ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 110 din 23 martie 2012,

Tribunalul Argeș a respins acțiunea prin care reclamantul M.S. a solicitat

obligarea pârâtelor SC F.S.B. SA și SC E. SA de a-i lăsa, în deplină

proprietate și posesiune, un teren cu întinderea de 12.942 m.p., prima și 16.548 m.p., împreună cu conacul aflat pe aceasta, cea de a doua, iar în

subsidiar obligarea Statului Român la plata sumei de 2.500.000 lei RON, după

respingerea, mai întâi, a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare

și a prescripției achizitive invocată de către pârâte. A fost obligat reclamant

la plata, către pârâte, a sumei de 5.001 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut în fapt că, prin cererea adresată Tribunalului Argeș,

reclamantul a arătat că autorii săi M.I. și M.P.E. au dobândit, în anul 1940, cu

act autentic de vânzare-cumpărare, moșia B., preluată de către Statul Român

fără titlu.

În urma formulării

notificării de retrocedare a fostei proprietăți în condițiile Legii nr. 10/2001,

prin decizie irevocabilă, în anul 2006, s-a stabilit caracterul abuziv al

preluării de către stat a moșiei, precum și obligativitatea Primăriei

Municipiului Pitești de a comunica datele de identificare a deținătorilor

actuali.

În același timp, s-a

stabilit că imobilele revendicate sunt deținute de către pârâtele persoane

juridice, Statul Român emițându-le, în condițiile legislației ulterioare anului

1989, certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără ca, vreodată,

însă, acesta să fi devenit proprietar spre a transmite.

Pârâta SC E. SA, a

formulat, la rândul său, cerere reconvențională, pretinzând ca, în cazul

admiterii acțiunii, să fie obligat reclamantul la plata sumei de 6.000.000 euro

cu titlu de cheltuieli utile și necesare, înființarea unui drept de retenție

până la plata sumei și a cheltuielilor de judecată, susținând că, pe terenul în

a cărui folosință a intrat din anul 1954, a edificat construcții ce au sporit valoarea fondului.

Prin aceeași cerere,

au fost chemați în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, A.V.A.S.,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în scopul obligării lor la plata sumei

de 2.100.000 euro valoarea terenului sau, în subsidiar, restituirea sumei de

100.000 euro, plătit cu titlu de preț și 2.000.000 euro diferență de preț, 2000

lei cheltuieli pentru intabulare și transcriere, 6.000.000 euro cheltuieli

necesare reluării activității, plata cheltuielilor făcute cu apărarea dreptului

de proprietate și a celor de judecată.

Asupra acestor

cereri, la 24 martie 2010, pârâta SC E. SA a solicitat a se lua act de

renunțarea la judecată, sens în care a fost pronunțată încheierea din data de

25 martie 2010.

Ca o consecință a

acestei renunțări, instanța nu a luat în discuție excepțiile formulate de către

chemații în garanție.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale a Statului Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, instanța a considerat-o ca fiind fondată.

În cauză, judecata

privește o acțiune în revendicare fondată pe normele dreptului comun, art. 480 C.

civ. în care, proprietarul neposesor tinde la redobândirea exercițiului

dreptului său, în contra posesorului neproprietar.

Statul Român nu este,

potrivit celor pretinse de către părți, posesor, așa încât, nu are calitate de

parte, în procesul de revendicare.

Cât despre cel de-al

doilea petit al acțiunii vizând obligarea Statului de a-l despăgubi pe

reclamant, s-a reținut a nu exista un raport juridic concret din care să

rezulte obligația de despăgubire.

Pe parcursul

judecății, a mai fost invocată excepția nelegalei compuneri a completului de

judecată, constând în nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează

repartizarea aleatorie a cauzelor în sistem informatizat, excepție respinsă

prin încheierea din 15 ianuarie 2009.

Ca excepții de fond,

pârâtele SC F.S.B. SA și SC E. SA au invocat inadmisibilitatea acțiunii, ca

fiind subsidiară unei cereri formulată în procedura special instituită de Legea

nr. 10/2001, precum și cea de-a doua, prescripția achizitivă de scurtă și lungă

durată, invocând posesia de bună-credință, în condițiile cerute de lege pentru

a prescrie, după ce, la un termen anterior, s-a solicitat instanței să

stabilească, în sarcina reclamantului, taxa de timbru datorată pentru acțiunea

în realizare.

Asupra acestei

chestiuni, prin încheierea din data de 24 ianuarie 2008, apreciindu-se cauza a

fi una scutită de taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar în condițiile art.

15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a fost respinsă cererea, cu consecința

constatării scutirii de taxă de timbru și a cererii reconvenționale, respectiv

a celei de chemare în garanție.

