ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Națională Aeroporturi București S.A., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate nulitatea absolută parțială a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Națională Aeroporturi International București Otopeni și S.C. B. S.R.L., în ceea ce privește suprafața de 2142 mp teren situată în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x; să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007, încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., în ceea ce privește suprafața de 2142 mp teren situată în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x; să oblige pârâta S.C. C. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei terenul în suprafață de 2142 mp situat în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x Otopeni Ilfov; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1091 din 17 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active; a fost admisă, în parte, cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Compania Națională Aeroporturi București Otopeni S.A. și S.C. C. S.R.L.; s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Națională Aeroporturi International București Otopeni și S.C. B. S.R.L. cu privire la terenul în suprafață de 2142 mp, situat în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, județul Ilfov; s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., în ceea ce privește suprafața de 2142 mp teren situată în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, județul Ilfov. A fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului, au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate de pârâta S.C. C. S.R.L., în condițiile art. 451 alin, (2) C. proc. civ. într-un cuantum de 5000 RON, a fost obligată reclamanta la plata către pârâta menționată a respectivei sume și în baza art. 453 alin. (2) din același cod a fost obligată reclamanta la plata către pârâta Compania Națională Aeroporturi București Otopeni S.A. a sumei de 1474 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 732A/2021 din 29 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. și de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1091/17.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, în dosar nr. x/2018, în contradictoriu cu reclamanta A.. Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1091/17.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-- a civilă, în dosar nr. x/2018, în contradictoriu cu pârâtele Compania Națională Aeroporturi București S.A. și S.C. C. S.R.L.. A fost anulată, în parte, sentința civilă nr. 1091/17.05.2019, exclusiv în privința soluțiilor de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 2142 mp, situat în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, respectiv de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâte, și a fost reținută cauza pentru a judeca fondul revendicării, sens în care a fost acordat termen la data de 17.06.2021, ora 11:30. Au fost păstrate dispozițiile sentinței în privința soluțiilor de respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes; de respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale active; de admitere în parte a cererii reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Compania Națională Aeroporturi București Otopeni S.A. și S.C. C. S.R.L.; de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Națională Aeroporturi International București Otopeni și S.C. B. S.R.L. cu privire la terenul în suprafață de 2142 mp, situat în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, județul Ilfov; și de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., în ceea ce privește suprafața de 2142 mp teren situată în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, județul Ilfov.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 732A/2021 din 29 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele C. S.R.L. (în continuare ARPO) și Compania Națională Aeroporturi București S.A. (în continuare CNAB), căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. I. Prin cererea de recurs, formulată de recurenta ARPO se susține în esență următoarele: Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat efectiv asupra mai multor temeiuri de reformare, respingând fără motivare criticile pârâtei cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes datorate finalizării irevocabile a procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001 și criticile cu privire la greșita soluționare a excepției lipsei de interes raportat la imposibilitatea repunerii în situația anterioară ca urmare a radierii B. S.R.L. (ASP). De asemenea, prin decizia recurată nu s-au analizat criticile referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, la inaplicabilitatea ratione personae și ratione materiae a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a art. 46 alin. (2) din aceeași lege pentru actele de înstrăinare încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, criticile cu privire la modalitatea soluționării de către prima instanță a excepției netimbrării, criticile cu privire la nelegalitatea hotărârii primei instanțe de a respinge proba cu administrarea expertizei topografice și nici criticile aduse încheierii din 22.03.2019 a Tribunalului București. