ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2013

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 110 din 23 martie 2012, Tribunalul Argeș a respins acțiunea prin care reclamantul M.S. a solicitat obligarea pârâtelor SC F.S.B. SA și SC E. SA de a-i lăsa, în deplină proprietate și posesiune, un teren cu întinderea de 12.942 m.p., prima și 16.548 m.p., împreună cu conacul aflat pe aceasta, cea de a doua, iar în subsidiar obligarea Statului Român la plata sumei de 2.500.000 lei RON, după respingerea, mai întâi, a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și a prescripției achizitive invocată de către pârâte. A fost obligat reclamant la plata, către pârâte, a sumei de 5.001 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut în fapt că, prin cererea adresată Tribunalului Argeș, reclamantul a arătat că autorii săi M.I. și M.P.E. au dobândit, în anul 1940, cu act autentic de vânzare-cumpărare, moșia B., preluată de către Statul Român fără titlu. În urma formulării notificării de retrocedare a fostei proprietăți în condițiile Legii nr. 10/2001, prin decizie irevocabilă, în anul 2006, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării de către stat a moșiei, precum și obligativitatea Primăriei Municipiului Pitești de a comunica datele de identificare a deținătorilor actuali. În același timp, s-a stabilit că imobilele revendicate sunt deținute de către pârâtele persoane juridice, Statul Român emițându-le, în condițiile legislației ulterioare anului 1989, certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără ca, vreodată, însă, acesta să fi devenit proprietar spre a transmite.

Pârâta SC E. SA, a formulat, la rândul său, cerere reconvențională, pretinzând ca, în cazul admiterii acțiunii, să fie obligat reclamantul la plata sumei de 6.000.000 euro cu titlu de cheltuieli utile și necesare, înființarea unui drept de retenție până la plata sumei și a cheltuielilor de judecată, susținând că, pe terenul în a cărui folosință a intrat din anul 1954, a edificat construcții ce au sporit valoarea fondului. Prin aceeași cerere, au fost chemați în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, A.V.A.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în scopul obligării lor la plata sumei de 2.100.000 euro valoarea terenului sau, în subsidiar, restituirea sumei de 100.000 euro, plătit cu titlu de preț și 2.000.000 euro diferență de preț, 2000 lei cheltuieli pentru intabulare și transcriere, 6.000.000 euro cheltuieli necesare reluării activității, plata cheltuielilor făcute cu apărarea dreptului de proprietate și a celor de judecată.

Asupra acestor cereri, la 24 martie 2010, pârâta SC E. SA a solicitat a se lua act de renunțarea la judecată, sens în care a fost pronunțată încheierea din data de 25 martie 2010. Ca o consecință a acestei renunțări, instanța nu a luat în discuție excepțiile formulate de către chemații în garanție. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a considerat-o ca fiind fondată. În cauză, judecata privește o acțiune în revendicare fondată pe normele dreptului comun, art. 480 C. civ. în care, proprietarul neposesor tinde la redobândirea exercițiului dreptului său, în contra posesorului neproprietar. Statul Român nu este, potrivit celor pretinse de către părți, posesor, așa încât, nu are calitate de parte, în procesul de revendicare.

Cât despre cel de-al doilea petit al acțiunii vizând obligarea Statului de a-l despăgubi pe reclamant, s-a reținut a nu exista un raport juridic concret din care să rezulte obligația de despăgubire. Pe parcursul judecății, a mai fost invocată excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, constând în nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor în sistem informatizat, excepție respinsă prin încheierea din 15 ianuarie 2009. Ca excepții de fond, pârâtele SC F.S.B. SA și SC E. SA au invocat inadmisibilitatea acțiunii, ca fiind subsidiară unei cereri formulată în procedura special instituită de Legea nr. 10/2001, precum și cea de-a doua, prescripția achizitivă de scurtă și lungă durată, invocând posesia de bună-credință, în condițiile cerute de lege pentru a prescrie, după ce, la un termen anterior, s-a solicitat instanței să stabilească, în sarcina reclamantului, taxa de timbru datorată pentru acțiunea în realizare.

Asupra acestei chestiuni, prin încheierea din data de 24 ianuarie 2008, apreciindu-se cauza a fi una scutită de taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar în condițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a fost respinsă cererea, cu consecința constatării scutirii de taxă de timbru și a cererii reconvenționale, respectiv a celei de chemare în garanție. Legat de compunerea instanței, în sensul că aceasta ar trebui să fie o instanță specializată în materia litigiilor comerciale, așa cum a pretins pârâta SC F.S.B. SA, prin apărătorul său, instanța a constatat susținerea nefondată, câtă vreme acțiunea este una reală, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fiind exclusă de la competența instanțelor la data aceea, comerciale.