Legat de compunerea

instanței, în sensul că aceasta ar trebui să fie o instanță specializată în

materia litigiilor comerciale, așa cum a pretins pârâta SC F.S.B. SA, prin

apărătorul său, instanța a constatat susținerea nefondată, câtă vreme acțiunea

este una reală, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fiind exclusă de la

competența instanțelor la data aceea, comerciale.

În ceea ce privește

excepțiile de inadmisibilitate și uzucapiune au fost unite cu fondul,

constatându-se că acestea sunt apărări de fond.

După această unire a

excepțiilor cu fondul, prin încheierea din data de 26 februarie 2009,

tribunalul a luat, distinct, în examinare, admisibilitatea acțiunii în

revendicare fondată pe dispozițiile dreptului comun, prin raportare la

interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33

din 9 iunie 2008.

Excepția de natură a

bloca cercetarea dovedirii dreptului de proprietate a fost respinsă la acea

dată, reținându-se că, într-adevăr, reclamantul a apelat la dispozițiile legii speciale

de retrocedare a proprietății sale, în această procedură pronunțându-se, pe

cale judecătorească soluție de obligare a Primarului comunei B. de a comunica

datele de identificare a persoanelor în a căror posesia se află terenurile

fostei moșii B., pentru care nu s-au putut stabili măsuri reparatorii în

echivalent.

Obligația a fost

îndeplinită de către instituția publică, în continuare reclamantul nefăcând

alte demersuri în vederea realizării drepturilor recunoscute de lege în

procedura legii speciale.

Cu toate acestea,

instanța a reținut că nu se poate imputa abandonarea legilor speciale, câtă

vreme, deși exista o obligație legală a persoanei juridice notificate de a

direcționa notificarea la unitatea în posesia căreia se află imobilele, această

operațiune nu a avut loc.

Așadar, întrucât

rezolvarea pretențiilor reclamantului nu a avut loc într-un termen rezonabil în

condițiile legii speciale, nefiind emisă vreo altă dispoziție pentru terenurile

solicitate prin notificarea adresată în condițiile Legii nr. 10/2001,

calificarea drept inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare s-a reținut a

aduce o atingere gravă a dreptului de proprietate, prin lipsa de inițiativă și

neîndeplinirea obligațiilor fixate prin lege în sarcina autorităților publice.

Asupra acestui fond,

tribunalul a dispus transpunerea în teren, printr-o expertiză de specialitate

topografică, a titlului de proprietate exhibat, respectiv actul de

vânzare-cumpărare, pentru a se verifica dacă terenul se află în deținerea

pârâtelor, dar și să fie identificate construcțiile de pe teren, expertului

fixându-i-se sarcina de a arăta dacă suprafețele descrise în acțiune pot să fie

restituite în natură, precum și să stabilească valoarea de circulație pe piața

imobiliară.

Întrucât a fost

formulată cererea reconvențională privitoare la sporul de valoare și,

respectiv, de relocare a activității, s-a dispus evaluarea construcțiilor, a

lucrărilor de branșament, dar și calcularea cheltuielilor necesare mutării

acestei activități.

În cauză a fost numit

expert soțul celei care a întocmit lucrarea într-o altă pricină cu privire la

același teren, motiv ce s-a găsit fondat spre a fi admisă cererea de recuzare,

iar după renunțarea la judecata cererii reconvenționale, s-a revenit asupra

necesității administrării probei de evaluare a construcțiilor și a operațiunii

de relocare a activității SC E. SA

Noul expert numit a

constatat că nu poate transpune în teren limitele proprietății înscrise în

actul de vânzare-cumpărare folosit de către reclamant în acțiunea sa în

revendicare, pe terenul în litigiu experta considerând că în realitate ar fi

existat proprietățile altor persoane expropriate din aceeași localitate.

S-a mai reținut, de

către instanță, că nu există hărți cadastrale în care să fie identificabilă

moșia autorilor reclamantului, așa încât, este nedovedită apartenența, la

patrimoniul acesteia, a terenurilor posedate de către pârâte.

În plus, s-a reținut

că, chiar dacă terenul ar fi aparținut moșiei revendicate, pârâtele sunt

dobânditori de bună-credință, au cumpărat de la Statul Român, așa încât, nu pot

fi lipsite de proprietatea lor, decât pentru o cauză de utilitate publică, în

condițiile prevăzute de lege.

Excepția uzucapiunii

a fost respinsă, în condițiile în care, pârâta a dobândit acest drept prin

efectul legii, iar nu prin transformarea stării de fapt a posesiei îndelungate,

într-un drept de proprietate.

Împotriva sentinței,

în termen, a formulat apel reclamantul Miclescu Sandu, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate, după cum urmează:

Cu greșita interpretare

și aplicare a legii, instanța a respins acțiunea față de Statul Român,

apreciind că nu ar avea calitate procesual pasivă, deși este cel ce a uzurpat

proprietatea autorilor săi pentru ca, apoi, să o cedeze, cu titlu gratuit,

persoanelor juridice comercianți împotriva cărora a formulat acțiunea în

revendicare.