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceeeași recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a respins criticile sale cu privire la schimbarea cauzei acțiunii de către prima instanță, arătând că demersul judiciar întemeiat expres pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost admis, cu depășirea limitelor învestirii, în baza unui alt temei de drept, care nu a fost pus în discuția părților, respectiv a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind astfel încălcate principiile disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.). Consideră recurenta că instanța de apel a respins acest motiv principal de apel, însă considerentele avute în vedere constituie o nemotivare întrucât nu a răspuns motivului de apel invocat, fiind încălcate normele de procedură care constituie chiar fundamentul procesului civil; cunoașterea de către pârâtă a unei norme legale sau invocarea ei în sprijinul unei alte excepții/apărări nu are semnificația că instanța poate schimba cauza juridică a acțiunii reclamantei, nici că instanța se poate pronunța în baza unui temei legal care nu a fost pus în discuția părților, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție legală care să permită instanței să invoce din oficiu noi motive de nelegalitate ale actului ce face obiectul litigiului. Instanța de apel a ignorat că temeiurile invocate de prima instanță nu au fost puse în discuția părților, iar normele de drept argumentate de prima instanță nu sunt incidente, pârâta fiind în imposibilitate de a se apăra și de a formula un punct de vedere sau de a propune probe pentru a demonstra netemeinicia afirmațiilor; în atare situație, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul legalității (art. 7 C. proc. civ.) și principiul dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta a subliniat și că, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut în multiple rânduri nelegalitatea unor hotărâri ce admite conduita unei instanțe de a se pronunța asupra unor argumente care nu au fost puse în discuția părților, fiind expuse considerente exptrase din deciziile nr. 2508/20.03.2007 și nr. 7705/03.12.2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală. O altă critică susținută de recurentă se referă la soluția de respingere a criticilor din apel referitoare privire la soluția dată excepției lipsei de interes. Se arată că, în condițiile în care s-a reținut că terenul revendicat cade sub incidența Legii nr. 10/2001, iar procedura de restituire a imobilului pe temeiul Legea nr. 10/2001 a fost finalizată odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 327/R/10.03.2015 a Curții de Apel București, Legea nr. 10/2001 constituia lex specialis aplicabilă solicitărilor reclamantei privind terenul revendicat. Procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată în cazul reclamantei, astfel că readucerea bunului în proprietatea unității deținătoare nu mai poate prezenta niciun folos practic pentru reclamantă, care nu poate repeta procedura de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001. Așadar, afirmă recurenta că instanța de apel a ignorat faptul că procedura de restituire demarată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost lipsită de eficiență în mod obiectiv. În continuare, recurenta a făcut referire la practica instanței supreme relativă la problematica îndatoriririi autorului unui demers de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001 de a realiza demersurile procesuale în sensul aducerii bunului imobil în patrimoniul unității deținătoare anterior soluționării definitive a contestației împotriva refuzului de restituire al unității deținătoare, indicând în acest sens decizia nr. 2119/02.07.2014, decizia nr. 5741/26.09.2012 și decizia nr. 1374/14.05.2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Recurenta consideră că admiterea capetelor de cerere I și II ale acțiunii nu îi poate aduce reclamantei vreun folos practic actual și eventuala readucere a terenului de 2142 mp în patrimoniul Companiei Naționale Aeroporturi București nu poate sa îi ofere reclamantei niciun profit, întrucât aceasta nu poate iniția o nouă procedură în virtutea Legii nr. 10/2001, folosul practic al capetelor de cerere I și II ale acțiunii putând exista doar dacă o procedură întemeiată pe Legea nr. 10/2001 ar fi încă în derulare. Prin urmare, se susține că instanța de apel a stabilit în mod nelegal existența interesului reclamantei în promovarea capetelor I și II ale cererii de chemare în judecată, soluționând greșit excepția lipsei de interes și din perspectiva imposibilității de restituire în natură a terenului de 2142 mp. Recurenta mai precizează că a arătat instanței de apel că terenul revendicat nu putea face obiectul unei restituiri în natură, raportat la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, această soluție fiind deja statuată cu titlu definitiv prin decizia nr. 327R/10.03.2015 a Curții de Apel București cu privire la terenul de 28.913 mp aflat în proprietatea CNAB ce se învecinează cu terenul revendicat. Instanța de apel trebuia să stabilească dacă terenul revendicat în speță este sau nu afectat de servituți aeronautice civile, precum cele stabilite prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 735/2015, însă decizia recurată nu a răspuns motivului de apel privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului care cade sub incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cu privire la lipsa de interes a cererii de constatare a nulității absolute a actelor translative de proprietate privind terenul respectiv; în realitate, instanța de apel nu a analizat incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul revendicat. Se mai susține că instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei de interes și raportat la criticile de apel care priveau efectul achizitiv ce a operat în favoarea ARPO ca urmare a înscrierii cu bună-credință în cartea funciară, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Câtă vreme ASP și ARPO sunt înscriși ca proprietari ai terenului revendicat în cartea funciară de mai mult