ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5101/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5101/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

La data de 06

ianuarie 2005 contestatoarea F.M.E. a formulat contestație împotriva dispoziției

nr. 3118 din 22 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Pitești, prin care

a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Pitești,

str. G.L., nr. 22, – teren de 700 m.p. și casa aflată pe acesta, cerere formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța,

să admită contestația, să dispună anularea dispoziției atacate și, pe cale de consecință,

să admită cererea de restituire în natură a imobilelor – teren și construcție, cu

cheltuieli de judecată.

La data de 10 martie 2005,

numitul D.I.V. a formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând instanței

să constate că reclamanta nu are nici un drept ca moștenitoare pentru imobilele

solicitate prin notificare, neputând face dovada cu documente că este moștenitoarea

legală, așa cum a dovedit intervenientul, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință

din 14 aprilie 2005 s-a constatat că cererea formulată de intervenient a fost promovată

în termen legal, că are legătură cu obiectul cauzei, iar intervenientul justifică

un interes în soluționarea acesteia, așa încât în temeiul art. 52 C. proc. civ.

a fost admisă în principiu.

La data de 30 iunie 2005

a fost depusă la dosar cerere de intervenție în interes propriu formulată de numiții

P.M. și P.D., prin care au învederat că în calitate de chiriași ocupă două camere

din imobilul în litigiu, restul fiind proprietatea Consiliului Județean Argeș -

Centrul de Primire Minori în Regim de Urgență.

Prin încheierea interlocutorie

din 8 septembrie 2005, Tribunalul a respins cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienții P.M. și P.D. reținând în motivare că în raport de prevederile

art. 50 C. proc. civ. și art. 13 și urm. din Legea nr. 10/2001, interesul promovării

acțiunii lipsește în raport de obiectul prezentei cauze, iar intervenienților chiriași

urmează a le fi reglementată situația juridică potrivit prevederilor O.U.G. nr.

40/1999, indiferent de persoana proprietarului imobilului restituit prin procedurile

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, sau prin hotărâre judecătorească.

La data de 09

septembrie 2005, Consiliul Județean Argeș a formulat cerere de intervenție în interes

propriu arătând că este proprietarul bunului solicitat de notificatoare, însă cu

privire la această cerere, Tribunalul, în ședința din 6 octombrie 2005, a dispus

citarea Consiliului, cu mențiunea de a depune cererea, cu respectarea cerințelor

art. 50 C. proc. civ. care face trimitere la art. 112 C. proc. civ., pentru a se

putea discuta cererea formulată numai că la următoarele termene de judecată Consiliul

Județean Argeș nu a procedat ca atare și nu a insistat în cererea formulată.

Prin sentința civilă

nr. 48 din 8 februarie 2007, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis, în parte,

contestația formulată de petenta F.M.E., a anulat dispoziția nr. 3118 din 22

noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Pitești și a dispus restituirea în beneficiul

petentei-contestatoare a imobilului teren situat în Pitești, str. G.L., nr. 22,

județul Argeș, în suprafața și configurația arătată - 682 m.p. - de expert D.R.

în schița de la dosar, punctele 5-6-7-8-9- suprafață marcată cu culoare roșie, precum

și restituirea în natură a părții din construcția aflată pe terenul astfel evidențiat.

S-a respins, ca nefondată,

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul D.I.V.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr.

3118 din 22 noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Pitești, cererea formulată

de petenta F.M.E., prin care a solicitat să i se restituie în natură imobilele din

Pitești, str. G.L., nr. 22 (700 m.p. teren și casa de pe acesta), a fost respinsă

cu motivarea că aceasta nu a depus acte cu care să dovedească dreptul de proprietate

al mamei sale înfietoare - B.M. asupra bunurilor respective și nici acte juridice

(certificate de moștenitor, de calitate de moștenitor sau vreo hotărâre judecătorească)

din care să rezulte că este îndreptățită să solicite restituirea lor, în condițiile

în care imobilele respective au fost preluate de stat de la D.G. fără a fi înscrise

în anexa la Decretul nr. 92/1950. În cuprinsul dispoziției sus-arătate s-a mai menționat

că notificatoarea este fiica soților B.P. și B.M., fiind înfiată în anul 1970 cu

efecte restrânse. Anterior, B.M. a fost căsătorită cu D.V., în perioada 5 mai 1935-1949.

De asemenea, s-a reținut că terenul de 700 m.p. solicitat a fost donat de D.G. la

7 martie 1936, fiului său D.V. (căsătorit la data donației cu mama notificatoarei),

aceasta din urmă nefăcând dovada că autoarea sa ar fi construit împreună cu primul

soț D.V. imobilul a cărei restituire o cere.

