aeroportul Internațional București Băneasa Aurel Vlaicu S.A., respectiv actuala intimată pârâtă Compania Naționala Aeroporturi București S.A..

În cadrul acestui dosar, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri de expedient în temeiul acestei tranzacții pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei nr. 517/01.11.2007, însă prin aceeași hotărâre a schimbat în parte sentința apelată și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de schimb nr. x/13.12.2004 în ceea ce privește terenul de 17.024 mp din care o suprafață de 15.997 mp este identificată prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul H., și a respins cererea de constatare a nulității absolute a aceluiași contract de schimb în ceea ce privește diferența de teren de 6.368 mp ca lipsită de interes.

Se observă totodată, că în prezenta cauză s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la suma din cererea de chemare în judecată, precizată ulterior, cu titlu de daune pentru suprafața de 15.997 mp teren, respectiv pentru aceeași suprafață de teren avută în vedere prin Tranzacție și prin decizia nr. 517/01.11.2007.

În acest context, instanța a constatat că G., respectiv persoanele de la care apelanta reclamantă A. a preluat creanța litigioasă s-au recunoscut fără putință de tăgadă evinși în ceea ce privește suprafața de 15.997 mp teren cel mai târziu la data de 04.10.2007, astfel că, de la această dată aveau posibilitatea de a formula acțiune în răspundere pentru evicțiune împotriva coschimbașului, intimata-pârâtă din cauză.

Astfel, față de data la care a avut loc recunoașterea unanimă a evicțiunii, 4 octombrie 2007 și de cea a formulării cererii de chemare în judecată - 3 decembrie 2010, reiese că aceasta a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, iar prin decizia nr. 1193 din 26 martie 2014, Înalta Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 208 din 28 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În analiza criticilor recurentei, instanța de recurs a pornit de la situația ivită în legătură cu modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată din oficiu de instanța de apel, în condițiile în care o astfel de excepție a făcut obiectul analizei instanței de fond în fața căreia a fost invocată de pârâta din prezenta cauză și în care, încheierea de ședință prin care a fost soluționată nu a fost atacată cu apel, în condițiile art. 282 C. proc. civ.

În acest context, a reținut că chiar dacă excepția prescripției face parte dintre cele ce pot fi invocate din oficiu și în orice fază procesuală, fiind de ordine publică, dat fiind faptul că încheierea de ședință a primei instanțe prin care s-a tranșat asupra acesteia nu a fost atacată denotă că aceasta se bucură de toate efectele puterii de lucru judecat, situație în care instanța de apel era legată să o respecte și nu mai avea posibilitatea legală de a o reitera ori de a dispune asupra acesteia fără a încălca prevederile evocate.

Astfel, soluția pronunțată s-a apreciat ca fiind vădit contradictorie în contextul în care prin admiterea apelului reclamanților s-a creat aparența cercetării motivelor de apel invocate de aceștia și găsirii lor ca fondate și, total opus acesteia, a fost schimbată soluția astfel încât, prin admiterea excepției prescripției s-a ajuns la respingerea acțiunii reclamantei ca prescrisă.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2010*.

Prin decizia civilă nr. 810 din 7 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 16900 din 12 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în condițiile în care înscrierea litigiului asupra imobilului și a deciziei nr. 6929/2004 a Înaltei Curți a fost efectuată cu aproximativ o lună și jumătate anterior încheierii contractului de schimb, față de caracterul public al cărții funciare, de faptul că pentru încheierea contractului de schimb au fost necesare o serie de documente privind situația juridică a imobilului, printre care și extras de carte funciară, și nu în ultimul rând față de calitatea de avocat a reclamantului B., că G. au cunoscut existența litigiului și au acceptat încheierea contractului de schimb în aceste condiții.

Referitor la criticile prin care s-a susținut că evicțiunea se datorează faptei personale a cocontractantului, iar nu faptei unui terț, și că nu este admisibilă invocarea propriei culpe pentru exonerarea de răspundere în cazul producerii evicțiunii, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate, întrucât evicțiunea s-a produs din partea unei alte persoane juridice, S.C. E. S.A., la a cărei solicitare, prin decizia comercială nr. 517/01.11.2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a Comercială, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de schimb nr. x/13.12.2004 în ceea ce privește terenul de 17.024 mp (în care e inclusă și suprafața de 15.997 mp pentru care se cer despăgubiri în prezenta cauză).

În ceea ce privește critica reclamantei privind interpretarea eronată de către prima instanță a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase nr. 1157/2007 pe care l-a încheiat cu G., instanța de apel a reținut că acest contract nu este de natură a crea apelantei drepturi suplimentare cu privire la obiectul prezentei cauze și că în nici un caz G., cei care au avut calitatea de parte în contractul de schimb și sunt autorii apelantei nu au putut să îi dea acesteia mai multe drepturi decât aveau ei înșiși, potrivit regulii de drept "nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet".

