ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 30 martie 2012, și întemeiată pe Dispozițiile art. 563, art. 566 din Noul C. civ., reclamanții S.A.S., S.A., A.S., St.A. și St.At. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Popești, prin Primar, obligarea acesteia să lase în deplină proprietate și posesie terenul de 5,02 ha și construcțiile existente, fostul conac B. și grajdul sau să plătească despăgubiri în cuantum de 25.000 euro, obligarea la 537.000 RON contravaloarea a 125.000 euro. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin Sentința civilă nr. 1303/1932 a Tribunalului Ilfov i s-au atribuit lotul nr. III, din care făcea parte terenul în litigiu, E.C., autoarea reclamanților.

Prin certificatul de atestare a calității de moștenitor nr. 73 din 30 august 2010, reclamanților li s-au atribuit drepturile prezente și viitoare în ceea ce privește imobilul în litigiu care a făcut obiectul actului de expropriere nr. 83/1949, atunci când autoarei E.C. i s-a confiscat averea în care figura și curtea conacului și conacul de 5.02 ha. Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 310 din 11 septembrie 2013 a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 și a fost trecut în proprietatea statului, actualmente evidențiat în proprietatea Primăriei Popești, și cu privire la care nu s-a formulat notificare din partea reclamanților pentru restituirea lui.

Drept urmare, a constatat că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă obligatorie instituită de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, neefectuând demersurile utile și necesare în vederea restituirii imobilului. A mai reținut că aceștia nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, deși apariția acestui act normativ a fost de notorietate și a instituit o procedură relativ rapidă de redobândire a dreptului de proprietate. După apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință este cea prevăzută de dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2011. Raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție care prin mai multe decizii în interesul legii, nr. 53/2007, nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitate de a opta între legea specială și legea generală.

Susținerea reclamanților în sensul că le sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Decizia nr. 33/2008, conform cărora imobilul se află în prezent în proprietatea statului și că nu se aduce atingere nici unui drept de proprietate nu este în concordanță de Decizia nr. 33/2008 și nu poate fi admisibilă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Popești prin primar, tribunalul a reținut că este nefondată întrucât imobilul în litigiu face parte din evidențele acesteia, iar în temeiul Legii nr. 10/2001 această parte are calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, reclamanții S.A.S., S.A., A.S., St.A. și St.At. criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de apel aceștia au arătat că în mod greșit în dispozitivul sentinței s-a menționat că hotărârea este supusă recursului, că există neconcordanță între dispozitivul sentinței, de respingere pe fond a acțiunii și considerentele acesteia, privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că acțiunea în revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563, 566 din Noul C. civ. este inadmisibilă, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Prin Decizia civilă nr. 14 din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

În pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, calificând greșit acțiunea reclamanților ca fiind o acțiune de drept comun întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. anterior și nu pe cele ale art. 563 și ale art. 566 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009) și a reținut greșit că acțiunea este inadmisibilă, respingând-o pe această excepție, fără a menționa aceasta și în dispozitivul sentinței. Neprocedând în acest mod și respingând acțiunea ca inadmisibilă, raportat la Codul civil anterior, instanța de fond a soluționat greșit procesul fără a intra în cercetarea fondului, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of.

al României, iar prin aceasta s-a încălcat atât dreptul reclamanților la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dispozițiile art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție. În consecință, instanța de apel a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 297 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. și a dispus desființarea sentinței tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin recursul declarat, reclamanții au criticat aplicarea greșită a de către instanța de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul în care în mod greșit a fost reținut că sunt îndeplinite condițiile textului de lege anterior menționat și a fost dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare.

Învestită cu soluționarea recursului declarat de către reclamanți, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului, pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, stabilește că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate și evocarea fondului de către instanța de apel, trimiterea spre rejudecare constituind o soluție de excepție, ce poate fi dispusă doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții : cel puțin una dintre părți a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, respectiv soluția trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că din perspectiva aplicării în timp a unora dintre modificările operate, legiuitorul a înțeles să deroge de la regula generală conținută de art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub această lege. Drept urmare, cererea de apel, ca act de procedură, declanșează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanțe superioare, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, fiind aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanță, după data de 25 noiembrie 2010. În cauza de față se constată că cererea introductivă de instanță a fost înregistrată la data de 30 martie 2012, ulterior datei de 25 noiembrie 2010, fiindu-i astfel pe deplin aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată de Legea nr. 202/2010. Totodată, Înalta Curte mai reține că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, prin cererea de apel ori prin întâmpinare niciuna dintre părți nu a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, mai reține că soluția trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului. Având în vedere cele mai sus expuse, constată că nu sunt îndeplinite condițiile trimiterii spre rejudecare, instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nereținând cauza spre rejudecare. Chestiunea de drept supusă analizei prezentului recurs a făcut obiectul Deciziei nr. 2 din 18 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Prin aceasta s-a statuat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanță a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, decizie publicată în M. Of.

Partea I nr. 313 din 30 mai 2013 și obligatorie pentru instanțe de la data publicării conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Se constată că decizia recurată a fost pronunțată la data de 29 ianuarie 2014, ulterior datei la care decizia pronunțată în recursul în interesul legii evocată, a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții S.A.S., S.A., A.S., St.A. și St.At. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru evocarea fondului aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții S.A.S., S.A., A.S., St.A. și St.At. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru evocarea fondului aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2014. Procesat de GGC - LM