Tribunalul a constatat

că la dosar a fost depus certificatul de calitate de moștenitor legatar nr. 133

din 5 august 2001, întocmit de Biroul Notarului Public X Pitești, constatându-se

că de pe urma defunctului D.V., decedat la 24 august 1941, cu ultim domiciliu în

Pitești, str. L.C., actualmente str. G.L., nr. 22, a rămas ca moștenitor în baza

testamentului olograf din 25 ianuarie 1941 B.M., fostă D.M., iar din procesul-verbal

de constatare a stării testamentului încheiat la 5 august 2002 de Biroul Notarului

Public X Pitești, rezultă că a fost prezentat testamentul sus-arătat cu următorul

conținut „Testament, Subsemnatul, D.V., din Pitești, str. L.C., nr. 2, las toată

averea mea, soției mele, D.M. Rog ca trupul meu să-l îngroape lângă al bunicului

meu, D.N. Pitești. 25 ianuarie 1941. Scris propriu și semnat, Slt. D.V.”.

Instanța a constatat că

prin actul de donație întocmit la 7 martie 1936, D.G. din comuna Zărnești, județul

Argeș, a donat liber de orice sarcini fiului sau D.V., avocat din Pitești, str.

L.C., nr. 2, un petec de teren viran în suprafață de circa 700 m.p., cu vecinătățile

arătate în act teren ce face obiectul dosarului de față.

În ceea ce privește testamentul

olograf din 25 ianuarie 1941 și certificatul de moștenitor din 5 august 2001, D.I.V.,

intervenientul din cauza de față, a formulat acțiune în contradictoriu cu reclamanta

F.M.E., solicitând anularea acestora și apoi, prin precizarea la acțiune, constatarea

nulității absolute, astfel că, prin sentința civilă nr. 2991 din 8 iulie 2005, Judecătoria

Pitești a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență, în motivare, că

testamentul olograf din 25 ianuarie 1941 este afectat de o condiție suspensivă,

aceea a nașterii copilului, condiție care nu s-a împlinit, așa încât actul juridic

nu a luat naștere, prin urmare testamentul din 1 august 1941 nu a revocat pe cel

întocmit la 25 ianuarie 1941, intenția testatorului rezultând din dispozițiile testamentare

și din împrejurările exterioare actului, soluție menținută prin decizia civilă

nr. 122/2006 a Tribunalului Argeș, prin care s-a respins apelul declarat de D.I.V.

Prin urmare, Tribunalul

a reținut că din actele de stare civilă depuse la dosar, inclusiv dispozițiunea

nr. 208/1942 și certificatele de moștenitor depuse la dosar, reclamanta din cauza

de față a dovedit calitatea de moștenitoare a mamei sale B.M., căsătorită D. și

apoi P., și de asemenea a făcut dovada proprietății asupra bunurilor solicitate

prin notificarea înaintată Primarului Municipiului Pitești, ce face obiectul cererii

de chemare în judecată de față, așa încât dispoziția atacată a fost apreciată ca

neîntemeiată reținând o situație de fapt și de drept greșită.

De altfel, cu privire

la construcțiile aflate pe terenul donat (și apoi testat de defunct soției sale

M.), avocatul D.V. a scris declarația din 30 iunie 1937 prin a recunoscut că imobilele

case pe care le-a construit în str. L.C., nr. 2, Pitești, pe imobilul teren donat

de tatăl său, sunt construite cu cheltuiala exclusivă a soției sale D.M., fostă

P.T., așa încât susținerile contrarii ale intimatului și intervenientului sunt nereale.

În ceea ce privește amplasamentul

bunurilor solicitate și chiar existenta acestora, deși în speță s-au făcut susțineri

că au fost demolate, iar denumirea străzii s-a schimbat în decursul anilor, s-a

constatat că expertul desemnat, D.R. a arătat în lucrarea depusă că imobilul ce

se solicită a fi restituit este situat pe terenul ce a făcut obiectul actului de

vânzare-cumpărare din 1922, imobil situat parțial pe terenul din actul de donație

din 1936, iar primul document din care se poate determina identitatea între cele

două imobile, cel revendicat și cel existent, este planșa cadastrală 1930-1932,

forma în plan a construcției situate în partea din spate a terenului figurat în

planșa cadastrală, suprapunându-se perfect peste forma în plan a construcției existente

acum în str. G.L., nr. 22, situație ce este configurată în schița anexă de la dosar,

schiță în care a fost evidențiat terenul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare

din 1922, precum și terenul ce a făcut obiectul donației din 1936. Expertul a mai

arătat, în a treia completare a lucrării, că imobilul este ocupat în prezent de

Centrul de primire și ocrotire minori și de chiriașii P.M. și P.D., că acesta se

compune din patru camere, baie, hol și beci ocupate de instituția sus-arătată și

din cameră, bucătărie și holuri ocupate de chiriași.