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 2076 din 14 octombrie 2015, Înalta Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 810 din 7 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu a analizat motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă și nu cuprinde motivele pe care se sprijină, criticile fiind circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reluând fidel argumentele invocate de pârâtă astfel cum au fost reținute și de către prima instanță, omițând să analizeze toate apărările și înscrisurile invocate de ea în cadrul rejudecării după casare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 30.09.2014, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 333 din 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., ca nefondat și, totodată, a respins cererea accesorie de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, că este nefondată critica, potrivit căreia, prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii, astfel încât, contractul de schimb a dobândit caracter aleatoriu, aceștia cumpărând pe riscul lor. Și aceasta întrucât nu este incident efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat al deciziei nr. 1505/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2006, invocat de apelantă față de considerentul evocat, atitudinea subiectivă a soților B. și C. în raport de pericolul evicțiunii nefiind obiect al judecății în litigiul menționat.

Instanța de prim control judiciar a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie și cu atât mai puțin sub aspectul evicțiunii realizate prin intermediul unui terț, câtă vreme B. și C. au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, contractând în deplină cunoștință de cauză a împrejurării că intimata-pârâtă nu mai era proprietar al imobilului.

Împotriva deciziei civile nr. 333 din 19 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., iar prin decizia nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respins ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., care a fost obligată la plata sumei de 36.214,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. Otopeni.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că instanța de apel, în rejudecare, după casarea cu trimitere s-a conformat îndrumărilor primite, care au caracter obligatoriu, așa încât, potrivit considerentelor deciziei de casare, instanța de rejudecare a analizat dacă a avut loc o nerespectare a obligației de garanție pentru evicțiune, rezultând din fapta personală a coschimbașului, iar nu din fapta unui terț.

A mai reținut instanța de recurs, că atâta timp cât în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, decizia atacată se află la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate condițiile impuse de dispozițiile art. 1339 și art. 1409 C. civ. a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie.

În acest context, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se constată că instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, dar și de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înalte Curți la data de 4 ianuarie 2017, contestatoarea A. a formulat contestație în anularea deciziei nr. 2087/13.12.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, solicitând admiterea acesteia și acordarea unui nou termen de judecată în vederea rejudecării recursului formulat împotriva deciziei nr. 333/2016 pronunțată de Curtea de Apel București.

În temeiul art. 318 C. proc. civ., contestatoarea arată care sunt argumentele pentru care se impune admiterea contestației în anulare și desființarea deciziei atacate prin raportare la hotărârile pronunțate în cauză, ulterior deciziei de casare nr. 2076/14.10.2015, ale cărei indicații nu au fost respectate nici în rejudecarea apelului, dar nici în soluționarea recursului după casare, acesta fiind motivul formulării contestației în anulare ce face obiectul prezentei cauze.

În susținerea temeiniciei contestației în anulare, contestatoarea critică omisiunea instanței de a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 si motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita interpretare a art. 1407 și art. 1408 C. civ., așa cum acestea au fost dezvoltate prin cererea de recurs, precum și omisiunea de a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5, art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 6 alin. (1) CEDO.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la 17 mai 2018, în termenul de amânare a pronunțării, în dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatoarea susține că instanța de recurs nu a analizat în realitate, niciunul din motivele de recurs invocate, admițând totuși, faptul că instanța poate grupa argumentele în analiza unui motiv de recurs, fără să fie nevoie să se pronunțe asupra fiecărui argument în parte, însă, aceasta presupune că problematica de drept invocată prin respectivul motiv de recurs, să fie efectiv cercetată, partea să poată înțelege dintr-o simplă lecturare a hotărârii că pretențiile sale au fost efectiv ascultate și înțelese de către instanța de judecată, în caz contrar, dreptul efectiv la un proces rezonabil, devenind teoretic și iluzoriu, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 CEDO.

În acest sens, contestatoarea arată că instanța de recurs a refuzat în mod manifest să analizeze cauza și probele administrate în cauză din perspectiva evicțiunii prin fapta proprie, reținând în mai multe rânduri în mod expres, că nu se pune problema valorificării propriei culpe a intimatei-pârâte.

