ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

La data de 31 decembrie 2008 reclamanta C.M.

(fostă E.) a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Pitești, prin primar,

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, D.I. și D.M.

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului compus dintr-un apartament

cu 4 camere și dependințe în suprafață totală de 75,55 mp, situat în Pitești,

str. M. (I.C.B.), județul Argeș și să anuleze Decizia din 28 februarie 1983 a

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, de asemenea, să

dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în Pitești, str. M. (I.C.B.), județul Argeș, cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că pentru imobilul în litigiu aceasta a încheiat

cu Oficiul Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor Argeș, în baza

Legii nr. 4/1973, contractul de construire din 26 decembrie 1979 prețul

locuinței fiind achitat parțial din fonduri proprii, iar restul prin contractul

de împrumut din 26 decembrie 1979. Construcția imobilului a fost finalizată în

anul 1981, recepția lucrării realizându-se prin procesul-verbal de

predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981. Ulterior căsătoriei sale

cu C.V. din 29 decembrie 1979, reclamanta a decis să-și stabilească domiciliul

în Germania, în apartament urmând să locuiască C.V.C., fiul reclamantei și

bunica acestuia. Prin Decizia din 28 februarie 1983 emisă de Comitetul Executiv

al Consiliului Popular al Județului Argeș, în temeiul Decretului nr. 223/1974,

Statul a procedat la preluarea abuzivă a apartamentului și la evacuarea fiului

C.V.C. și a bunicii sale, cu titlu de sancțiune aplicabilă plecării reclamantei

în Germania. Mai arată că, Statul a procedat apoi la vânzarea imobilului către

pârâții D.I. și D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991.

În vederea

recuperării imobilului aflat în litigiu reclamanta a arătat că a formulat în

baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Pitești sub nr.

2881/17546/2001, cerere rămasă nesoluționată până în prezent, nesoluționare

care echivalează, potrivit reclamantei, cu refuzul de restituire a bunului,

ceea ce o îndreptățește să-și valorifice dreptul pe calea acțiunii în realizarea.

A motivat reclamanta

că vânzarea de către stat a bunului său către terți, vânzare anterioară

asigurării unei despăgubiri echitabile corelative prejudiciului suferit,

reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea proprietății bunurilor

prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Arată reclamanta în

motivarea acțiunii sale că nelegalitatea titlului statului rezultă din

preluarea de către stat a imobilului cu încălcarea Constituției din 1965, iar

faptul că acest act normativ a fost abrogat nu este decât o dovadă a

caracterului său neconstituțional, fiind contrar legii din chiar momentul

emiterii sale. A solicitat ca instanța să examineze neconstituționalitatea

Decretului nr. 223/1974 față de dispozițiile Constituției din 1965.

Reclamanta susține că

nu a primit nicio despăgubire aferentă deposedării, iar plecarea sa temporară

din România neputând reprezenta o cauză de utilitate publică de natură a

justifica exproprierea cu atât mai mult cu cât la data preluării, fiul său și

bunica locuiau în imobilul revendicat.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, reclamanta a arătat că

cererea este justificată întrucât titlul său este preferabil titlului

pârâților. În situația în care ambele părți se prevalează de existența unor

titluri de proprietate asupra bunului solicită compararea acestora, urmând să

se dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al

cărei drept este preferabil, însă consideră că dreptul său este preferabil

având în vedere că se bazează pe o anterioritate de dobândire legală în

proprietate. La data preluării nu s-a produs un transfer legal de proprietate,

iar Statul nu a dobândit calitatea de dominus asupra bunului. În schimb,

dreptul pârâților emană dintr-un titlu viciat al statului, fondat pe o preluare

abuzivă care nu justifică posibilitatea unei transmiteri legale prin efectul

contractului din 31 iulie 1991 încheiat de soții D. cu R. RA.