În ce privește cererea

de intervenție formulată de intervenientul D.I.V., Tribunalul a reținut că potrivit

art. 49 alin. (1) C. proc. civ. oricine are interes, poate interveni într-o pricină

ce se urmează între alte persoane, iar potrivit alin. (2) din același text, intervenția

este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Asupra interesului

în formularea cererii de intervenție, instanța s-a pronunțat astfel cum s-a arătat

înainte prin încheiere interlocutorie, însă se constată că prin modul în care a

fost formulată și prin mențiunile pe care le face, intervenientul nu solicită nimic

pentru sine, susținând, pe de o parte, respingerea acțiunii reclamantei, cu motivarea

că aceasta nu are calitate și îndreptățire la restituire, iar pe de altă parte,

că imobilele au aparținut autorului său D.G. Or, din actele administrate în cauză

și pe care Tribunalul le-a analizat mai sus rezultă contrariul, astfel că cererea

de intervenție apare ca nefondată. La dosar intervenientul a depus dispoziția

nr. 2880/2006 emisă de Primarul Municipiului Pitești, act care pe care însă instanța

nu l-a analizat, întrucât excede cadrului investirii.

Prin decizia civilă

nr. 288/A din 06 iulie 2007, Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul declarat de petenta contestatoare F.M.E. împotriva sentinței

civile nr. 48 din 8 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul

nr. 365/109/2005 (nr. în format vechi 152/cv/2005).

A schimbat, în parte,

sentința în sensul că a dispus restituirea în beneficiul petentei și a restului

de construcție, așa cum este identificat prin schița anexă la raportul de expertiză,

precum și a terenului de sub această construcție.

S-au respins, ca nefondate,

celelalte apeluri declarate de apelantul-intimat Primarul Municipiului Pitești,

apelanții-intervenienți P.D. și P.M. și Consiliul Județean Argeș și de apelantul

intervenient în nume propriu D.I.V.

S-a menținut în rest sentința.

La pronunțarea acestei

hotărâri, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Deși expertiza efectuată

la instanța de fond a identificat terenul și construcția care au făcut obiectul

actului de donație din anul 1936, instanța de fond în mod nejustificat prin omologarea

variantei dispuse, a fragmentat imobilul casă, ceea ce este inadmisibil.

Nici o parte din proces

nu a susținut că imobilul casă este format din unități locative distincte și nici

nu aveau cum să susțină acest lucru, deoarece ea este compusă dintr-un singur corp,

bine determinat, format din mai multe camere.

De altfel, în mod separat

a fost identificat imobilul casă de către expertul cauzei, așa după cum rezultă

din schița anexă aflată la dosar (instanța de fond).

În concluzie, cum imobilul

casă nu se poate „secționa” urmează ca pe cale de consecință să fie admis apelul

petentei contestatoare.

În ceea ce privește apelul

declarat de intimatul Primarul Municipiului Pitești, Curtea a constatat că acesta

este nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:

Autoarea petentei, respectiv

B.M., a fost căsătorită cu D.V. din anul 1936 și aceasta a construit în anul 1937

imobilul în litigiu. La data încheierii căsătoriei nu era instituită comunitatea

de bunuri, aceasta fiind reglementată doar în anul 1954, prin intrarea în vigoare

a noului C. fam.

Prin actul de donație

din anul 1936, D.V. a dobândit de la tatăl său, D.G., un drept de proprietate pentru

suprafața de 700 m.p. teren.

Dacă pe acest teren s-ar

fi aflat o construcție edificată anterior, așa cum în mod greșit se susține prin

dispoziția atacată, părțile ar fi făcut referire la aceasta și ar fi stabilit regimul

ei juridic viitor.

Ulterior, prin declarație

autentificată dată de D.V. la data de 06 martie 1937, se recunoaște că imobilul

a fost construit în timpul căsătoriei cu D. (B.) M., respectiv autoarea petentei,

însă numai cu mijloacele financiare proprii ale acesteia.

Mai mult decât atât, de

la data edificării construcției și în continuare, D.M. a figurat în evidențele de

impunere fiscală, ca proprietară, sens în care a achitat impozitul pe construcții,

așa cum rezultă și din declarația de interese din 04 martie 1950, precum și din

chitanțele aferente.

Din cuprinsul dispozițiilor

art. 23 al Legii nr. 10/2001 rezultă că pentru a dovedi calitatea de proprietar

a imobilului preluat de către stat, legea nu face o enumerare a înscrisurilor care

pot servi ca mijloc de probă. Ca urmare, proba poate fi făcută prin orice înscris

care face credibilă această calitate, mai ales că, așa cum este cazul în speță,

dreptul de proprietate asupra construcției s-a dobândit prin construire.

Referitor la calitatea

de moștenitor al autoarei apelantei, se reține de către Curte, că aceasta a fost

dovedită și că are atât calitatea de moștenitor legal, precum și testamentar, situație

care rezultă cu prisosință din actele de stare civilă din conținutul certificatului

de moștenitor, care potrivit dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, până la

anularea sa prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină în privința calității

de moștenitor, precum și a masei succesorale, cât și din testamentul încheiat la

25 ianuarie 1941 care s-a constatat a fi valabil prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 2991/2005 a Judecătoriei Pitești.

În plus, cum apelanta

a fost înfiată cu efecte restrânse, potrivit dispozițiilor art. 77 C. fam. (în vigoare

la acea dată), înfiatul are drept de moștenire atât cu privire la părinții firești,

însă moștenește și pe înfietoare, în speță, pe autoarea sa B.M.