de 3 ani (din 29 iunie 2007), nu se mai poate exercita acțiunea în rectificarea cărții funciare împotriva lor. Instanța de apel a nesocotit aceste susțineri, arătând că această apărare ar fi trebuit doar în cadrul revendicării, nu și în cadrul acțiunii în anulare a actului juridic. Recurenta consideră că această analiză este greșită pentru că interesul unei persoane în a solicita nulitatea unui act translativ de proprietate presupune caracterizarea folosului practic pe care aceasta l-ar obține prin admiterea cererii sale; or, câtă vreme, în baza efectului achizitiv dat de art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate al D. s-a consolidat, orice demers al reclamantei în sensul anulării titlului de proprietate al ARPO sau al autorilor săi este lipsit de interes. Recurenta a conchis acest motiv de casare arătând că, în sens contrar celor reținute de instanța de apel, literatura juridică a arătat că efectul achizitiv de carte funciară lipsește de finalitate un demers întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că raționamentul expus în decizia recurată este contrar considerentelor deciziei nr. 327R/10.03.2015 a Curții de Apel București, care a hotărât în privința terenul în suprafață de 28.913 mp aflat în proprietatea CNAB, învecinat cu terenul revendicat, că existența servituților aeronautice reprezintă un impediment legal insurmontabil în privința restituirii în natură. B.În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris de parte prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit mai multe texte de drept substanțial relevante pentru soluționarea cauzei. Astfel, prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt inaplicabile în cauză deoarece aceste ele nu intraseră în vigoare la momentul încheierii contractului de schimb -16 decembrie 2002. În aceste condiții, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 1 din C. civ. de la 1864. Referitor la art. 46 din Legea nr. 10/2001, se arată că a fost aplicat greșit de instanța de apel pentru a menține soluția de constatare a nulității contractului de schimb, deoarece această normă nu a constituit temei al cererii de chemare în judecată, iar invocarea acestui text drept temei pentru menținerea soluției de admitere a pretențiilor reclamantei reprezintă o schimbare nepermisă a cauzei juridice a acțiunii. Se mai arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru a menține soluția de constatare a nulității contractului de schimb, întrucât orice demers întemeiat pe acest text legal s-a prescris în termen de 1 an și 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; de altfel, art. 46 este inaplicabil ratione materiae contractului de schimb, instanța de apel făcând o aplicare greșită a conceptului legal de "bună credință". Se ami susține că este nelegal raționamentul instanței de apel în sensul că acțiunea în anulare nu este prescriptibilă în termenul special de prescripție instituit de art. 46 din Legea nr. 10/2001; raționamentul curții de apel reprezintă o aplicare eronată a legii, întrucât nu exista o norma imperativă care să permită restrângere a sferei de aplicare a art. 46 al Legii nr. 10/2001, în forma valabilă la acel moment. Recurenta face referire la Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2003, care arătau că termenul prevăzut la alin. (5) al art. 46 din lege este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, după data de 14 august 2002; instanța de apel a ignorat motivul de apel al pârâtei care evidenția că art. 46 alin. (2) nu poate fi aplicabil contractului de schimb întrucât sfera de aplicare a textului privește acte de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, una dintre condițiile legale pentru aplicarea regimului nulității prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aceea a inexistenței bunei-credințe, art. 1899 din C. civ. de la 1864 impunând prezumarea bunei-credințe. Nici ASP și nici ARPO nu aveau sarcina dovedirii acesteia, iar, la momentul încheierii contractului de schimb, ASP, și subsecvent pârâta recurentă, s-au întemeiat pe garanțiile oferite de CNAB în cuprinsul contractului și pe cuprinsul cărții funciare, unde CNAB era înscris ca proprietar, și nu era înscrisă nicio notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. C.A treia critică susținută de recurenta pârâtă se referă la soluția de admitere a apelului reclamantei; arată recurenta că instanța de apel a aplicat un regim legal divergent aceleiași acțiuni, în beneficiul reclamantei, respectiv: pentru capetele I și II de cerere instanța a aplicat Legea nr. 10/2001 și a dispus admiterea solicitărilor reclamantei, iar pentru capătul III de cerere a înlăturat de la aplicare Legea nr. 10/2001, deși nu avea la dispoziție niciun fundament legal care să îi permită un astfel de act, și a declarat admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun, sens în care sunt incidente normele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Simplul fapt că reclamanta nu a obținut un răspuns pozitiv la cererea sa de restituire nu o îndreptățește - potrivit susținerilor recurentei pârâte - să reia solicitările pe calea dreptului comun. Momentul pronunțării deciziei civile nr. 327R/10.03.2015 este momentul finalizării cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001, după cum chiar reclamanta a recunoscut în cererea de apel făcând precizarea că a cunoscut existența actelor de înstrăinare asupra terenului revendicat înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2005 În continuare, recurenta a făcut trimitere a practica instanței supreme, care s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că autorul unui demers de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001 