Astfel, în privința

Statului Român s-a statuat, fără niciun fel de contestare, faptul că a preluat

în mod abuziv proprietatea sa.

În aprecierea

apelantului, prezența în proces a Statului este obligatorie, pe de o parte ca

acestuia să-i fie opozabilă hotărârea, întrucât a transmis, la rândul său,

proprietatea către cele două pârâte, pe de altă parte, întrucât a formulat un

capăt de cerere de restituire, de către acesta, a valorii imobilului, în măsura

în care, restituirea în natură, de la actualii deținători, nu mai este

posibilă.

Cât privește acest

capăt subsidiar, în mod greșit, arată apelantul, instanța a apreciat că nu

există un raport juridic concret, în realitate Statul fiind cel care a preluat

fără titlu bunul de la autori, l-a înstrăinat, iar ulterior, recunoscând

săvârșirea unor abuzuri, s-a angajat a le repara, ceea ce, până la momentul

formulări acțiunii, nu a avut loc.

Așadar, din actul

abuziv a luat naștere un raport juridic constând în obligația de achitare a

unei reparații echitabile și într-un termen rezonabil, mai mult, prin alte două

hotărâri judecătorești fiind recunoscut, în contradictoriu cu Statul, atât

dreptul de proprietate cât și abuzul săvârșit.

În acest sens, s-a

invocat obligațiile generale de reparare a prejudiciilor cauzate de state,

înscrise în acte și tratate internaționale, iar nu în ultimul rând, Decizia

pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului

Român, care s-a angajat să ia măsuri în vederea asigurării unei reparații

echitabile pentru foștii proprietari, fără ca, la momentul de față, să fie

găsită o soluție.

Or, lipsirea de

dreptul său de proprietate, arată reclamantul-apelant, îi impune, ca

particular, o sarcină exorbitantă, neputându-se prevede un termen până la care

ar putea obține o reparație.

De aceea, oricine ar

trebui să reprezinte Statul Român într-un asemenea litigiu, acesta are

obligația de a achita valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natură,

așa încât, are calitate procesual pasivă.

În ceea ce privește

respingerea cererii sale în revendicare, soluția primei instanțe a fost

criticată pentru greșita apreciere a derogării de la sarcina sa, a expertului

care a pretins că nu poate identifica limitele fostei proprietăți a autorilor

săi.

În realitate, o

eventuală asemenea nedumerire, ar fi putut ridica limitele de nord și de est

ale proprietății, cât privește zona în care pârâtele posedă, neexistând, după

aprecierea sa, niciun fel de dubii.

Instanța nu mai putea

pretinde, în cauza de față, că nu ar fi posibilă identificarea moșiei, câtă

vreme, deja în procesele anterioare a fost stabilit amplasamentul acesteia, mai

mult, pe terenul deținut de către pârâta SC F.S.B. SA aflându-se chiar conacul

moșiei, așa încât, evident, era posibilă identificarea acestei proprietăți.

Pârâtele, de altfel,

nu au făcut, la rândul lor, dovada că terenurile pe care le posedă ar fi

aparținut vreunui alt proprietar, iar preluarea unei părți din proprietatea

autorilor, prin decretul de expropriere din anul 1942, s-a făcut, în mod

evident, în favoarea unei alte instituții a statului de la acel timp, neavând

vreo legătură cu terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu, care nu

privește decât o mică parte din moșia B., cu o întindere totală de 245.400 m.p.,

respectiv doar 29.040 m.p. Cu prilejul acelei exproprieri pentru uzul armatei,

a fost vizat teren în partea nordică a moșiei, așa cum rezultă din planul

general al moșiei întocmit atunci, același deținător, Ministerul Apărării, existând

și în prezent.

Cât privește

dobândirea cu bună-credință de către pârâtele deținătoare, a solicitat a se

observa că aceasta este o împrejurare lipsită de relevanță în acțiunea de față,

câtă vreme, buna-credință o pot invoca numai dobânditorii cu titlu oneros, nu

și cei al căror titlu este gratuit, pârâtele neplătind vreo sumă în schimbul

terenurilor declarate de stat ca făcând parte din proprietatea lor, așa încât,

nu pot invoca vreun prejudiciu, în cazul restituirii în natură.

Chiar nici

respectarea procedurilor cerute la eliberarea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate nu s-a dovedit în cauză, neexistând dovezi din care să

rezulte situația juridică a terenurilor în momentul dobândirii, de la stat, a

proprietății.

Într-o ultimă

critică, a arătat că instanța, cu încălcarea obligațiilor sale decurgând din

dispozițiile art. 129 C. proc. civ. de a se pronunța asupra tuturor cererilor

cu care a fost investită, nu a tratat problema revendicării conacului ce făcea

parte din aceeași proprietate și se află pe terenul revendicat, omițând complet

a se pronunța, de altfel niciuna dintre părți necontestând existența

construcției deținute de către pârâta SC F.S.B. SA la proprietatea sa.