Nu în ultimul rând, cum

imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, respectiv fără titlu legal,

în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește apelul

declarat de intervenientul D.I.V. instanța l-a respins, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

În primul rând, deși acesta

a precizat în mod expres că cererea depusă reprezintă o intervenție în interes propriu,

nu a învestit instanța, respectiv nu a invocat un drept propriu, situație față de

care, practic cererii de intervenție îi lipsește obiectul, deoarece potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu va fi

făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar aceasta din

urmă trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui.

Însă, prin cererea de

intervenție în interes propriu, intervenientul nu cere nimic pentru el, dar din

formularea acesteia, se tinde la respingerea contestației petentei pe considerentul

că intervenientul este adevăratul moștenitor al lui D.G. și că petenta nu are calitatea

de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, potrivit Legii

nr. 10/2001.

Curtea a reținut că în

mod legal a fost respinsă această cerere de intervenție, deoarece prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a prevăzut și o procedură judiciară

derogatorie, sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune.

Astfel, prin actul normativ

menționat, cât privește dispozițiile ori deciziile emise de unitățile deținătoare

ale imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 din lege, s-a instituit

o procedură legală în care acestea pot fi contestate de persoana îndreptățită.

Așa cum rezultă din economia

dispozițiilor cuprinse în Capitolul III „Proceduri de restituire” dispozițiile ori

deciziile date de unitățile deținătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate

pot fi contestate numai în situațiile prevăzute de lege și numai de către persoanele

îndreptățite, categorie de persoane care este definită prin art. 3 din lege.

Pentru această categorie

de litigii, a fost de altfel stabilită și o competență materială specială derogatorie

de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

Astfel, fiind vorba de

o lege specială, ea este de strică interpretare, își găsește aplicația numai în

ipotezele la care se referă [exemplificativ art. 24 alin. (3

1

), introdus

prin Legea nr. 247/2005], reglementările sale neputând fi extinse și la alte cereri

și categorii de litigii.

În speță, intervenientul

este terț în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în cadrul

căreia a fost emisă dispoziția contestată în prezentul litigiu.

În condițiile în care,

într-adevăr, el justifică un interes și un drept propriu, are la îndemână procedura

reglementată de dreptul comun.

De altfel, și intervenientului

i-a fost emisă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 dispoziția nr. 2880/2006

față de care și apelanta-petentă este de asemenea terț.

Legiuitorul, așa cum s-a

arătat mai sus, a prevăzut o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun

pentru restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat,

urmând ca ulterior orice persoană care pretinde un drept propriu să uzeze de dreptul

comun în materie.

Pe de altă parte, în cadrul

acestei proceduri speciale trebuie ca judecata să se facă cu celeritate pentru ca

părțile să nu fie private de dreptul lor de proprietate, așa cum este definit în

conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și, de asemenea, el trebuie să beneficieze de un proces echitabil și rezonabil

conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cadrul acestui proces

instanța este învestită și abilitată legal să se pronunțe numai cu privire la legalitatea

și temeinicia dispoziției emise de către apelantul Primarul Municipiului

Pitești, în favoarea apelantei-petente.

Nu este permisă astfel,

transformarea contestației prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 într-un proces

de drept comun, prin soluționarea cererilor de intervenție formulată de terțele

persoane față de raportul juridic civil intervenit între persoana îndreptățită la

restituire și unitatea deținătoare.

De altfel, prin intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005, s-a introdus termenul de „succesibil” fiind permis

ca persoana îndreptățită să uzeze de calea specială, iar ulterior terțele persoane

interesate să uzeze de procedura reglementată de dreptul comun.

S-a reținut de către instanță

că intervenientul a contestat calitatea de moștenitor a apelantei-petente, solicitând

constatarea nulității absolute a testamentului din 25 ianuarie 1941 și a certificatului

de moștenitor eliberat în favoarea acesteia, însă acțiunea sa a fost respinsă irevocabil,

prin sentința civilă nr. 2991/2005 a Judecătoriei Pitești.

În ceea ce privește apelul

declarat de către intervenienții P.M. și P.D., în mod legal le-a fost respinsă cererea

de intervenție, aceasta deoarece, indiferent de stabilirea proprietarului pentru

imobilul ce se solicită a fi restituit, aceștia sunt numai beneficiarii măsurilor

de protecție prevăzute în mod expres în dispozițiile art. 13-15 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond nu a

confundat instituțiile juridice, așa cum se pretinde în motivul de apel, ci a reținut

numai că aceștia vor beneficia de prelungirea legală a contractelor de închiriere

pe o perioadă determinată în condițiile prevăzute de lege.

Cu ocazia cuvântului pe

fond, apelanții-intervenienți au depus înscrisuri și au precizat că de fapt imobilul

în litigiu aparține unei terțe persoane și au solicitat pe cale de consecință, respingerea

contestației formulată de către apelanta-petentă.