În ceea ce privește excepțiile de inadmisibilitate și uzucapiune au fost unite cu fondul, constatându-se că acestea sunt apărări de fond. După această unire a excepțiilor cu fondul, prin încheierea din data de 26 februarie 2009, tribunalul a luat, distinct, în examinare, admisibilitatea acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiile dreptului comun, prin raportare la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Excepția de natură a bloca cercetarea dovedirii dreptului de proprietate a fost respinsă la acea dată, reținându-se că, într-adevăr, reclamantul a apelat la dispozițiile legii speciale de retrocedare a proprietății sale, în această procedură pronunțându-se, pe cale judecătorească soluție de obligare a Primarului comunei B. de a comunica datele de identificare a persoanelor în a căror posesia se află terenurile fostei moșii B., pentru care nu s-au putut stabili măsuri reparatorii în echivalent.

Obligația a fost îndeplinită de către instituția publică, în continuare reclamantul nefăcând alte demersuri în vederea realizării drepturilor recunoscute de lege în procedura legii speciale. Cu toate acestea, instanța a reținut că nu se poate imputa abandonarea legilor speciale, câtă vreme, deși exista o obligație legală a persoanei juridice notificate de a direcționa notificarea la unitatea în posesia căreia se află imobilele, această operațiune nu a avut loc. Așadar, întrucât rezolvarea pretențiilor reclamantului nu a avut loc într-un termen rezonabil în condițiile legii speciale, nefiind emisă vreo altă dispoziție pentru terenurile solicitate prin notificarea adresată în condițiile Legii nr. 10/2001, calificarea drept inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare s-a reținut a aduce o atingere gravă a dreptului de proprietate, prin lipsa de inițiativă și neîndeplinirea obligațiilor fixate prin lege în sarcina autorităților publice.

Asupra acestui fond, tribunalul a dispus transpunerea în teren, printr-o expertiză de specialitate topografică, a titlului de proprietate exhibat, respectiv actul de vânzare-cumpărare, pentru a se verifica dacă terenul se află în deținerea pârâtelor, dar și să fie identificate construcțiile de pe teren, expertului fixându-i-se sarcina de a arăta dacă suprafețele descrise în acțiune pot să fie restituite în natură, precum și să stabilească valoarea de circulație pe piața imobiliară. Întrucât a fost formulată cererea reconvențională privitoare la sporul de valoare și, respectiv, de relocare a activității, s-a dispus evaluarea construcțiilor, a lucrărilor de branșament, dar și calcularea cheltuielilor necesare mutării acestei activități.

În cauză a fost numit expert soțul celei care a întocmit lucrarea într-o altă pricină cu privire la același teren, motiv ce s-a găsit fondat spre a fi admisă cererea de recuzare, iar după renunțarea la judecata cererii reconvenționale, s-a revenit asupra necesității administrării probei de evaluare a construcțiilor și a operațiunii de relocare a activității SC E. SA Noul expert numit a constatat că nu poate transpune în teren limitele proprietății înscrise în actul de vânzare-cumpărare folosit de către reclamant în acțiunea sa în revendicare, pe terenul în litigiu experta considerând că în realitate ar fi existat proprietățile altor persoane expropriate din aceeași localitate. S-a mai reținut, de către instanță, că nu există hărți cadastrale în care să fie identificabilă moșia autorilor reclamantului, așa încât, este nedovedită apartenența, la patrimoniul acesteia, a terenurilor posedate de către pârâte.

În plus, s-a reținut că, chiar dacă terenul ar fi aparținut moșiei revendicate, pârâtele sunt dobânditori de bună-credință, au cumpărat de la Statul Român, așa încât, nu pot fi lipsite de proprietatea lor, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege. Excepția uzucapiunii a fost respinsă, în condițiile în care, pârâta a dobândit acest drept prin efectul legii, iar nu prin transformarea stării de fapt a posesiei îndelungate, într-un drept de proprietate. Împotriva sentinței, în termen, a formulat apel reclamantul Miclescu Sandu, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, după cum urmează: Cu greșita interpretare și aplicare a legii, instanța a respins acțiunea față de Statul Român, apreciind că nu ar avea calitate procesual pasivă, deși este cel ce a uzurpat proprietatea autorilor săi pentru ca, apoi, să o cedeze, cu titlu gratuit, persoanelor juridice comercianți împotriva cărora a formulat acțiunea în revendicare.