În calea de atac a

apelului, la termenul din 9 octombrie 2012, s-a pus în discuția părților

problema reprezentării reclamantului, în condițiile în care apărătorul angajat

din cadrul Baroului de avocați a arătat că a încheiat contract de asistență cu

mandatarul acestuia.

În aceste condiții,

pentru termenul din data de 30 octombrie 2012 au fost depuse, în traducere

legalizată a semnăturii traducătorului, precum și în copie și în original oprit

la dosar procura generală acordată de către reclamantul S.M. către D.B.B.,

avocat, împuternicit pentru revendicarea în natură sau echivalent bănesc a fostei

moșii B., preluată din moștenirea autorilor M.I. și M.P.E., dar și pentru

revendicarea pornită în Dosarul de față nr. 2661/109/2007, aflat pe rolul

Curții de Apel Pitești, confirmându-se totodată și însușindu-se, toate

acțiunile și cererile formulate în această cauză de către mandatar.

La prezentarea

procurii, s-a obiectat, pe de o parte, faptul că aceasta este una generală și

întrucât mandantul și-a indicat domiciliul în România ea nu ar avea valoare,

fără a se arăta care este temeiul de drept al acestor susțineri, în plus, s-a

solicitat a fi înlăturată, întrucât este eliberată pe parcursul judecății, deja

în faza de apel, așa încât, nu poate sluji drept temei spre a acoperi actele de

procedură îndeplinite până la momentul acordării mandatului.

O altă obiecțiune a

fost cea privind mențiunea potrivit căreia pe paginile procurii nu există

adnotări manuscrise, în condițiile în care exemplarul prezentat la data de 18

octombrie 2010 poartă o dată a întocmirii adăugată de mână.

Curtea a respins

toate aceste obiecțiuni, prin încheierea de la acel termen, pentru motivele

înscrise în acea încheiere, în esență, arătând că cererea de chemare în

judecată face referire la mai multe temeiuri de drept atât din legea specială

reparatorie, cât și din dreptul comun, aplicabil acțiunilor în apărarea

proprietății, ea fiind făcută în numele proprietarului, iar nu de către

mandatar, la fel cum se constată prin compararea semnăturilor executate pe

împuternicirea avocațială și acțiune cu cele din conținutul originalului procurii,

că acestea sunt identice, deci executate de către cel ce invocă dreptul de

proprietate. Mai mult, reclamantul a fost prezent în fața primei instanțe de

fond și, cu acel prilej, nu s-a invocat lipsa mandatului acordat și nici nu s-a

solicitat părții a arăta dacă înțelege să susțină acțiunea în care i s-a propus

interogatoriul.

Nu în ultimul rând,

s-a constatat că, prin procura autentificată, pentru ale cărei mențiuni notarul

și avocatul său care o folosește în proces răspund integral, au fost ratificate

toate actele întocmite de către mandatar pentru reclamant.

La același termen,

instanța a pus în discuție calificarea criticii formulate de către apelant,

referitoare la lipsa examinării în fond a acțiunii în revendicare a unui conac,

deși niciodată nu s-a renunțat la judecată.

Cu același prilej,

reprezentanta intimatei-pârâte SC F.S.B. SA a solicitat a se lua act de

reorganizarea intervenită, în sensul că această persoană juridică a fost

radiată, ca urmare a absorbției sale în SC F.S.B. SA Craiova, indicând noul

sediu de purtare a procedurilor cu aceasta, ca fiind în Craiova, str. Frații

Buzești, județul Dolj, sens în care s-au depus înscrisuri doveditoare.

Rămânând în

pronunțare asupra calificării unei critici, operațiune asupra căreia instanța

este datoare în condițiile art. 84 și 129 C. proc. civ., s-a considerat necesar

a se statua asupra acestei chestiuni odată cu judecata întregului apel, motiv

pentru care pricina a fost repusă pe rol pentru termenul din 6 noiembrie 2012,

termen ce fusese acordat în cunoștință părților cauzei pentru celelalte

chestiuni invocate în apel.

La termenul din 20

noiembrie 2012, instanța a cerut părților să pună concluzii, odată cu cele

referitoare la critica prin care se arată că instanța nu a cercetat în fond

acțiunea în revendicare a conacului pretins fi aparținut autorilor

reclamantului, și asupra criticii prin care se susține că instanța nu a

cercetat apartenența dreptului la patrimoniul autorilor săi, ca urmare a

aprecierii drept imposibilă identificarea bunului revendicat.