Se reține însă, de către

Curte că apelanții-intervenienți neputând invoca un drept de proprietate pentru

imobilul în litigiu, deoarece nu au cumpărat acest imobil în baza Legii nr. 112/1995,

nu au legitimitatea de a paraliza dreptul de proprietate al apelantei-petente, ei

putând, așa cum s-a precizat mai sus, numai să fie beneficiarii măsurilor reparatorii

prevăzută de legea specială pentru chiriași.

În fine, nefondat este

și apelul Consiliului Județean Argeș, deoarece în mod legal a reținut instanța de

fond că în ședința din 6 octombrie 2005 s-a dispus citarea acestei părți cu mențiunea

de a depune cererea de intervenție cu respectarea dispozițiilor art. 50 și art.

112 C. proc. civ., însă această parte nu s-a conformat obligației legale care-i

revenea.

Însă, cum imobilul în

litigiu este ocupat, o parte de apelanții-chiriași și o parte constituie un centru

recuperare minori, deși se pretinde că imobilul face parte din domeniul public,

urmează să se rețină de către Curte că prin introducerea dispozițiilor art. 16 din

Legea nr. 247/2005 pentru această categorie de imobile s-a permis restituirea în

natură către proprietari cu obligația pentru aceștia din urmă de a le menține destinația

o anumită perioadă de timp.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Pitești, intervenienții P.D. și

P.M. și intervenientul D.I.V.

În recurs, la termenul

de judecată din data de 3 aprilie 2008, în ședință publică, consilier juridic M.A.,

pentru intimatul intervenient Consiliul Județean Argeș, a arătat că a formulat recurs,

dar acesta nu este la dosar și a depus un exemplar din recurs însoțit de recipisa

oficiului poștal Pitești.

În urma solicitării de

relații, în sensul de se a preciza dacă apelantul intervenient Consiliul Județean

Argeș a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 288/A din 06 iulie 2007 a

Curții de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, și la ce dată, această

instanță a răspuns pe bază de adresă, însoțită de fișa Ecris – căi de atac în Dosarul

nr. 365/109/2005, că „potrivit evidenței informatizate această parte nu a declarat

recurs”.

Având în vedere că intimatul

intervenient nu s-a mai prezentat la niciun termen de judecată în fața instanței

de recurs, pentru lămurirea poziției sale procesuale, Înalta Curte a apreciat că

intimatul intervenient Consiliul Județean Argeș nu a depus recurs la instanța a

cărei hotărâre se atacă, în conformitate cu art. 302 C. proc. civ., după cum nu

a înțeles să învestească în mod direct instanța de recurs cu soluționarea unui eventual

recurs, situație în care calitatea procesuală a acestei părți în proces este aceea

de intimat intervenient, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, ci nu de recurent

intervenient.

Municipiului Pitești a criticat hotărârea atacată în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești este nelegală

și netemeinică având în vedere următoarele argumente:

În primul rând instanța

și-a motivat sentința numai pe constatările expertului D.R., fără a avea în vedere

celelalte probe administrate în dosar.

Nu au fost avute în vedere

susținerile pârâtului potrivit cărora, la data formulării notificării și până la

emiterea dispoziției contestate de F.E.M., aceasta nu a prezentat acte cu care să

facă dovada că mama sa înfietoare, B.M., a avut un drept de proprietate asupra imobilului

în litigiu. S-a arătat că P.M. (D.) s-a căsătorit cu D.V. în anul 1935; ulterior

decesului soțului, a avut loc un partaj între aceasta, devenită B., foștii socrii

și frații fostului soț decedat.

Din toate documentele

depuse la dosar rezultă, cu claritate, faptul că D.M. nu a avut un drept de proprietate

pentru imobilul în litigiu, motiv pentru care, în mod evident se putea reține faptul

că F.E.M. nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Față de cele arătate se

solicită să se admită recursul, să se desființeze soluția pronunțată de Curtea de

Apel Pitești, în sensul menținerii dispoziției Primarului ca fiind corect emisă.

Examinând recursul pârâtului

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.

Structurând

motivele recursului, Înalta Curte constată că principala critică de nelegalitate

adusă hotărârii atacate este aceea că

instanța de apel ar fi interpretat și aplicat

greșit prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că

persoana care a solicitat măsuri reparatorii în cazul de față, nu are calitatea

de persoana îndreptățită la restituire.

Stabilirea calității de

persoană îndreptățită este condiționată de dovada faptului că antecesorul notificatorului

în cauză a fost proprietar al bunului solicitat la momentul preluării abuzive de

către stat, precum și de dovada calității de moștenitor legal sau testamentar a

notificatorului de pe urma autorului său, probe care se pot realiza în condițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare dintre cele expres prevăzute

de art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În

speță,

critica

formulată vizează însuși dreptul de proprietate al autoarei intimatei reclamante

asupra imobilului în litigiu.

Potrivit

art.

3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod

abuziv a acestora.

Sarcina probei deținerii

proprietății incumbă, așadar, persoanei care pretinde dreptul (art. 3.1 din Norme).