Astfel, în privința Statului Român s-a statuat, fără niciun fel de contestare, faptul că a preluat în mod abuziv proprietatea sa. În aprecierea apelantului, prezența în proces a Statului este obligatorie, pe de o parte ca acestuia să-i fie opozabilă hotărârea, întrucât a transmis, la rândul său, proprietatea către cele două pârâte, pe de altă parte, întrucât a formulat un capăt de cerere de restituire, de către acesta, a valorii imobilului, în măsura în care, restituirea în natură, de la actualii deținători, nu mai este posibilă. Cât privește acest capăt subsidiar, în mod greșit, arată apelantul, instanța a apreciat că nu există un raport juridic concret, în realitate Statul fiind cel care a preluat fără titlu bunul de la autori, l-a înstrăinat, iar ulterior, recunoscând săvârșirea unor abuzuri, s-a angajat a le repara, ceea ce, până la momentul formulări acțiunii, nu a avut loc.

Așadar, din actul abuziv a luat naștere un raport juridic constând în obligația de achitare a unei reparații echitabile și într-un termen rezonabil, mai mult, prin alte două hotărâri judecătorești fiind recunoscut, în contradictoriu cu Statul, atât dreptul de proprietate cât și abuzul săvârșit. În acest sens, s-a invocat obligațiile generale de reparare a prejudiciilor cauzate de state, înscrise în acte și tratate internaționale, iar nu în ultimul rând, Decizia pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului Român, care s-a angajat să ia măsuri în vederea asigurării unei reparații echitabile pentru foștii proprietari, fără ca, la momentul de față, să fie găsită o soluție.

Or, lipsirea de dreptul său de proprietate, arată reclamantul-apelant, îi impune, ca particular, o sarcină exorbitantă, neputându-se prevede un termen până la care ar putea obține o reparație. De aceea, oricine ar trebui să reprezinte Statul Român într-un asemenea litigiu, acesta are obligația de a achita valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natură, așa încât, are calitate procesual pasivă. În ceea ce privește respingerea cererii sale în revendicare, soluția primei instanțe a fost criticată pentru greșita apreciere a derogării de la sarcina sa, a expertului care a pretins că nu poate identifica limitele fostei proprietăți a autorilor săi. În realitate, o eventuală asemenea nedumerire, ar fi putut ridica limitele de nord și de est ale proprietății, cât privește zona în care pârâtele posedă, neexistând, după aprecierea sa, niciun fel de dubii.

Instanța nu mai putea pretinde, în cauza de față, că nu ar fi posibilă identificarea moșiei, câtă vreme, deja în procesele anterioare a fost stabilit amplasamentul acesteia, mai mult, pe terenul deținut de către pârâta SC F.S.B. SA aflându-se chiar conacul moșiei, așa încât, evident, era posibilă identificarea acestei proprietăți. Pârâtele, de altfel, nu au făcut, la rândul lor, dovada că terenurile pe care le posedă ar fi aparținut vreunui alt proprietar, iar preluarea unei părți din proprietatea autorilor, prin decretul de expropriere din anul 1942, s-a făcut, în mod evident, în favoarea unei alte instituții a statului de la acel timp, neavând vreo legătură cu terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu, care nu privește decât o mică parte din moșia B., cu o întindere totală de 245.400 m.p., respectiv doar 29.040 m.p.

Cu prilejul acelei exproprieri pentru uzul armatei, a fost vizat teren în partea nordică a moșiei, așa cum rezultă din planul general al moșiei întocmit atunci, același deținător, Ministerul Apărării, existând și în prezent. Cât privește dobândirea cu bună-credință de către pârâtele deținătoare, a solicitat a se observa că aceasta este o împrejurare lipsită de relevanță în acțiunea de față, câtă vreme, buna-credință o pot invoca numai dobânditorii cu titlu oneros, nu și cei al căror titlu este gratuit, pârâtele neplătind vreo sumă în schimbul terenurilor declarate de stat ca făcând parte din proprietatea lor, așa încât, nu pot invoca vreun prejudiciu, în cazul restituirii în natură. Chiar nici respectarea procedurilor cerute la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu s-a dovedit în cauză, neexistând dovezi din care să rezulte situația juridică a terenurilor în momentul dobândirii, de la stat, a proprietății.