Prin decizia nr. 97

din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul

declarat de reclamantul Miclescu Sandu, împotriva Sentinței civile nr. 110/23

martie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimații-pârâți

SC E. SA, SC F.S.B. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a desființat

sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Cu ușurință se poate

observa, că deși reclamantul a investit instanța cu o cerere în revendicarea a

două bunuri diferite, strâns legate între ele ca situare, respectiv un teren și

o construcție pretins aflată pe acesta, prima instanță de fond, apreciind ca

permis comportamentul expertului care a arătat că nu poate transpune în teren

actul de proprietate, a omis să cerceteze existența construcției, amplasarea

acesteia și eventuala apartenență la patrimoniul autorilor reclamantului.

O asemenea lipsă de

pronunțare, în fond, asupra unui capăt de cerere, face imposibilă examinarea

soluției prin prisma unor eventuale motive de netemeinicie sau nelegalitate.

În mod obișnuit, în

cazul nepronunțării asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, se

poate cere doar completarea hotărârii, procedură ce nu poate fi suplinită pe

calea apelului sau recursului, așa cum stipulează dispozițiile art. 281

2a

C.

proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010.

În cauză însă, se

constată că instanța fondului, deși s-a pronunțat aparent asupra acțiunii în

revendicare a terenului pe care această construcție s-ar afla, refuză

cercetarea dreptului reclamantului, cu motivarea că bunul transmis cu actul

autentic întocmit în anul 1940, nu poate fi identificat, actul cuprinzând

vecini care în prezent nu mai există, neputând fi transpus în teren.

O asemenea procedură

reprezintă, în realitate, o lipsă a însăși cercetării fondului îndreptățirii

reclamantului.

Pe de o parte,

instanța, ca reprezentant al statului în activitatea jurisdicțională ce

aparține acestuia, este obligată a ține cont de faptul că, într-o altă

procedură pornită în contradictoriu cu statul, bunul a fost considerat

identificabil și chiar s-au făcut constatări cu privire la deținerea lui de

către pârâtele persoane juridice din cauza de față.

Acțiunea a fost

pornită în contradictoriu cu Statul Român, or acesta nu se poate apăra, în

prezent, în sensul că terenul nu ar fi identificabil, cu atât mai mult, cu cât,

în acea procedură anterioară, s-a statuat în mod irevocabil asupra preluării

abuzive a proprietății.

În aceste condiții

instanța, apreciind că bunul nu poate fi identificat, a refuzat să judece,

chiar dacă acea altă statuare a unei alte instanțe judecătorești nu este

opozabilă pârâtelor societăți comerciale.

De aceea, se impunea

a se dispune cercetări aprofundate în sensul identificării proprietății pretins

posedată de către aceste două pârâte.

Acest lucru nu

constituie un fapt imposibil de realizat câtă vreme contractul de

vânzare-cumpărare cuprinde date de identificare a proprietății prin indicarea

vecinătăților acesteia, respectiv: la Răsărit - Șoseaua Națională Pitești - Curtea

de Argeș, Primăria comunei B., școala primară, Căminul cultural B., I.E.T., I.O.

și moștenitorii P.I.; la Apus - drumul ce duce în satul Glâmboc și proprietatea

R.N., la Miazănoapte - proprietatea R.G.S. și C.N.M.; la Miazăzi -

proprietățile I.M., S.M., I.G.D., M.G.D., M.D.S., I.I.D., M.L., moștenitorii G.N.T.,

C.N.T., moștenitorii I.G.U., moștenitorii G.O., șoseaua comunală și A.F.P.

Același teren fusese

individualizat în contractul cu care vânzătorii G.E.I.R. și I.I.R. dobândiseră,

la rândul lor, contract autentificat la Tribunalul Argeș, secția I civilă, sub nr.

3046/1927 și transcris la grefa acestuia sub nr. 5903/1927, act predat

cumpărătorilor.

Terenul astfel

dobândit a căzut, parțial, așa cum s-a învederat în fața primei instanțe de

fond, sub măsura exproprierii pentru utilitate publică luată ca urmare a declarării

în acest sens prin Decretul nr. 52 din 24 iulie 1942, publicat în M. Of.,

Partea I, din sâmbătă, 17 octombrie 1942 (filele 530-534 dosar fond), între

alte proprietăți, moment în care s-a trecut la întocmirea de lucrări de

cadastru pentru identificarea proprietății și stabilirea necesarului

expropriabil.

La articolul III este

identificat perimetrul A din exprimarea alin. (1) rezultând că, parțial,

proprietatea Miclescu, într-o suprafață de 2.950 m.p. pădure, aflată în parcela nr. 34, a fost trecută în proprietatea statului, dar și în

sectorul B, o parcelă de 15.773 m.p., care rămâne învecinată la vest cu restul

rămas aceluiași proprietar. Statul mai preia de la locuitorul Miclescu din

comuna B., 9.800 m.p. livadă calitatea I (filele 532-533).

Cum se poate observa,

la momentul întocmirii actului de expropriere au avut loc identificări ale

proprietăților, fiind întocmite planuri parcelare în care se cuprind atât

suprafețele preluate, dar și restul proprietăților rămase.