Curtea de Apel a constatat,

pe baza probatoriului administrat, că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către

stat în perioada de referință a legii speciale, fiind aplicabile dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că, a fost dovedită existența dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autoarei intimatei reclamante.

În acest sens s-a reținut

că prin actul de donație întocmit la 7 martie 1936, D.V., căsătorit la acea dată

cu autoarea intimatei reclamante, D.M. (devenită ulterior B.), a dobândit de la

tatăl său, D.G., un drept de proprietate pentru suprafața de 700 m.p. teren situat

în str. L.C., nr. 2, actualmente str. G.L., nr. 22, Pitești.

Prin declarație autentificată

dată de D.V. în anul 1937, acesta recunoaște că imobilele case, pe care le-a construit

în str. L.C., nr. 2, pe imobilul teren donat de tatăl său, sunt construite cu cheltuiala

exclusivă a soției sale D.M.

S-a reținut, de asemenea,

că de la data edificării construcției și, în continuare, D.M. a figurat în evidențele

de impunere fiscală, ca proprietară, sens în care a achitat impozitul pe construcții,

așa cum rezultă din declarația de interese din 04 martie 1950, precum și din chitanțele

aferente.

Dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001 cuprind o enumerare a înscrisurilor care pot servi ca mijloc de

probă pentru a dovedi calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării

abuzive de către stat. În această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate

abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu

impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa

încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă

bunul solicitat a aparținut autorului notificatorului.

În speță, proba dreptului

de proprietate a fost făcută prin înscrisurile menționate mai sus, care fac credibilă

această calitate, mai ales că, așa cum este cazul de față, dreptul de proprietate

asupra construcției s-a dobândit prin construire.

În ceea ce privește calitatea

de moștenitor a intimatei reclamante, s-a reținut că aceasta are, atât calitatea

de moștenitor legal, precum și testamentar, situație care rezultă cu prisosință

din actele de stare civilă, din conținutul certificatului de moștenitor, care potrivit

dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească,

face dovada deplină în privința calității de moștenitor, precum și a masei succesorale,

cât și din testamentul încheiat la 25 ianuarie 1941 care s-a constatat a fi valabil

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv sentința civilă

nr. 2991/2005 a Judecătoriei Pitești. Intimata reclamantă a fost înfiată cu efecte

restrânse, potrivit dispozițiilor art. 77 C. fam. (în vigoare la acea dată), astfel

încât aceasta are drept de moștenire cu privire la părinții firești, însă moștenește

și pe înfietoare, în speță, pe autoarea sa B.M. (fostă D.).

Toate înscrisurile și

probele analizate au creat convingerea fermă instanței de apel, că intimata reclamantă

beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru

imobilul în litigiu, în calitate de persoană îndreptățită.

Exercitând controlul judiciar

asupra sentinței pronunțate de către tribunal, instanța de apel a stabilit în fapt

existența

dreptului de proprietate al autoarei reclamantei intimate asupra imobilului în litigiu.

Stabilindu-se astfel situația

de fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate,

întrucât aceasta ar implica reanalizarea situației de fapt în temeiul probatoriului

deja administrat, ceea ce presupune exercitarea unui control de netemeinicie asupra

hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe

încălcarea sau aplicarea greșită a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În consecință, instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță,

astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate invocat, cu consecința respingerii

recursului pârâtului, ca nefondat.

a criticat decizia atacată pentru următoarele motive:

a) Instanța de apel a

respins apelul declarat de intervenient, reținând în mod eronat că cererea de intervenție

nu ar reprezenta o intervenție potrivit art. 50 C. proc. civ., pe motiv că ar lipsi

obiectul, întrucât intervenientul nu a învestit instanța invocând un drept propriu

în proces. Această motivare este eronată, deoarece în finalul cererii, intervenientul

a precizat că petenta în cererea sa de retrocedare nu a făcut dovada cu acte că

este îndreptățită la restituire, singurul îndreptățit la retrocedarea imobilului

fiind intervenientul pe baza actelor complete depuse la cererea sa de retrocedare.

În cuprinsul cererii de intervenție a arătat pe larg îndreptățirea sa la imobilul

care se solicită, depunând o mulțime de acte doveditoare pe care se sprijină notificarea

sa nr. 28899 din 15 august 2001 pentru retrocedarea în natură a acestui imobil,

cererea aceasta fiindu-i admisă de Primarul Municipiului Pitești prin emiterea dispoziției

nr. 2880/2006. În cuprinsul cererii de intervenție a arătat neadevărurile la care

recurge intimata reclamantă pentru a intra în stăpânirea imobilului care nu a fost

niciodată proprietatea lui D.V. (soțul acesteia).

b) Decizia instanței de

apel este nelegală, nu numai pentru că îmbrățișează și împărtășește motivarea nelegală

a Tribunalului Argeș, dar trece la o motivare proprie, tot atât de nelegală, în

sensul că cererea de intervenție este inadmisibilă întrucât dispozițiile referitoare

la deciziile unităților deținătoare pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat

pot fi contestate doar de persoanele îndreptățite, respectiv numai de persoanele

prevăzute la art. 3 din lege, pe intervenient instanțele considerându-l abuziv,

drept „terț”, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.