Într-o ultimă critică, a arătat că instanța, cu încălcarea obligațiilor sale decurgând din dispozițiile art. 129 C. proc. civ. de a se pronunța asupra tuturor cererilor cu care a fost investită, nu a tratat problema revendicării conacului ce făcea parte din aceeași proprietate și se află pe terenul revendicat, omițând complet a se pronunța, de altfel niciuna dintre părți necontestând existența construcției deținute de către pârâta SC F.S.B. SA la proprietatea sa. În calea de atac a apelului, la termenul din 9 octombrie 2012, s-a pus în discuția părților problema reprezentării reclamantului, în condițiile în care apărătorul angajat din cadrul Baroului de avocați a arătat că a încheiat contract de asistență cu mandatarul acestuia.

În aceste condiții, pentru termenul din data de 30 octombrie 2012 au fost depuse, în traducere legalizată a semnăturii traducătorului, precum și în copie și în original oprit la dosar procura generală acordată de către reclamantul S.M. către D.B.B., avocat, împuternicit pentru revendicarea în natură sau echivalent bănesc a fostei moșii B., preluată din moștenirea autorilor M.I. și M.P.E., dar și pentru revendicarea pornită în Dosarul de față nr. 2661/109/2007, aflat pe rolul Curții de Apel Pitești, confirmându-se totodată și însușindu-se, toate acțiunile și cererile formulate în această cauză de către mandatar.

La prezentarea procurii, s-a obiectat, pe de o parte, faptul că aceasta este una generală și întrucât mandantul și-a indicat domiciliul în România ea nu ar avea valoare, fără a se arăta care este temeiul de drept al acestor susțineri, în plus, s-a solicitat a fi înlăturată, întrucât este eliberată pe parcursul judecății, deja în faza de apel, așa încât, nu poate sluji drept temei spre a acoperi actele de procedură îndeplinite până la momentul acordării mandatului. O altă obiecțiune a fost cea privind mențiunea potrivit căreia pe paginile procurii nu există adnotări manuscrise, în condițiile în care exemplarul prezentat la data de 18 octombrie 2010 poartă o dată a întocmirii adăugată de mână.

Curtea a respins toate aceste obiecțiuni, prin încheierea de la acel termen, pentru motivele înscrise în acea încheiere, în esență, arătând că cererea de chemare în judecată face referire la mai multe temeiuri de drept atât din legea specială reparatorie, cât și din dreptul comun, aplicabil acțiunilor în apărarea proprietății, ea fiind făcută în numele proprietarului, iar nu de către mandatar, la fel cum se constată prin compararea semnăturilor executate pe împuternicirea avocațială și acțiune cu cele din conținutul originalului procurii, că acestea sunt identice, deci executate de către cel ce invocă dreptul de proprietate. Mai mult, reclamantul a fost prezent în fața primei instanțe de fond și, cu acel prilej, nu s-a invocat lipsa mandatului acordat și nici nu s-a solicitat părții a arăta dacă înțelege să susțină acțiunea în care i s-a propus interogatoriul.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că, prin procura autentificată, pentru ale cărei mențiuni notarul și avocatul său care o folosește în proces răspund integral, au fost ratificate toate actele întocmite de către mandatar pentru reclamant. La același termen, instanța a pus în discuție calificarea criticii formulate de către apelant, referitoare la lipsa examinării în fond a acțiunii în revendicare a unui conac, deși niciodată nu s-a renunțat la judecată. Cu același prilej, reprezentanta intimatei-pârâte SC F.S.B. SA a solicitat a se lua act de reorganizarea intervenită, în sensul că această persoană juridică a fost radiată, ca urmare a absorbției sale în SC F.S.B. SA Craiova, indicând noul sediu de purtare a procedurilor cu aceasta, ca fiind în Craiova, str. Frații Buzești, județul Dolj, sens în care s-au depus înscrisuri doveditoare.

Rămânând în pronunțare asupra calificării unei critici, operațiune asupra căreia instanța este datoare în condițiile art. 84 și 129 C. proc. civ., s-a considerat necesar a se statua asupra acestei chestiuni odată cu judecata întregului apel, motiv pentru care pricina a fost repusă pe rol pentru termenul din 6 noiembrie 2012, termen ce fusese acordat în cunoștință părților cauzei pentru celelalte chestiuni invocate în apel. La termenul din 20 noiembrie 2012, instanța a cerut părților să pună concluzii, odată cu cele referitoare la critica prin care se arată că instanța nu a cercetat în fond acțiunea în revendicare a conacului pretins fi aparținut autorilor reclamantului, și asupra criticii prin care se susține că instanța nu a cercetat apartenența dreptului la patrimoniul autorilor săi, ca urmare a aprecierii drept imposibilă identificarea bunului revendicat.