are îndatorirea de a realiza demersurile procesuale în sensul aducerii bunului imobil în patrimoniul unității deținătoare anterior soluționării definitive a contestației împotriva refuzului de restituire a unității deținătoare (decizia civilă nr. 2119/02.07.2014, decizia civilă nr. 5741/26.09.2012 și decizia civilă nr. 1374/14.05.2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă). Astfel, recurenta a opinat că procedura inițiată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost ineficientă obiectiv, raționamentul instanței de apel constituind o încălcare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite. Se mai arată că, în sensul deciziei nr. 33/2008, reclamanta nu a invocat vreo neconcordanță între textul legii speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea beneficia de excepția unei acțiuni în revendicare de drept comun, iar conduita procesuală a reclamantei a dus la finalizarea procedurii de restituire derulată în temeiul Legii nr. 10/2001 fără ca pretențiile sale privind pretinsa necesitate a readucerii terenului în patrimonial unității deținătoare sa fie soluționate. Mai mult, reclamanta nu deține un bun actual în sensul Convenției, așa cum a fost interpretată această noțiune prin hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, reclamanta neavând o decizie administrativă sau o hotărâre judecătorească definitivă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus restituirea bunului, iar constatările unei instanțe în sensul că un imobil a fost preluat în mod abuziv nu aduce în patrimoniul reclamantei un bun în sensul convenției și nici o speranță legitimă de a obține restituirea în natură a terenului revendicat. Recurenta a susținut că, prin declararea ca admisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun după finalizarea procedurii întemeiate pe Legea nr. 10/2001, se aduce atingere atât dreptului său fundamental la securitatea raporturilor juridice, cât și dreptului său de proprietate deținut în baza unui titlu valabil. Conchizând, recurenta a învederat că decizia atacată este dată cu aplicarea nelegală a legii generale în defavoarea legii speciale și cu ignorarea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. II. Prin cererea de recurs formulată de pârâta CNAB se susține în esență următoarele: Instanța de apel, într-o totală abstracție de la textele legale invocate de recurentă ca fiind aplicabile litigiului, a enumerat o serie de articole din Legea 10/2001, ajungând la interpretări ale acestor texte de lege, la concluzii și soluții greșite și nelegale. Astfel, prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit că interdicția de înstrăinare a bunurilor care fac obiectul notificării foștilor proprietari este de ordine publică, încălcarea ei fiind sancționată cu nulitatea absolută. Instanța de apel a constatat în mod eronat și că instanța de fond a analizat situația de fapt și a reținut în mod corect că pârâta CNAB nu a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de schimb din moment ce nu a fost soluționată notificarea cu care subscrisa fusese învestită, ca și unitate deținătoare. Consideră recurenta că instanța de apel a soluționat în mod lapidar prezenta cauză, fără să aibă în vedere prevederile legale, în acord cu situația de fapt, întrucât nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte dreptul de a fi restituit terenul, iar entitatea pârâtă nu mai deținea imobilul în proprietate la momentul când s-au depus documente justificative. La data de 08.11.2001, când intimata-reclamantă a formulat cererea de restituire în natură a terenului, această cerere era imposibil de soluționat favorabil întrucât nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte dreptul de a fi restituit terenul. Reclamanta a depus acte în sprijinul pretențiilor sale abia la finalul anului 2004, nerespectând termenul imperativ prevăzut sub sancțiunea decăderii de legea 10/2001, iar la acel moment terenul era deja înstrăinat. Recurenta evocă cuprinsul art. 46 și al art. 21 din Legea 10/2001 în forma în vigoare la data la care a înstrăinat terenul la care se referă litigiul pendinte, arătând că interdicția de înstrăinare a imobilelor pentru care au fost formulate notificări în temeiul Legii 10/2001 a fost introdusă în textul art. 21 în anul 2005, ulterior datei la care a intervenit respectiva înstrăinare. Raportat la această contextul normativ astfel evocat, se arată căă aplicarea cu bună credință a prevederilor legale nu poate fi decât cea conform căreia interdicția la înstrăinare ar fi putut exista dacă erau îndeplinite cumulativ, la momentul înstrăinării inițiale a terenului, următoarele două condiții: 1.existența unei notificări formulate în temeiul legii nr. 10/2001; 2. terenul să fi fost înstrăinat după data de 2 septembrie 2005. Aceste condiții nu sunt îndeplinite câtă vreme terenul a fost înstrăinat anterior modificărilor legislative aflate la baza pretențiilor intimatei-reclamante. Se subliniază că nu putea fi aplicată retroactiv cauza de nulitate absolută prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001(introdusă în anul 2005), ceea ce lipsește de interes acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare. Față de aceste argumente, consideră recurenta că a fost de bună credință la data încheierii contractului de schimb și solicită admiterea recursului, casarea deciziie recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, la data de 17 august 2021, prin care a invocat excepția inadmisibilității decurgând din faptul că recurenții au formulat critici care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia; iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. La 19 august 2021, recurenta Compania