c) Instanța de apel nu

numai că a respins cererea de intervenție ca inadmisibilă, ci aceasta eronat a invocat

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, favorizând

în mod vădit pe petentă, care în pofida tuturor probelor administrate de intervenient

și cele 7 rapoarte de expertiză efectuate în cauză, nu a putut face dovada că imobilul

solicitat ar fi fost proprietatea lui D.V., recrutat în anul 1941 și decedat pe

front, lăsând un testament de ultimă voință prin care a solicitat ca bunicii să-i

restituie dota de 260 mii lei petentei, la care aceștia s-au conformat.

d) În continuare, recurentul

intervenient expune situația de fapt, din punctul său de vedere, și susține că în

motivare cele două instanțe au ignorat prin abuz vechimea imobilului de peste 85

ani precizată în cele 7 rapoarte de expertiză efectuate pe parcursul procesului

din care reiese că imobilul în litigiu a fost proprietatea bunicului D.G. și nu

a fost niciodată proprietatea lui D.V. sau a autoarei petentei, ceea ce reiese din

cererea reconvențională a bunicilor din Dosarul nr. 649/1942 de partaj, depusă la

dosar, dar și aceasta abuziv a fost ignorată cu bună știință de cele două instanțe.

Eronat și abuziv instanțele

Tribunalului și Curții de Apel au considerat că P.M., căsătorită D., a dobândit

drept de proprietate asupra imobilelor casă și teren, solicitate prin notificare.

Tot prin abuz cele două instanțe au considerat ca acte de proprietate declarația

de impunere din 04 martie 1950, ca și declarația globală nr. 2666/1950. Acestea

nu pot echivala cu acte de proprietate.

Examinând recursul intervenientului

D.I.V. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.

Structurând motivele de

recurs, Înalta Curte constată că o primă critică de nelegalitate vizează soluția

de respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul

D.I.V., p

e

motiv că nu ar reprezenta o intervenție potrivit art. 50 C. proc. civ., în sensul

că cererea ar fi lipsită de obiect, întrucât intervenientul nu a investit instanța

invocând un drept propriu, ci a solicitat doar respingerea demersului judiciar pornit

de intimata reclamantă F.M.E.

Înalta Curte constată

că la data de 10 martie 2005 intervenientul D.I.V. a formulat cerere de intervenție

principală în proces, prin care a solicitat să fie respinsă cererea de chemare în

judecată, întrucât petenta reclamantă nu este îndreptățită la restituirea imobilului

în litigiu, singurul îndreptățit la restituire fiind intervenientul, pe considerentul

că acesta este adevăratul moștenitor al bunicului său D.G. și că reclamanta nu are

calitatea de persoană îndreptățită, potrivit Legii nr. 10/2001.

Cu privire la condițiile

pe care trebuie să le îndeplinească această cerere incidentală în proces, Înalta

Curte constată că potivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., intervenția în interes

propriu trebuie făcută sub forma unei cereri de chemare în judecată, având natura

juridică a acesteia. În aceste condiții, intervenientul principal trebuie să invoce

un drept propriu asupra bunului litigios, tinzând să câștige pentru sine bunul și,

prin urmare, trebuie să se îndrepte împotriva ambelor părți inițiale din proces,

reclamant și pârât.

În speță, așa cum în mod

corect s-a reținut, intervenientul principal nu a solicitat nimic pentru el celor

două părți din procesul de bază, reclamantul și pârâtul, ci rezultă în mod clar

din formularea cererii, că tinde doar la respingerea contestației petentei reclamante,

la rândul lui declanșând procedura administrativă, în urma notificării formulate

în baza Legii nr. 10/2001, care s-a finalizat prin emiterea dispoziției nr.

2880 din 06 septembrie 2006 în favoarea sa.

O altă critică vizează

motivarea Curții de Apel, în sensul că cererea de intervenție ar fi inadmisibilă,

întrucât dispozițiile referitoare la deciziile unităților deținătoare pentru imobilele

preluate în mod abuziv de stat pot fi contestate doar de persoanele îndreptățite,

respectiv numai de persoanele prevăzute la art. 3 din lege, pe intervenient instanța

de apel considerându-l abuziv, drept „terț”, în raport cu prevederile Legii nr.

10/2001.

Înalta Curte constată

că cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă ca nefondată, ci nu

ca inadmisibilă, astfel cum în mod eronat susține recurentul intervenient.

Curtea de Apel a reținut

că legal a fost respinsă această cerere de intervenție, deoarece prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut și o procedură judiciară derogatorie, sub anumite

aspecte, de la procedurile judiciare comune. În cadrul acestui proces instanța a

fost investită și abilitată legal să se pronunțe numai cu privire la legalitatea

și temeinicia dispoziției emise de către intimatul Primarul Municipiului

Pitești, în favoarea intimatei reclamante F.M.E.