Prin decizia nr. 97 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul Miclescu Sandu, împotriva Sentinței civile nr. 110/23 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC E. SA, SC F.S.B. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a desființat sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Curtea de Apel a reținut următoarele: Cu ușurință se poate observa, că deși reclamantul a investit instanța cu o cerere în revendicarea a două bunuri diferite, strâns legate între ele ca situare, respectiv un teren și o construcție pretins aflată pe acesta, prima instanță de fond, apreciind ca permis comportamentul expertului care a arătat că nu poate transpune în teren actul de proprietate, a omis să cerceteze existența construcției, amplasarea acesteia și eventuala apartenență la patrimoniul autorilor reclamantului.

O asemenea lipsă de pronunțare, în fond, asupra unui capăt de cerere, face imposibilă examinarea soluției prin prisma unor eventuale motive de netemeinicie sau nelegalitate. În mod obișnuit, în cazul nepronunțării asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, se poate cere doar completarea hotărârii, procedură ce nu poate fi suplinită pe calea apelului sau recursului, așa cum stipulează dispozițiile art. 281 2a C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010. În cauză însă, se constată că instanța fondului, deși s-a pronunțat aparent asupra acțiunii în revendicare a terenului pe care această construcție s-ar afla, refuză cercetarea dreptului reclamantului, cu motivarea că bunul transmis cu actul autentic întocmit în anul 1940, nu poate fi identificat, actul cuprinzând vecini care în prezent nu mai există, neputând fi transpus în teren.

O asemenea procedură reprezintă, în realitate, o lipsă a însăși cercetării fondului îndreptățirii reclamantului. Pe de o parte, instanța, ca reprezentant al statului în activitatea jurisdicțională ce aparține acestuia, este obligată a ține cont de faptul că, într-o altă procedură pornită în contradictoriu cu statul, bunul a fost considerat identificabil și chiar s-au făcut constatări cu privire la deținerea lui de către pârâtele persoane juridice din cauza de față. Acțiunea a fost pornită în contradictoriu cu Statul Român, or acesta nu se poate apăra, în prezent, în sensul că terenul nu ar fi identificabil, cu atât mai mult, cu cât, în acea procedură anterioară, s-a statuat în mod irevocabil asupra preluării abuzive a proprietății.

În aceste condiții instanța, apreciind că bunul nu poate fi identificat, a refuzat să judece, chiar dacă acea altă statuare a unei alte instanțe judecătorești nu este opozabilă pârâtelor societăți comerciale. De aceea, se impunea a se dispune cercetări aprofundate în sensul identificării proprietății pretins posedată de către aceste două pârâte. Acest lucru nu constituie un fapt imposibil de realizat câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare cuprinde date de identificare a proprietății prin indicarea vecinătăților acesteia, respectiv: la Răsărit - Șoseaua Națională Pitești - Curtea de Argeș, Primăria comunei B., școala primară, Căminul cultural B., I.E.T., I.O. și moștenitorii P.I.; la Apus - drumul ce duce în satul Glâmboc și proprietatea R.N., la Miazănoapte - proprietatea R.G.S.

și C.N.M.; la Miazăzi - proprietățile I.M., S.M., I.G.D., M.G.D., M.D.S., I.I.D., M.L., moștenitorii G.N.T., C.N.T., moștenitorii I.G.U., moștenitorii G.O., șoseaua comunală și A.F.P. Același teren fusese individualizat în contractul cu care vânzătorii G.E.I.R. și I.I.R. dobândiseră, la rândul lor, contract autentificat la Tribunalul Argeș, secția I civilă, sub nr. 3046/1927 și transcris la grefa acestuia sub nr. 5903/1927, act predat cumpărătorilor. Terenul astfel dobândit a căzut, parțial, așa cum s-a învederat în fața primei instanțe de fond, sub măsura exproprierii pentru utilitate publică luată ca urmare a declarării în acest sens prin Decretul nr. 52 din 24 iulie 1942, publicat în M. Of., Partea I, din sâmbătă, 17 octombrie 1942 (filele 530-534 dosar fond), între alte proprietăți, moment în care s-a trecut la întocmirea de lucrări de cadastru pentru identificarea proprietății și stabilirea necesarului expropriabil.

La articolul III este identificat perimetrul A din exprimarea alin. (1) rezultând că, parțial, proprietatea Miclescu, într-o suprafață de 2.950 m.p. pădure, aflată în parcela nr. 34, a fost trecută în proprietatea statului, dar și în sectorul B, o parcelă de 15.773 m.p., care rămâne învecinată la vest cu restul rămas aceluiași proprietar. Statul mai preia de la locuitorul Miclescu din comuna B., 9.800 m.p. livadă calitatea I (filele 532-533). Cum se poate observa, la momentul întocmirii actului de expropriere au avut loc identificări ale proprietăților, fiind întocmite planuri parcelare în care se cuprind atât suprafețele preluate, dar și restul proprietăților rămase.

