ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5967/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia comercială nr. 240 din 29 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, rejudecând cauza pe fond după anularea sentinței civile nr. 16025 din 10 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București prin decizia comercială nr. 196 din 11 mai 2004, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții C.T.C., C.Ș., C.D., P.V. Pentru a se pronunța astfel a reținut că, nu există obligație principală și nici accesorie deoarece, contractul de locațiune din 26 decembrie 1994, încheiat între reclamanți și pârâta SC L. SA a încetat la 21 aprilie 2000, neintervenind tacita relocațiune, dată de la care s-a încheiat între această pârâtă și pârâta A.D.S.

București, conform O.U.G. nr. 198/1999 un contract de concesiune. S-a concluzionat astfel că, în limitele investirii instanței, care a fost sesizată cu o acțiune în plata arendei și dobândă și nu pentru obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsă de folosință, soluția legală este aceea de respingere a acțiunii. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., s-a arătat că instanța a apreciat nelegal calea pe care părțile își puteau valorifica pretențiile deoarece, în înțelesul art. 37 din Legea nr. 18/1991, republicată, acționarul nu are asupra terenului un drept de proprietate și deci, nu poate să-și exercite cele trei prerogative ale acestui drept: jus utendi, jud fruendi și jud abutendi, cauza acțiunii fiind contractul de arendă încât, până la data emiterii titlului de proprietate, pârâta trebuie să plătească contravaloarea arendei și dobânda aferentă, limite în care s-a și formulat cererea de chemare în judecată. Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că între recurentă și pârâta SC L. SA s-a încheiat contractul de locațiune, pe o durată de 5 ani, în temeiul Legii nr. 16/1994, contract care a fost prelungit prin efectul Legii nr. 1/2000 până la predarea terenului în natură foștilor proprietari.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, se constată că acesta este nefondat, instanța de apel pronunțând în cauză, în legătură cu contractul de locațiune încheiat între reclamantă și pârâta SC L. SA, în privința căruia însă, a reținut greșit că a încetat, ignorând astfel, dispozițiile legale potrivit cărora contractul a fost prelungit prin efectul legii, aspect care va fi analizat în cadrul celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 16/1994 între părți s-a încheiat contractul de locațiune, pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 28 decembrie 1999 urmând ca la expirarea termenelor conform art. 25, paragraful 3 Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, să emită titlu de proprietate.

Prin apariția Legii nr. 1/2000, în baza art. 12 alin. (7) s-a prevăzut că operațiunea de emitere a titlurilor de proprietate se va efectua în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Rezultă, din coroborarea acestor legi, că a operat o prelungire de drept a contractelor de locațiune expirate după cei 5 ani, drepturile de creanță ale reclamanților neputându-și avea izvorul decât în acest contract de locațiune care a fost prelungit dar nu prin efectul tacitei relocațiuni, ci prin efectul legii.

Cum până la emiterea proceselor verbale de punere în posesie din 15 iulie 2002, titlul fiind emis în luna septembrie 2002, terenul ce a făcut obiectul contractului de locațiune s-a aflat în posesia SC L. SA, nefiind dovedit cu nici un act că terenul a făcut obiectul concesiunii dintre celelalte două pârâte, altfel lipsit de relevanță juridică, rezultă că, în mod nelegal, instanța de apel rejudecând pe fond, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanți în baza acestui contract. Prin urmare, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul se privește ca fondat și va fi admis, conform art. 312 C. proc. civ. Constatând, totodată, că instanța de recurs nu se poate pronunța decât asupra legalității hotărârii fără a putea administra probatorii, iar în cauză se impune efectuarea unei expertize care să stabilească drepturile de creanță în limitele investirii instanței, se va face și aplicarea dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ. și în consecință, casând decizia recurată se va trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecare, pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.T.C., C.D., C.Ș., P.V., împotriva deciziei nr. 240 din 29 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 decembrie 2005.