În interpretarea sistematică

a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a conturat soluția potrivit căreia terțele

persoane nu au calea contestației îndreptate împotriva dispoziției sau deciziei

de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat emisă în favoarea unei

persoane, contestație care să fie întemeiată pe dispozițiile art. 26 din legea specială

de reparație.

Prin art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 se stabilește exclusiv sfera persoanelor ce pot ataca dispoziția

entității emitente. Acestea sunt persoanele îndreptățite la restituire, în sensul

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau cele care au calitatea de succesori ai

persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 4 din

lege.

Niciun text din Legea

nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terților de a ataca dispoziția

de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea acestei legi, ia

naștere între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la acordarea măsurilor

reparatorii.

În speță, intervenientul

D.I.V. este terț în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în

cadrul căreia a fost emisă dispoziția contestată în prezentul litigiu.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de apel, nu este permisă transformarea contestației prevăzute

de dispozițiile art. 26 ale Legii nr. 10/2001 într-un proces de drept comun, prin

soluționarea cererilor de intervenție principale formulate de terțele persoane în

cadrul raportului juridic civil intervenit între persoana îndreptățită la restituire

și unitatea deținătoare.

O astfel de soluție nu

înseamnă că terții sunt obstrucționați în accesul lor liber la justiție, drept consacrat

constituțional, care urmează a fi înfăptuit pe calea altor proceduri decât acelea

prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe care aceștia și-au fondat intervenția în cauză.

Critica relativă la invocarea

eronată a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului este esențial nefondată, instanța de apel reținând absolut întemeiat, că

în

cadrul acestei proceduri speciale trebuie ca judecata

să se facă cu celeritate pentru ca părțile să nu fie private de dreptul lor de proprietate,

așa cum este definit în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, de asemenea, ele trebuie să beneficieze

de un proces echitabil, care să se soluționeze într-un termen rezonabil conform

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerile referitoare

la modul în care instanța a stabilit situația de fapt vizează exclusiv probele administrate,

încercându-se o reapreciere a acestora, ceea ce implică și reanalizarea situației

stabilite, practic, un control de netemeinicie asupra hotărârii atacate, ce excede

limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței

de recurs.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de intervenientul D.I.V.

de intervenienții P.D. și P.M. vizează, în esență, greșita stabilire a situației

de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat.

Totodată, prin motivele

de recurs formulate aceștia susțin că instanța de fond a respins în mod nelegal

și netemeinic cererile de intervenție formulate de intervenienții P. și de Consiliul

Județean Argeș, soluție menținută în mod greșit și de instanța de apel, fără a se

ține seama de cel mai elementar aspect, și anume acela că proprietarul actual al

acestui imobil este Consiliul Județean Argeș conform deciziei nr. 32/1971 și nu

Primăria Municipiului Pitești.

Se arată, în continuare,

că cererea de intervenție în interes propriu formulată de Consiliul Județean Argeș

nu a fost discutată în ședință publică cu respectarea dispozițiilor procedurale,

fiind respinsă printr-o simplă încheiere din 13 iunie 2006.

Examinând recursul formulat

de intervenienții P.D. și P.M. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a

constatat că nu este fondat.

În primul rând criticile

privind greșelile grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, nu mai

pot fi valorificate pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea

art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui text de lege fiind abrogat la data pronunțării

deciziei atacate.

Referitor la cererea de

intervenție principală formulată de intervenienții P., Înalta Curte constată că

în mod legal a fost respins apelul declarat împotriva soluției de respingere a acestei

cereri de intervenție, deoarece, așa cum corect s-a reținut în cauză, indiferent

de stabilirea persoanei îndreptățite pentru imobilul ce se solicită a fi restituit

în procedura Legii nr. 10/2001, aceștia în calitate de chiriași în imobil sunt numai

beneficiarii măsurilor de protecție prevăzute în mod expres în dispozițiile

art. 13-15 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut în mod corect,

în acest sens, că recurenții-intervenienți neputând invoca un drept de proprietate

pentru imobilul în litigiu, deoarece nu l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

nu au legitimitatea de a paraliza dreptul de proprietate al intimatei reclamante,

ei putând, așa cum s-a precizat mai sus, numai să beneficieze de măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială pentru chiriași.

Nefondată este și critica

privind respingerea apelului Consiliului Județean Argeș, deoarece această parte

nu a fost interesată să declare recurs în condițiile legii împotriva deciziei Curții

de Apel. Prin urmare, este lipsit de interes recursul intervenienților P. pe acest

aspect, cu consecința respingerii acestuia.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondate, toate recursurile declarate de pârât și intervenienți în cauză.

Reținând culpa procesuală

a recurenților, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., urmând să îi oblige la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată

către intimata reclamantă F.M.E., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Pitești, de intervenienții

P.D. și P.M. și de intervenientul D.I.V. împotriva deciziei civile nr. 288/A din

06 iulie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți la

plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă F.M.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie

2013.