Se susține de către experți că nu au fost în măsură să identifice actualul amplasament al fostei proprietăți, deși la dosar există fotocopii ale unor înscrisuri prin care, în anul 1920, în dosarul nr. 15 al Serviciului Geografie al Inspectoratului IV Topografie, a fost identificată moșia B., la acel moment proprietatea D.D. din comuna B., județul Argeș (filele 516-518). În aceeași perioadă de timp, sunt întocmite hărți privind moșia Rotărești, proprietatea C.Z. (filele 519-522), dar și pentru moșia proprietarului D.D., din acestea făcându-se o altă expropriere în perioada 1920, pentru împroprietărirea unor alte persoane (filele 527-529). Din examinarea lor, fără însă a le transpune în teren, expertul pretinde că ar fi identificat în posesia pârâtelor proprietăți ale altor moșieri expropriați, neindicând însă care sunt acele proprietăți pentru a se putea concluziona cu privire la reala trasare în teren a planurilor de topografie întocmite la vremea respectivă.

Ceea ce este cert, însă, este faptul că, în privința terenului dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant, există repere fixe, respectiv drumuri comunale, drumuri județene, clădirea primăriei, a școlii, a căminului cultural, care nu au fost mutate, fără a mai vorbi despre faptul că, într-o altă zonă a acestei proprietăți a fost operată exproprierea pentru utilitate publică de care s-a vorbit mai sus. În mod evident, în perioada în care actul a fost întocmit și, de asemenea, înaintea acestui moment, au existat planuri topografice de identificare a proprietăților din zonă. De aceea, instanța era obligată să pună în discuție efectuarea de demersuri de către părți în vederea obținerii unor asemenea planuri, ori chiar să solicite, în baza art. 129 C. proc.

civ., succesorilor ministerului în favoarea căruia s-a făcut exproprierea, în măsura în care nu se constituie în documente protejate ca secrete, să comunice instanței planurile topografice întocmite la acel moment de către angajați militari ai acestora, spre a se identifica moșia B., proprietate M., potrivit mențiunilor din decretul de expropriere. Ba, mai mult, daca se proceda la identificarea clădirii ce se pretinde că fost conacul moșiei, precum și daca se stabilea, prin orice probe, că a aparținut autorilor, iar nu altor moșieri, cum pretinde pârâta, se putea concluziona cu privire la individualizarea terenului pe care se află, fie în cadrul proprietății pretinse, fie în afara acesteia.

Neprocedând în acest mod și mulțumindu-se cu concluzia unui expert care, în mod evident, a fost depășit de calitatea lucrării necesare soluționării pricinii, instanța a ajuns a nu se pronunța asupra cererii cu care a fost investită, cerere în care obligația sa este aceea de a compara titlurile de proprietate ale adversarilor. Pe de altă parte, instanța nu a arătat care este, potrivit stării de fapt și a legii, soluția cuvenită cererii de obligare a statului la plata de despăgubiri ca urmare a preluării abuzive constatate într-o judecată anterioară a proprietății pretinse. Legat de calitatea procesual pasivă a Statului Român, instanța a declarat că, între acesta și reclamant, nu ar exista un raport obligațional, fără însă a arăta de ce, odată ce se reține ca existent faptul preluării abuzive a moșiei, aceasta nu ar da curs, în sarcina statului prezent, instaurat după abolirea celui anterior anului 1989, unui raport obligațional față de fostul proprietar.

Astfel, nu a fost cercetată cererea, prin prisma apărărilor formulate, în sensul că, odată recunoscut caracterul abuziv al măsurii în condițiile legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada 1945-1989, în lipsa unui răspuns la notificarea adresată persoanelor obligate a formula unul, întocmit într-un interval rezonabil de timp, s-ar mai putea proceda la acordarea de astfel de despăgubiri pe calea dreptului comun sau pe calea prevăzută de legea specială.