Națională Aeroporturi București a depus întâmpinare la recursului declarat de ARPO, solicitând admiterea acestui recurs. Întâmpinările au fost comunicate în perioada 24-26 august 2021 . Recurenta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimată, solicitând respingerea apărărilor invocate de aceasta și a excepției inadmisibilității, întrucât criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 martie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-reclamantă și a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Compania Națională Aeroporturi București S.A. și C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 732 A/2021 din 29 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 04 mai 2022, ora 9 00 , cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și în limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar se impune a fi observat faptul că recursul declarat de pârâta recurentă CNAB conține critici de nelegalitate care sunt comune cu unele dintre cele care se regăsesc în cererea de recurs formulată de pârâta recurentă ARPO, situație față de care vor fi analizate ca atare în cele ce urmează. Totodată, se impune a a fi lămurită, cu titlu preliminar, și chestiunea limitelor în care este permisă de lege judecata în cadrul recursul pendinte, pornind de la conținutul particular al soluției cuprinse în decizia recurată, anume aceea că ea conține, pe de o parte, soluția de dezînvestire a instanței de apel relativ la apelurile declarate de pârâte referitoare la modul de soluționare a primelor două capete de cerere din acțiunea introductivă (privitoare la nulitatea actelor juridice prin care s-a transferat prorpietatea asupra imobilului-teren) și, pe de altă parte, o soluție intermediară pronunțată pe apelul reclamantei, în sensul admiterii acestui ultim apel, al anulării parțiale a sentinței apelate și reținerii în vederea evocării fondului cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere (privitor la revendicarea terenului) din aceeași acțiune introductivă. Din această perspectivă, Înalta Curte notează că soluția pronunțată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea nu este susceptibilă de recurs pentru că aceasta nu exprimă epuizarea competențelor de judecată pe care leguitorul le-a conferit instanței de prim control judiciar, ci relevă doar o exercitarea parțială a acestor competențe. Prin art. 483 alin. (1) C. proc. civ. este reglementat obiectul recursului astfel "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Conform art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ. "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul". Din economia normelor procedurale enunțate reiese voința legiuitorului de a deschide/permite exercitarea căii de atac a apelului în mod unitar, după exercitarea tuturor competențelor ce revin instanței de apel, fără deosebire după cum aceasta a dispus anularea sentinței supuse controlului judiciar printr-o singură hotărâre ori a pronunțat inițial o hotărâre de anulare a senținței și, ulterior, printr-o hotărâre distinctă, a pronunțat o soluție în evocarea fondului. Este nefondată susținerea recurentei pârâte în sensul că ar avea deschisă calea recursului și împotriva soluției intermediare (prin care s-a anulat parțial sentința primei instanțe și s-a stabilit termen pentru evocarea capătului de cerere privind revendicarea), cu argumentul că prin Decizia nr. 33/2007 pronunțată de ÎCCJ (în procedura recursului în interesul legii) nu s-au intepretat prevederile conținute de noul C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010, ci a fost interpretată o reglementare apartenentă C. proc. civ. din anul 1865. Este real că prin menționata decizie s-a statuat cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 299 alin. (1) raportat la art. 297 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, iar efectele sale obligatorii trebuie raportate la prevederile legale ce au fost interpretate, însă silogismul juridic expus în aceeași decizie se aplică mutatis mutandis și cu privire la interpretarea prevederilor art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că aceste din urmă norme procedurale din legea nouă au preluat soluția legislativă din vechiul C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu pot forma obiect de analiză, în recursul pendinte, criticile expuse de recurenta pârâtă ARPO circumscrise soluției pronunțate în apel relativ la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, aceste chestiuni putând face doar obiect al unui recurs distinct posibil a fi exercitat numai subsecvent evocării fondului, printr-o hotărâre ce determină dezînvestirea instanței de apel de respectivul aspect litigios al cauzei. Situația particulară evocată de recurentă, anume existența unei legături între raționamentul ce a stat la baza soluției asupra apelurilor declarate de părțile pârâte, pe de o parte, și apelul ce a fost declarat de partea reclamantă, deși are aptitudinea de a evidenția carențe ale judecății realizate în apel, cu evidente consecințe inclusiv în ceea ce privește petitele cu privire la care instanța de apel a pronunțat o hotărâre de dezînvestire, așa cum vor fi acestea conturate în cele ce urmează, nu poate justifica extinderea sferei de judecată în recurs pentru că normele ce reglementează obiectul acestei din urmă căi de atac au caracter imperativ și sunt subordonate exigențelor stabilite prin art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilește că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Analizând, în aceste limite, criticile din recurs circumscrise modalității de soluționare a apelurilor exercitate de părțile pârâte, în privința petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Națională