Se susține de către

experți că nu au fost în măsură să identifice actualul amplasament al fostei

proprietăți, deși la dosar există fotocopii ale unor înscrisuri prin care, în

anul 1920, în dosarul nr. 15 al Serviciului Geografie al Inspectoratului IV

Topografie, a fost identificată moșia B., la acel moment proprietatea D.D. din

comuna B., județul Argeș (filele 516-518).

În aceeași perioadă

de timp, sunt întocmite hărți privind moșia Rotărești, proprietatea C.Z. (filele

519-522), dar și pentru moșia proprietarului D.D., din acestea făcându-se o

altă expropriere în perioada 1920, pentru împroprietărirea unor alte persoane

(filele 527-529).

Din examinarea lor,

fără însă a le transpune în teren, expertul pretinde că ar fi identificat în

posesia pârâtelor proprietăți ale altor moșieri expropriați, neindicând însă

care sunt acele proprietăți pentru a se putea concluziona cu privire la reala

trasare în teren a planurilor de topografie întocmite la vremea respectivă.

Ceea ce este cert,

însă, este faptul că, în privința terenului dobândit cu contractul de

vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant, există repere fixe, respectiv

drumuri comunale, drumuri județene, clădirea primăriei, a școlii, a căminului

cultural, care nu au fost mutate, fără a mai vorbi despre faptul că, într-o

altă zonă a acestei proprietăți a fost operată exproprierea pentru utilitate

publică de care s-a vorbit mai sus.

În mod evident, în

perioada în care actul a fost întocmit și, de asemenea, înaintea acestui

moment, au existat planuri topografice de identificare a proprietăților din

zonă.

De aceea, instanța

era obligată să pună în discuție efectuarea de demersuri de către părți în

vederea obținerii unor asemenea planuri, ori chiar să solicite, în baza art. 129

C. proc. civ., succesorilor ministerului în favoarea căruia s-a făcut exproprierea,

în măsura în care nu se constituie în documente protejate ca secrete, să

comunice instanței planurile topografice întocmite la acel moment de către

angajați militari ai acestora, spre a se identifica moșia B., proprietate M.,

potrivit mențiunilor din decretul de expropriere.

Ba, mai mult, daca se

proceda la identificarea clădirii ce se pretinde că fost conacul moșiei, precum

și daca se stabilea, prin orice probe, că a aparținut autorilor, iar nu altor

moșieri, cum pretinde pârâta, se putea concluziona cu privire la

individualizarea terenului pe care se află, fie în cadrul proprietății

pretinse, fie în afara acesteia.

Neprocedând în acest

mod și mulțumindu-se cu concluzia unui expert care, în mod evident, a fost

depășit de calitatea lucrării necesare soluționării pricinii, instanța a ajuns

a nu se pronunța asupra cererii cu care a fost investită, cerere în care

obligația sa este aceea de a compara titlurile de proprietate ale adversarilor.

Pe de altă parte,

instanța nu a arătat care este, potrivit stării de fapt și a legii, soluția

cuvenită cererii de obligare a statului la plata de despăgubiri ca urmare a

preluării abuzive constatate într-o judecată anterioară a proprietății

pretinse.

Legat de calitatea

procesual pasivă a Statului Român, instanța a declarat că, între acesta și

reclamant, nu ar exista un raport obligațional, fără însă a arăta de ce, odată

ce se reține ca existent faptul preluării abuzive a moșiei, aceasta nu ar da

curs, în sarcina statului prezent, instaurat după abolirea celui anterior

anului 1989, unui raport obligațional față de fostul proprietar.

Astfel, nu a fost

cercetată cererea, prin prisma apărărilor formulate, în sensul că, odată

recunoscut caracterul abuziv al măsurii în condițiile legii speciale de

restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada 1945-1989, în lipsa unui

răspuns la notificarea adresată persoanelor obligate a formula unul, întocmit

într-un interval rezonabil de timp, s-ar mai putea proceda la acordarea de

astfel de despăgubiri pe calea dreptului comun sau pe calea prevăzută de legea

specială.

Nu în ultimul rând,

prima instanță de fond nu a examinat în concret stările de fapt pretinse de

către părți, respectiv constituirea unui drept de proprietate de către stat în

favoarea unei persoane juridice private, acolo unde statul însuși nu avea un

asemenea drept, dar și cea pretinsă de către pârâta SC E. SA, în sensul că ar

fi dobândit și posedat cu bună-credință, un termen suficient și necesar pentru

a prescrie achizitiv, odată cu analizarea incidenței bunei-credințe față de

modul de dobândire în proprietate a bunului de către aceasta, respectiv dacă

este unul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Toate aceste

chestiuni nu au fost avute în vedere de către instanța fondului care,

neidentificând fosta proprietate Miclescu, nu a examinat îndreptățirile

părților, respectiv nu a constatat dacă, într-adevăr, terenurile posedate de

către pârâte fac parte din aceasta și apoi să cerceteze în condițiile lămurite

prin decizia nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții

Unite, în interpretarea legii, în sensul de a se verifica, în concursul dintre

Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., prin prisma dreptului comun, dacă se aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De asemenea,