Nu în ultimul rând, prima instanță de fond nu a examinat în concret stările de fapt pretinse de către părți, respectiv constituirea unui drept de proprietate de către stat în favoarea unei persoane juridice private, acolo unde statul însuși nu avea un asemenea drept, dar și cea pretinsă de către pârâta SC E. SA, în sensul că ar fi dobândit și posedat cu bună-credință, un termen suficient și necesar pentru a prescrie achizitiv, odată cu analizarea incidenței bunei-credințe față de modul de dobândire în proprietate a bunului de către aceasta, respectiv dacă este unul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Toate aceste chestiuni nu au fost avute în vedere de către instanța fondului care, neidentificând fosta proprietate Miclescu, nu a examinat îndreptățirile părților, respectiv nu a constatat dacă, într-adevăr, terenurile posedate de către pârâte fac parte din aceasta și apoi să cerceteze în condițiile lămurite prin decizia nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în interpretarea legii, în sensul de a se verifica, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., prin prisma dreptului comun, dacă se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De asemenea, nepronunțându-se asupra cererii privind plata despăgubirilor constând în valoarea terenurilor ce s-ar găsi, eventual, în posesia celor două pârâte și nu s-ar mai putea restitui în natură în urma cercetării acestui concurs de legi și drepturi, instanța nu a verificat dacă, în patrimoniul reclamantului, există un bun recunoscut și protejat de lege, respectiv dreptul la despăgubirea sa pentru prejudiciul cauzat de regimul politic anterior anilor 1989, de care acesta ar fi lipsit, fără o cauză serioasă și o justă despăgubire. Toate aceste omisiuni de cercetare din partea unei instanțe de fond se constituie într-o necercetare a fondului pretențiilor deduse judecății, în sensul dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., în forma în care acesta era în vigoare la data investirii instanței, respectiv cea de 18 septembrie 2007 (data plicului-fila 20 dosar fond). În atare condiții, instanța de apel nu poate intra în cercetarea fondului așa cum o permit dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, modificarea privind, exclusiv procesele, cererile (…) începute, respectiv formulate, după intrarea în vigoare a prezentei legi, potrivit alin. (2) al art. XXII al acestei legi. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții SC F.S. SA, SC E. SA București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș. 1. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., reținând că instanța de fond nu a cercetat fondul pretențiilor deduse judecății. Instanța de fond a cercetat fondul cauzei și a reținut în mod fondat și motivat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, având în vedere că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. iar statul nu are posesia bunurilor revendicate. Și în ce privește al doilea capăt de cerere al acțiunii, privind obligarea Statului Român la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor, s-a reținut în mod fondat lipsa calității procesuale pasive motivat de lipsa unui raport juridic obligațional în acest sens.

A arătat recurentul că cele două pârâte au dobândit dreptul de proprietate în condițiile legii, iar drepturile dobândite de acestea trebuie să se bucure de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de principiul securității raporturilor juridice. Instanța de fond a cercetat fondul cauzei, neidentificarea fostei proprietăți M. nefiind determinată în soluționarea cauzei. 2. SC E. SA București a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestor motive de recurs s-a invocat, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., reținând că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei, prin raportare la neanalizarea capătului de cerere privind revendicarea și a conacului și respectiv, neidentificarea fostei moșii, în vederea comparării drepturilor.

Din probele administrate nu rezultă existența acestui conac, nefiind evidențiat în actul de vânzare-cumpărare, iar reclamantul nu a solicitat nicio probă pentru a face dovadă în acest sens. În ce privește lipsa identificării fostei moșii și respectiv stabilirea dacă terenurile deținute de cele două pârâte fac parte din fosta moșie, aceasta se datorează reclamantului care avea obligația potrivit art. 1169 C. civ. să facă dovada în sensul celor susținute. Instanța și-a exercitat rolul activ, care nu trebuie absolutizat, punând în vedere reclamantului să depună toate înscrisurile care fac dovada amplasamentului și întinderea fostei moșii. 3. SC Foraje Sonde SA, a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 305 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității întrucât, deși la termenul de judecată din 30 octombrie 2012 s-a invocat calificarea ultimei critici din motivarea apelului iar cauza ulterior a fost repusă pe rol, urmând ca asupra acestei critici instanța să se pronunțe odată cu soluționarea apelului pe fond, iar cu ocazia dezbaterilor s-a dat cuvântul părților numai în ce privește critica de necercetare a fondului cauzei prin raportare la construcția „conac” și respectiv nelămurirea apartenenței bunului revendicat, în motivarea hotărârii instanța nu s-a pronunțat asupra calificării ultimei critici menționate în motivele de apel, invocată din oficiu.

Instanța nu a stabilit dacă critica, așa cum a fost dezvoltată, este un veritabil motiv de apel sau o cerere de completare a hotărârii, și nu a analizat-o. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-au dezvoltat următoarele argumente: Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 281 2a C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 202/2010, reținând că acestea sunt incidente însă în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că aceste dispoziții, așa cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 202/2010 nu mai sunt aplicabile, fiind o evidentă aplicare contradictorie și greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 202/2010.