Aeroporturi International București Otopeni și S.C. B. S.R.L., respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., cu privire la terenul în suprafață de 2142 mp, situat în Otopeni, județul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, județul Ilfov, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică susținută prin recursul declarat de ARPO - în coordonatele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - este aceea că hotărârea instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mai multor temeiuri distincte de reformare, anume: cele privind modalitatea se soluționare a excepției lipsei de interes datorată finalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001; cele privind greșita soluționare a aceleași excepții, a lipsei de interes, raportat la imposibilitatea repunerii în situaia anterioară ca urmare a radierii ASP. De asemenea, susține recurenta că nu au fost analizate criticile sale din apel referitoare la: inaplicabilitatea, rationae personae și rationae materiae a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cele privind inaplicabilitatea art. 46 alin. (2) din aceeași Lege nr. 10/2001, criticile privind modalitatea în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesual active și excepția netimbrării, cele privind respingerea probei cu expertiza topografică, precum și criticile referitoare la încheierea din 22.03.2019 a Tribunalului București. Înalta Curte notează că apelul - astfel cum este susținut prin totalitatea criticilor pe care se fundamantează - reprezintă, în lumina prevederilor art. 456 coroborat cu art. 477-478 C. proc. civ. - o cale de atac unitară. În speță, instanța de apel a respins apelurile declarate de pârâtele ARPO și CNAB, ca nefondate. În acest mod, apelurile pârâtelor recurente au fost soluționate. Prin urmare, ținând seama și de conținutul motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - menționatele critici concret susținute de recurenta ARPO pot fi evaluate din perspectiva conținutului și a calității motivării soluției de respingere a apelului, raportat la exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nu din perspectiva prefigurată de modalitatea de formulare a criticilor, respectiv a unei omisiuni a instanței de prim control judiciar de a se pronunța în limitele învestirii sale. Verificând, în aceste coordonate, considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurenților, dovedindu-se că instanța de rejudecare a analizat doar o parte a argumentelor acestora, care au fundamentat criticile deduse analizei în apel din perspectiva excepțiilor procesuale invocate în apărare, în timp ce altora nu le-a răspuns deloc. Pe de altă parte, aceasta nu a oferit o rezolvare integrală argumentelor la care s-a referit în soluția asupra nulității absolute a actelor juridice deduse judecății. Ca primă observație, se reține că instanța de apel nu a expus niciun argument apt a releva motivele pentru care a fost reținut caracterul nefondat al criticilor prin care apelanta ARPO a invocat modul greșit de soluționare a excepției de netimbrare. În ce privește criticile relative la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a reclamantei, se constată că acestea își găsesc un răspuns implicit în cadrul expunerii silogismului judiciar care a justificat soluția de respingere a apelurilor. Astfel, deși în considerentele deciziei recurate instanța de apel nu a detaliat în cadrul raționamentului expus, care anume argumente vizează legitimarea procesuală activă a reclamantei, așa cum a procedat în privința celorlalte critici care vizau soluțiile date de prima instanță excepțiilor invocate de pârâte, în apărare, s-a reținut că, în speță, operează prezumția puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 327R/10.03.2015, prin care s-a tranșat definitiv că preluarea terenului în suprafață de 2142 mp., de la autorul reclamantei a fost abuzivă, că prin această hotărâre nu s-a dat o soluție, în temeiul Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii definitive a pretențiilor, fie în sensul admiterii acestora, respectiv s-a apreciat, consecutiv reformării soluției primei instanțe care reținuse temeinicia apărărilor aceleiași părți în privința inadmisibilității acțiunii de față, incidența unor motive apreciate ca fiind obiective, raportat la circumstanțele soluționării litigiului anterior, și care, în opinia instanței de apel, îndreptățeau reclamanta să uzeze de calea dreptului comun pentru protecția dreptului de proprietate (împrejurarea că deși reclamanta a urmat procedura legii speciale, formulând notificare inclusiv pentru terenul revendicat în speță, raportat la circumstanțele factuale particulare ale cauzei, legea specială a fost eficientă doar parțial, anume în privința părții neînstrăinate de unitatea deținătoare din terenul preluat abuiv de către stat de la autorul acesteia). Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale active care reprezintă neîndoielnic o condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului dedus judecății. Or, în ceea ce privește acțiunile având ca obiect constatarea nulității unui act juridic, trebuie reamintit că, de principiu, nulitatea unui act juridic constituie sancțiunea civilă care operează pentru a înlătura o vătămare ce se produce prin efectul actului juridic a cărui nulitate se invocă, justificarea unei asemenea vătămări constituind o cerință necesar a fi îndeplinită în persoana celui care solicită aplicarea menționatei sancțiuni. Or, în speță, reținându-se că, în susținerea prezentului demers judiciar, reclamanta a invocat un drept de proprietate cu privire la bunul în litigiu, respectiv că în privința acestui imobil a operat o privare nelegală de proprietate în privința căreia legile speciale de restituire adoptate de Statul Român nu au fost eficiente și incidența puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 327/2015 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, s-a răspuns argumentelor care justificau, în opinia recurentei C. S.R.L., excepția lipsei calității procesuale active. Împrejurarea că instanța de apel a concluzionat în sens contrar argumentelor recurentei care, vizau în realitate fondul raportului juridic litigios specific revendicării, anume că reclamanta nu deține, în patrimoniu un drept de proprietate, ci doar drept de creanță, nu are valența de a susține critica recurentei, întemeiată pe o pretinsă nerespectare a obligației de motivare care revine instanței de apel în privința acestei excepții. Tot astfel, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, se reține că instanța de apel a făcut trimitere la ansamblul demersurilor întreprinse de reclamantă și de autoarea acesteia spre a redobândi dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiect al litigiului pendinte, expunere în raport de care s-a concluzionat că, (...) reclamanta nu și-a rezolvat până la acest moment pretențiile în baza Legii 10/2001, acest lucru rezultând cu certitudine din decizia nr. 327/2015 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă. Dacă notificarea formulată în termenul legal nu a fost soluținată de uitatea deținătoare sau entitatea învestită de lege timp de 20 de ani, deși a fost epuizată atât procedura administrativă, cât și procedura judiciară fără a se obține despăgubiri, în natură sau prin echivalent, recunoașterea drepturilor cu privire la suporafața de teren ce face obiectul litigiului este iluzorie. Or, în aceste condiții nu se poate considera că procedura prevăzută de legea specială a fost una efectivă și eficientă". De asemenea, s-a răspuns argumentului recurentei relativ la incidența servituților legale aflate pe teren, reținându-se că o atare apărare nu constituie un argument pertinent câtă vreme terenul în litigiu, obiect al celor două acte juridice a căror nulitate s-a invocat a fost înstrăinat, or, fiind incident principiul egalității juridice între deținătorii proprietăților private, el putea fi restituit în natură și reclamantei. Cu toate acestea se reține că, în apel, în argumentarea acestei excepții recurenta a făcut trimitere inclusiv la omisiunea reclamantei de a declanșa prezentul demers judiciar la momentul soluționării contestatiei întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, susținând, totodată, că reclamanta nu ar putea obține restituirea imobilului revendicat în natură ca urmare a radierii ASP. Or, în privința acestor argumente, instanța de apel nu a expus niciun considerent în raport de care le-a apreciat ca nefondate, deși, neîndoielnic, atare apărări ar fi avut aptitudinea de a influența inclusiv soluția adoptată în privința cererii de constatare a nulității celor două acte juridice, neputându-se face abstracție, din această perspectivă, nici de strânsa dependență între petitele deduse judecății și de scopul final urmărit prin declanșarea prezentului demers procesual. Din această perspectivă, se impune a fi validată susținerea din recurs în sensul că, aceste mijloace de apărare, deși erau apte să influențeze în mod hotărâtor concluzia instanței de apel inclusiv în determinarea interesului reclamantei în formularea prezentului demers judiciar, reprezentat de acțiunea în revendicare care se grefează pe nulitatea titlurilor pârâtelor, în mod eronat nu au fost analizate, fiind ignorate de către instanța de apel. Tot astfel, deși a fost învestită cu analiza criticii vizând inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, ratione temporis în ceea ce privește cererea de constatare a nulității contractului de schimb, respectiv, a art. 46 alin. (2) din același act normativ, ratione materiae asupra situației litigioase din cauza pendinte, instanța de apel nu a expus argumente apte să justifice de o manieră adecvată, soluția adoptată. Astfel, în considerentele deciziei civile recurate se reține că prima instanță a constatat nulitatea parțială (în privința suprafeței de teren în legătură cu care entitatea detinătoare a fost notificată) a celor două acte juridice, statuând că respectiva suprafață era indisponibilizată conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru ca ulterior să se rețină că interdicția de înstrăinare a bunurilor notificate este de ordine publică, încălcarea ei fiind sancționată cu nulitatea absolută, fără ca instanța de apel să răspundă, în concret, asupra apărării recurentei întemeiate pe lipsa de incidența a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, ratione temporis. Principiul general de drept tempus regit actum impune ca valabilitatea oricărui act juridic să fie evaluată în raport de cadrul normativ în vigoare la data încheierii acestuia. În același sens, principiul constituțional al neretroactivității legii civile consacrat prin art. 15 alin. (2) din legea fundamentală - se opune sancționării cu nulitatea a unui act juridic, ca efect al aplicării unui act normativ ce a intrat în vigoare ulterior datei la care actul juridic a fost perfectat, legea neputând avea vreun efect cu privire la acte juridice din trecut. În acest context, fiind legal învestită cu o critică prin care s-a susținut faptul că prima instanță a constatat nelegal nulitatea contractului de schimb autentificat sub nr. x/16.11.2002, prin care pârâta-recurentă CNAB a înstrăinat terenul în litigiu, ulterior datei la care primise, de la autoarea reclamantei, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - întrucât textul de lege ce instituia