nepronunțându-se asupra cererii privind plata despăgubirilor constând în

valoarea terenurilor ce s-ar găsi, eventual, în posesia celor două pârâte și nu

s-ar mai putea restitui în natură în urma cercetării acestui concurs de legi și

drepturi, instanța nu a verificat dacă, în patrimoniul reclamantului, există un

bun recunoscut și protejat de lege, respectiv dreptul la despăgubirea sa pentru

prejudiciul cauzat de regimul politic anterior anilor 1989, de care acesta ar

fi lipsit, fără o cauză serioasă și o justă despăgubire.

Toate aceste omisiuni

de cercetare din partea unei instanțe de fond se constituie într-o necercetare

a fondului pretențiilor deduse judecății, în sensul dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ., în forma în care acesta era în vigoare la data investirii

instanței, respectiv cea de 18 septembrie 2007 (data plicului-fila 20 dosar

fond).

În atare condiții,

instanța de apel nu poate intra în cercetarea fondului așa cum o permit

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010,

modificarea privind, exclusiv procesele, cererile (…) începute, respectiv

formulate, după intrarea în vigoare a prezentei legi, potrivit alin. (2) al art.

XXII al acestei legi.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții SC F.S. SA, SC E. SA

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Argeș.

Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., reținând că instanța de fond

nu a cercetat fondul pretențiilor deduse judecății.

Instanța de fond a

cercetat fondul cauzei și a reținut în mod fondat și motivat că este întemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, având în vedere

că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. iar statul nu are posesia bunurilor revendicate.

Și în ce privește al

doilea capăt de cerere al acțiunii, privind obligarea Statului Român la plata

de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor, s-a reținut în mod fondat

lipsa calității procesuale pasive motivat de lipsa unui raport juridic

obligațional în acest sens.

A arătat recurentul

că cele două pârâte au dobândit dreptul de proprietate în condițiile legii, iar

drepturile dobândite de acestea trebuie să se bucure de protecția conferită de art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de principiul securității raporturilor

juridice.

Instanța de fond a

cercetat fondul cauzei, neidentificarea fostei proprietăți M. nefiind

determinată în soluționarea cauzei.

2. SC E. SA

București a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestor motive de recurs s-a invocat, că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., reținând că

instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei, prin raportare la neanalizarea

capătului de cerere privind revendicarea și a conacului și respectiv,

neidentificarea fostei moșii, în vederea comparării drepturilor.

Din probele

administrate nu rezultă existența acestui conac, nefiind evidențiat în actul de

vânzare-cumpărare, iar reclamantul nu a solicitat nicio probă pentru a face

dovadă în acest sens.

În ce privește lipsa

identificării fostei moșii și respectiv stabilirea dacă terenurile deținute de

cele două pârâte fac parte din fosta moșie, aceasta se datorează reclamantului

care avea obligația potrivit art. 1169 C. civ. să facă dovada în sensul celor

susținute.

Instanța și-a

exercitat rolul activ, care nu trebuie absolutizat, punând în vedere

reclamantului să depună toate înscrisurile care fac dovada amplasamentului și

întinderea fostei moșii.

SA, a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 305 pct. 5 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a

susținut că instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității întrucât, deși la termenul de judecată din 30 octombrie 2012 s-a

invocat calificarea ultimei critici din motivarea apelului iar cauza ulterior a

fost repusă pe rol, urmând ca asupra acestei critici instanța să se pronunțe

odată cu soluționarea apelului pe fond, iar cu ocazia dezbaterilor s-a dat

cuvântul părților numai în ce privește critica de necercetare a fondului

cauzei prin raportare la construcția „conac” și respectiv nelămurirea apartenenței

bunului revendicat, în motivarea hotărârii instanța nu s-a pronunțat asupra

calificării ultimei critici menționate în motivele de apel, invocată din

oficiu.

Instanța nu a

stabilit dacă critica, așa cum a fost dezvoltată, este un veritabil motiv de apel

sau o cerere de completare a hotărârii, și nu a analizat-o.

În dezvoltarea

motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-au

dezvoltat următoarele argumente:

Instanța de apel a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 281

2a

C. proc. civ., prin

raportare la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 202/2010, reținând că acestea

sunt incidente însă în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

a reținut că aceste dispoziții, așa cum au fost modificate și completate prin

Legea nr. 202/2010 nu mai sunt aplicabile, fiind o evidentă aplicare

contradictorie și greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 202/2010.

În mod greșit a

reținut instanța de apel că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului

de cerere privind revendicarea construcției „conac”, acțiunea fiind

respinsă în integralitatea sa, iar argumentele în pronunțarea soluției

fundamentează respingerea întregii acțiuni.