Procedând în această manieră, în opinia contestatoarei este evident că instanța de recurs nu a analizat nici motivul de recurs prin care a invocat încălcarea limitelor și îndrumărilor din decizia de casare, prin încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, chiar dacă există o motivare care se întinde pe mai bine de cinci pagini, aceasta nu reprezintă o analiză a motivelor de recurs, astfel cum partea a înțeles să le structureze și să le susțină, fiind de netăgăduit că instanța poate structura argumentele părților, însă, din motivare trebuie să rezulte în mod neechivoc soluția pronunțată.

Or, în cauză, contestatoarea susține că instanța de recurs nu a analizat deloc motivul de recurs privind evicțiunea ca urmare a faptei proprii care, dacă ar fi fost admisă, ar fi avut ca efect tocmai înlăturarea consecințelor juridice ale cunoașterii faptei de către cel evins, reaua-credință a intimatei-pârâte ar fi prevalat asupra cunoașterii cauzei evicțiunii.

În acest context, contestatoarea arată că evicțiunea produsă ca urmare a constatării nulității contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acțiunilor concertate ale SN AIBB S.A. la momentul încheierii contractului de schimb, enumerând în continuare acțiunile care, în opinia sa, conduceau la această concluzie.

După această expunere, contestatoarea arată care era "fapta proprie" care trebuia să atragă răspunderea cocontractantului pe tărâmul respectării obligației de garanție pentru evicțiune, considerând că instanța de recurs nu a analizat niciunde în cuprinsul hotărârii aceste apărări și înscrisuri noi care deși existau la dosarul cauzei încă din primul ciclu procesual, au fost invocate pentru prima dată în mod explicit, în cadrul rejudecării după casare.

Odată produsă evicțiunea prin fapta proprie, prevederile art. 1339 C. civ. sunt imperative și neechivoce, sub sancțiunea nulității fiind interzise clauzele prin care se restrânge sau se înlătură garanția de evicțiune pentru fapta personală a vânzătorului, rațiunea acestui text care își găsește deplină aplicabilitate în cauza de față, decurge din faptul că a admite contrariul ar însemna să se ajungă practic la golirea de conținut a contractului și a caracterului său obligatoriu pentru părți.

Așadar, din faptul că evicțiunea provine din faptul "personal" decurge o consecință deosebit de importantă și anume, că vânzătorul este ținut mereu răspunzător pentru producerea evicțiunii, părțile neputând încheia convenții de limitare/exonerare a răspunderii, sub sancțiunea nulității absolute.

În acest context, rezultă în mod evident că evicțiunea se datorează exclusiv faptei "personale" a intimatei-pârâte din prezenta cauză și nu faptei unui terț, întrucât încă de la data încheierii contractului de schimb, SN AIBB S.A. avea cunoștință, ca parte în acel litigiu, că nu mai are calitatea de proprietar al terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb, fiind dobândit de către E. ca urmare a admiterii recursului împotriva autoarei SN AIBB S.A. și a constatării nulității parțiale a certificatului de proprietate.

Prin urmare, evicțiunea produsă ca urmare a constatării nulității contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acțiunilor concertate ale SN AIBB S.A. la momentul încheierii contractului de schimb, iar dacă situația de fapt și apărările invocate de reclamantă ar fi fost analizate și, limitele deciziei de casare respectate, atunci instanța de recurs ar fi făcut o corectă interpretare și aplicare și a prevederilor legale invocate.

Prin întâmpinarea depusă de intimata Compania Națională Aeroporturi București S.A., la data de 23 martie 2017, s-a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei atacate și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată.

În speță, contestatoarea A. și-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., învestind instanța cu o contestație în anulare specială.

Din analiza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în anulare speciale în cazul a două situații, respectiv:

"când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța respingând recursul s-au admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Motivul prevăzut la teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat în speță, are în vedere erori ale instanței de recurs constând în omisiunea de a cenzura unele dintre motivele de recurs.

În motivarea căii de atac de retractare exercitate, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor de nelegalitate formulate și a omis să analizeze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 315 din același cod, cu referire la faptul că indicațiile deciziei de casare nr. 2076/14.10.2015 nu au fost respectate nici în rejudecarea apelului, dar nici în soluționarea recursului după casare, precum și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 1339, art. 1407, art. 1408 C. civ. și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5, art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 6 alin. (1) CEDO.

În acest sens, contestatoarea apreciază că sunt întrunite condițiile speciale pentru exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare speciale reglementată de art. 318 C. proc. civ., având în vedere că, motivul invocat privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate de către recurentă și că, în considerentele deciziei pronunțate în recurs, nu se răspunde fiecăruia din argumentele aduse de recurentă, inclusiv acelora care privesc chestiuni de fapt.