În mod greșit a reținut instanța de apel că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind revendicarea construcției „conac”, acțiunea fiind respinsă în integralitatea sa, iar argumentele în pronunțarea soluției fundamentează respingerea întregii acțiuni. Instanța a dispus, în cadrul expertizei, identificarea tuturor construcțiilor existente pe terenul în litigiu, identificarea construcției „conac” fiind în legătură indisolubilă cu identificarea terenului revendicat. În cauză, instanța de fond și-a exercitat rolul activ și a soluționat cauza în limitele investirii sale, soluția pronunțată având la bază probatoriul administrat, sarcina probei revenind reclamantului. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și al contradictorialității.

În condițiile în care reclamantul a beneficiat de asistență juridică calificată și a arătat că nu mai are cereri și probe de administrat nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. În mod greșit s-a reținut că instanța de fond nu a avut în vedere sentința civilă nr. 312/2006 a Tribunalului Argeș și decizia nr. 1629/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond analizând efectele celor două hotărâri în judecata prezentei cauze. Probatoriul indicat de către instanța de apel ca fiind necesar a fi administrat pentru stabilirea situației de fapt nu are relevanță în cauză pentru că privește alte suprafețe de teren decât cel în litigiu. S-a susținut că în raport de actul invocat de către reclamant ca reprezentând titlul de proprietate al autorului său, de clauzele contractuale și de acele acte care privesc preluarea imobilului, nu s-a făcut nici dovada deplină că autorul reclamantului a fost proprietarul imobilului la data preluării.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Analizând cu prioritate critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data investirii primei instanțe, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe numai în cazul în care se constată că, în mod greșit instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Prin decizia nr. 2/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, nu se aplică proceselor în care prima instanță a fost investită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. În raport de aceste norme în vigoare la data soluționării cauzei în apel este evident că instanța de apel nu ar fi putut pronunța desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe decât în condițiile în care ar fi constatat în mod legal și fondat că prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei cu care a fost investită. Ipoteza avută în vedere de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanță respinge sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra în cercetarea fondului.

În cazul când litigiul a fost rezolvat în sensul că s-a respins acțiunea constatându-se că pârâtului Statul Român nu are calitatea de posesor a bunului revendicat pe de o parte, iar pe de altă parte că nu există temei juridic pentru obligarea la plată directă a contravalorii bunurilor revendicate și imposibil de restituit în natură; că reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra celor două suprafețe de teren revendicate de la cele două pârâte, prin dovedirea amplasamentului fostei proprietăți; totodată, că cele două pârâte sunt protejate de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție și de principiul securității raporturilor juridice, consacrat și de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi apreciat că nu a avut loc o cercetare a fondului cauzei.

Cercetarea fondului cauzei presupune examinarea raportului juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză. În condițiile în care prima instanță a reținut că Statul Român nu este posesor al bunurilor revendicate, iar instanța de apel nu a reținut motivat o altă situație de fapt în ce privește posesia bunului, nu se poate reține că instanța de fond nu a cercetat fondului cauzei, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive determinate de lipsa calității de posesor a bunului fiind corect soluționată de instanța de fond, în raport de probele administrate. Numai în măsura în care s-ar fi dovedit și constatat calitatea de posesor a Statului Român, s-ar fi putut reține și greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei, stabilindu-se astfel și existența unui raport juridic între reclamant și Statul Român, ceea ce instanța de apel nu a constatat.

Greșita interpretare și aplicare a legii sau greșita interpretare și apreciere a probelor cu consecința greșitei rețineri a situației de fapt nu se subsumează noțiunii de necercetare a fondului cauzei, cum nu se subsumează nici motivarea insuficientă a sentinței, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel. În cauză este incontestabil că fondul litigiului a fost examinat astfel că în cauză nu se regăsește prima ipoteză prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În situația în care instanța de apel aprecia că nu au fost lămurite toate aspectele ce țin de fondul procesului, avea posibilitate să lămurească aceste aspecte, dat fiind faptul că această instanță are caracter devolutiv.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a împiedicat examinarea criticilor aduse prin motivele de apel și a determinat o necercetare a fondului căii de atac, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Cu ocazia rejudecării apelului, instanța va analiza pe fond apelul declarat de reclamant și va putea dispune refacerea sau completarea provelor administrate la prima instanță sau administrarea de noi probatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții SC F.S.B. SA, SC E. SA București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei nr. 97 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.