Instanța a dispus, în

cadrul expertizei, identificarea tuturor construcțiilor existente pe terenul în

litigiu, identificarea construcției „conac” fiind în legătură indisolubilă cu

identificarea terenului revendicat.

În cauză, instanța de

fond și-a exercitat rolul activ și a soluționat cauza în limitele investirii

sale, soluția pronunțată având la bază probatoriul administrat, sarcina probei

revenind reclamantului.

Rolul activ al

judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu

celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și al

contradictorialității.

În condițiile în care

reclamantul a beneficiat de asistență juridică calificată și a arătat că nu mai

are cereri și probe de administrat nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art.

129 C. proc. civ.

În mod greșit s-a

reținut că instanța de fond nu a avut în vedere sentința civilă nr. 312/2006

a Tribunalului Argeș și decizia nr. 1629/2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de fond analizând efectele celor două hotărâri în judecata

prezentei cauze.

Probatoriul indicat

de către instanța de apel ca fiind necesar a fi administrat pentru stabilirea

situației de fapt nu are relevanță în cauză pentru că privește alte suprafețe

de teren decât cel în litigiu.

S-a susținut că în

raport de actul invocat de către reclamant ca reprezentând titlul de proprietate

al autorului său, de clauzele contractuale și de acele acte care privesc

preluarea imobilului, nu  s-a făcut nici dovada deplină că autorul

reclamantului a fost proprietarul imobilului la data preluării.

Recursurile sunt

fondate pentru următoarele considerente:

Analizând cu

prioritate critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta este fondată pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., în vigoare la data investirii primei instanțe, instanța de

apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe numai în cazul în care se constată că, în mod greșit instanța a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată.

Prin decizia nr. 2/2013

pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat că

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate

prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, nu se aplică proceselor în care

prima instanță a fost investită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

În raport de aceste

norme în vigoare la data soluționării cauzei în apel este evident că instanța

de apel nu ar fi putut pronunța desființarea hotărârii și trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanțe decât în condițiile în care ar fi constatat în

mod legal și fondat că prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului

cauzei cu care a fost investită.

Ipoteza avută în

vedere de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanță

respinge sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra în

cercetarea fondului.

În cazul când

litigiul a fost rezolvat în sensul că s-a respins acțiunea constatându-se că

pârâtului Statul Român nu are calitatea de posesor a bunului revendicat pe de o

parte, iar pe de altă parte că nu există temei juridic pentru obligarea la

plată directă a contravalorii bunurilor revendicate și imposibil de restituit

în natură; că reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra celor două

suprafețe de teren revendicate de la cele două pârâte, prin dovedirea amplasamentului

fostei proprietăți; totodată, că cele două pârâte sunt protejate de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție și de principiul

securității raporturilor juridice, consacrat și de decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi apreciat că nu a avut loc o

cercetare a fondului cauzei.

Cercetarea fondului

cauzei presupune examinarea raportului juridic dedus judecății prin prisma

probelor administrate în cauză.

În condițiile în care

prima instanță a reținut că Statul Român nu este posesor al bunurilor

revendicate, iar instanța de apel nu a reținut motivat o altă situație de fapt

în ce privește posesia bunului, nu se poate reține că instanța de fond nu

a cercetat fondului cauzei, soluționarea excepției lipsei calității

procesuale pasive determinate de lipsa calității de posesor a bunului fiind

corect soluționată de instanța de fond, în raport de probele administrate.

Numai în măsura în

care s-ar fi dovedit și constatat calitatea de posesor a Statului Român, s-ar

fi putut reține și greșita soluționare a excepției lipsei calității

procesuale pasive cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei,

stabilindu-se astfel și existența unui raport juridic între reclamant și Statul

Român, ceea ce instanța de apel nu a constatat.

Greșita interpretare

și aplicare a legii sau greșita interpretare și apreciere a probelor cu

consecința greșitei rețineri a situației de fapt nu se subsumează noțiunii de

necercetare a fondului cauzei, cum nu se subsumează nici motivarea insuficientă

a sentinței, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării putând fi

suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel.

În cauză este

incontestabil că fondul litigiului a fost examinat astfel că în cauză nu se

regăsește prima ipoteză prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În situația în

care instanța de apel aprecia că nu au fost lămurite toate aspectele ce țin de

fondul procesului, avea posibilitate să lămurească aceste aspecte, dat fiind

faptul că această instanță are caracter devolutiv.

Aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a împiedicat examinarea

criticilor aduse prin motivele de apel și a determinat o necercetare a fondului

căii de atac, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării

apelului, instanța va analiza pe fond apelul declarat de reclamant și va putea

dispune refacerea sau completarea provelor administrate la prima instanță sau

administrarea de noi probatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții SC F.S.B. SA, SC E. SA București și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei

nr. 97 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2013.