Pentru a justifica invocarea motivului contestației în anulare referitor la nemotivarea deciziei din recurs, contestatoarea a invocat dreptul la un proces echitabil, susținând în esență, că instanța nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nici garanțiile procesuale impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, soluția adoptată în cauză de instanța de recurs nu este susținută de mijloacele de apărare și de elementele de probă invocate de părți.

Verificând condițiile de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac, de retractare, prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 318 teza II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel, susținerile contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu a analizat motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs și că hotărârea pronunțată de instanță ar fi nemotivată, deoarece niciuna din susținerile din cererea de recurs nu a fost combătută cu argumente legale, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că, contestatoarea asimilează nemotivarea, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., specifică unei căi de atac a recursului cu neanalizarea unui motiv de casare, specifică unei contestația în anulare.

Ipoteza reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea efectivă de examinare a motivelor de casare sau modificare invocate, or din considerentele deciziei rezultă incontestabil că instanța de recurs a luat în examinare criticile formulate de recurentă, aceasta fiind îndreptățită să răspundă motivelor de recurs si printr-un considerent comun, în acest sens reținându-se că "omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurentă.

În acest context, critica referitoare la caracterul succint al motivării sau faptul că instanța nu a răspuns tuturor argumentelor subsumate motivelor de nelegalitate, nu se încadrează în motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă raționamentul logico juridic al instanței în adoptarea soluției din recurs.

În acest sens se reține că, instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu s-a făcut referire, punctual, la toate argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu echivalează cu o omisiune de natură a justifica promovarea unei contestații în anulare. Chiar contestatoarea admite în cuprinsul contestației în anulare faptul că instanța poate grupa argumentele în analiza unui motiv de recurs, fără să fie nevoie să se pronunțe asupra fiecărui argument în parte.

Din această perspectivă, se reține că cererea formulată de contestatoare este o cale extraordinară de atac ce poate fi admisă doar în măsura în care se dovedește îndeplinirea condițiilor expres și limitativ prevăzute de lege, în mod evident, pe calea contestației în anulare nu se poate tinde la rejudecarea litigiului și nu pot fi readuse în discuție aspecte asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat.

În ceea ce privește susținerea contestatoarei, prin care încearcă să sugereze o eventuală eroare în aprecierea probelor și, prin urmare, o reanalizare a motivelor sale de recurs, Înalta Curte constată, din practica judiciară, că o greșeală în aprecierea probelor, datorită căreia situația de fapt reținută de instanță ar fi eronată este o greșeală de fond ce nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare.

Totodată se observă că, în fapt, contestatoarea a reluat motivele de recurs, care deja au fost analizate de instanță și solicită ca pe calea contestației în anulare, instanța să le reanalizeze și să se pronunțe din nou asupra acestora, argumentând că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la admiterea acestei căi extraordinare de atac, având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăsesc analizele aspectelor evocate de contestatoare și, ca atare, nu se poate aprecia că soluția instanței de recurs este consecința unei erori în sensul neobservării aspectelor evocate, ci consecința analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.

Referitor la critica ce vizează faptul că instanța de recurs nu ar fi analizat anumite aspecte legate de cele două forme ale răspunderii pentru evicțiune și că în cuprinsul deciziei atacate se reiau anumite considerente ale deciziei instanței de apel, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatoarea critică modalitatea de interpretare a instanței de recurs și nicidecum lipsa acesteia.

De asemenea, contestatoarea a susținut și omisiunea analizării greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1336, art. 1337 și art. 1338 C. civ., prin care aceasta a reluat aceleași aspecte de fond privind răspunderea pentru evicțiune, prezentate din perspectiva despăgubirilor datorate și al presupusei tăinuiri a situației reale a terenului de către cealaltă parte, cu ocazia efectuării schimbului.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte a constatat că instanța de recurs a analizat susținerile recurentei pornind de la premisa că autorii contestatoarei cunoșteau despre existența litigiului și și-au asumat implicațiile acestuia, înlăturându-se răspunderea celuilalt coschimbaș cu privire la aceste riscuri cunoscute, sens în care analiza obligației de despăgubire și a celorlalte aspecte colaterale nu se mai impunea.

Din această perspectivă, se constată că instanța de recurs a analizat amplu și judicios toate motivele de recurs cu care a fost învestită, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurentă, contestația în anulare fiind nefondată în contextul în care motivele pretins necercetate sunt simple afirmații, formulate în susținerea motivelor de recurs, nu critici subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate invocate.

Totodată, se reține că nemulțumirea contestatoarei cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni în sensul art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.

În consecință, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., întrucât contestatoarea a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală va fi obligată la plata sumei de 6.460 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei Compania Națională Aeroporturi București S.A., conform facturii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 6.460 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei Compania Națională Aeroporturi București S.A..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.