expres interdicția menționată - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - a fost introdus în corpul Legii nr. 10/2001, ulterior perfectării menționatului act juridic, anume prin modificările și completările aduse de Legea 247/2005, astfel că el își poate găsi eficacitate numai în privința actelor juridicie de înstrăinare ce s-au perfectat ulterior acestei modificări legislative - era în sarcina instanței de prim control judiciar să răspundă acestei critici, analizând cadrul normativ existent la data încheierii contractului de schimb menționat și să stabilească neechivoc normele de drept aplicabile, situației de fapt dedusă analizei prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. Conținutul considerentelor deciziei recurate relevă însă faptul că instanța de prim control judiciar s-a limitat la validarea raționamentului instanței de fond cu privire la temeiul de drept incident în ceea ce privește sancțiunea nulității contractului încheiat în anul 2002, fără însă a analiza critica din apel susținută de pârâta-recurentă, prin care se imputa instanței de fond reținerea greșită, în speță, a incidenței unei norme incluse în textul legii speciale ulterior încheierii acestui act juridic. Or, în absența unui răspuns specific și explicit la acest motiv de apel care viza încălcarea unui principiu fundamental al dreptului, cel al neretroactivității legii instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanța de apel a ignorat pur și simplu această critică sau, dimpotrivă, a apreciat-o ca fiind nefondată și, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente. Or, omisiunea instanței de apel de a prezenta o explicatie concretă, efectivă, pentru respingerea unui argument esențial ce sprijină apărarea unei părți constituie o încălcare a obligației de motivare. Tot astfel, limitându-se la a reține că interdicția de înstrăinare a bunurilor notificate este de ordine publică, fără a explicita, concluzia acestui silogim judiciar, prin trimitere la normele de drept apreciate ca fiind relevante, nu are aptitudinea de a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanța de apel având obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de pârâte relative la incidența acestei interdicții și care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele de fapt și de drept, pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele reținute de prima instanță relativ la modul de soluționare a acestui petit. În consecință, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu răspunde unei probleme de drept esențiale deduse judecății pe calea apelului formulat de pârât, drept pentru care critica recurentei referitoare la lipsa motivării, invocată ca motiv de casare a deciziei curțiide apel, se vădește a fi întemeiată. Totodată, se impune a fi observat că, pârâtele au invocat în apel că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 46 alin. (2) - ce au fost reținute de prima instanță ca temei al nulității contractului de schimb, nu pot fundamenta soluția de constatare a nulității celor două contracte pentru că acest din urmă text de lege se referă doar la actele de înstrăinare anterioare datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. În cuprinsul considerentelor deciziei civile recurate nu se regăsește însă, un răspuns explicit acestor apărări ci, instanța de apel, ignorând considerentele sentineței civile apelate, în care se reținuse neechivoc că "în cauză devin aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001" și fără a tranșa neechivoc aspectul litigios vizând normele de drept incidente cauzei s-a limitat la a face trimitere în analiza sa la apărarea recurentei care aducea în dezbatere incidența termenului de prescripție reglementat de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reținând că acest termen special de prescripție nu este incident în privința actelor de înstrăinare încheiate ulterior sesizării unității deținătoare cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Or, apărările pîrâtei nu au fost circumscrise exclusiv chestiunii prescripției ci au vizat, deopotrivă, lipsa de incidență a prevederilor art. 46 alin. (2) din legea specială, în privința actelor de înstrăinare încheiate ulterior intrării în vigoare a legii, dar și aspectele vizând buna sa credință, condiție la care face trimitere dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Raportat la limitele devoluțiunii stabilite prin cererile de apel, deși corect s-a reținut, în speță, că în mod particular (derogatoriu), prin art. 45 alin. (5) (fost art. 46 alin. (5) din Legea 10/2001, legiuitorul a stabilit doar termenul special de prescripție în care puteau fi invocate cazurile de nulitate a actelor juridice încheiate anterior anterior adoptării acestui act normativ, această derogare reprezentând un mecanism menit să asigure evitarea unei insecurități/incertitudini juridice îndelungate în privința oricărui act de înstrăinare care a avut ca obiect imobile ce intră în domeniul de aplicare a acestei legi speciale de reparație, era în sarcina instanței de apel să răspundă în integralitate acestor apărări cu a căror analiză fusese învestită în apel. Astfel, instanța de apel avea a determina, printr-o interpretare sistematică a acestei norme legale sfera de aplicare a cazurilor de nulitate la care se referă prevederile art. 45 alin. (1)-(4) din actul normativ menționat, respectiv dacă această normă constituie o reglementare cu caracter unitar, care relevă ipoteze diferite de nulitate a actelor de înstrăinare încheiate anterior adoptării legii speciale, caz în care sancțiunea astfel reglementată ar reprezenta, practic, o consacrare legislativă a unor situații de nulitate și a unor exc