La data de 5 martie

2009, reclamanta a precizat și completat acțiunea solicitând introducerea în

cauză în calitate de pârâți a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și a Consiliului Județean Argeș, prin președinte, motivat prin aceea că Statul

Român este beneficiarul deciziei de preluare a imobilului, în sensul că prin

decizia administrativă emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul

proprietatea reclamantei trecea în proprietatea Statului. În ceea ce privește

Consiliul Județean Argeș acesta este succesorul actual al emitentului deciziei în

litigiu astfel că potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 57/1968.

Ulterior, la data de

26 martie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de

pârâți a moștenitorilor defunctului D.O.I.I., respectiv P.I.I.A.I. și

C.I.I.M.I.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, ca reprezentant al Statului Român arătând, în

esență, că acțiunea reclamantei este una tipică de revendicare, iar temeiul

juridic este Legea nr. 10/2001 care în art. 26 alin. (3) și art. 31 alin. (4)

menționează clar situația în care statul poate fi chemat în judecată.

Pârâtul Consiliul

Județean Argeș a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii

și a lipsei calității sale procesuale pasive arătând că nu este continuatorul

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, întrucât a fost

dizolvat prin art. 10 din Decretul-lege nr. 2/1989. De asemenea, a fost

invocată excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea primului capăt

de cerere și s-a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

În ceea ce-i privește

pe pârâții D.M., P.A.I. și C.M.I., prin întâmpinarea depusă la dosar, au

solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost atașat cauzei

și Dosarul civil nr. 3240/2004 al Curții de Apel Pitești, în care s-a pronunțat

Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005.

La data de 5 martie

2009 tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a

moștenitorilor defunctului D.I. decedat la data de 2 martie 2007, respectiv

P.A.I. și C.M.I.

Tribunalul Argeș,

secția civilă, prin Sentința civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2009 a respins

excepția autorității de lucru judecat; a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice; a respins excepția inadmisibilității, lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului Județean Argeș, precum și excepția lipsei de interes și a

respins acțiunea completată și precizată formulată de reclamanta C.M. (fostă

E.), în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pitești, prin primar, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Județean Argeș, prin

președinte, D.M., P.A.I. și C.I.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Analizând cu

prioritate excepțiile invocate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Consiliul Județean Argeș,

tribunalul a reținut netemeinicia excepției autorității de lucru judecat

invocată prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003 al Tribunalului Argeș -

finalizat prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 rămasă irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 226 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel Pitești

raportat la dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât nu sunt întrunite

condițiile cumulative privind identitatea de obiect, de cauză și de părți. În

ceea ce privește identitatea de obiect s-a reținut că respectiva condiție nu

este îndeplinită întrucât în Dosarul civil nr. 3863/2003 soluționat anterior

prezentei cauze, reclamanții C.M. și C.C. au solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 cu privire la

apartamentul situat în Pitești, bd. I.C.B., județul Argeș încheiat între R. și

pârâții D.I. și D.M., în vreme ce prin acțiunea ce face obiectului dosarului de

față, reclamanta C.M. solicită constatarea nevalabilității titlului Statului

asupra imobilului compus din 4 camere și dependințe situat în Pitești, str. M.

(fost I.C.B.), județul Argeș, anularea Deciziei nr. 53/1983 a Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș și revendicarea

respectivului imobil. Prin urmare, se arată că obiectul litigiilor purtate de

reclamantă nu este identic. În ceea ce privește identitatea de cauză juridică,

tribunalul a reținut, de asemenea prin raportare la Dosarul civil nr.

3863/2003, că nici această condiție nu este îndeplinită întrucât prezentul

litigiu a fost promovat în condițiile art. 480 - 481 C. civ. și în vederea

retrocedării în natură a imobilului cerut de reclamantă, litigiul anterior

fiind promovat în vederea constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D., ca urmare a nerespectării

prevederilor Decretului nr. 223/1974. Instanța a mai reținut că cerința

identității de părți cerută de art. 1201 C. civ. nu este îndeplinită atâta timp

cât în litigiul anterior reclamanții C.M. și C.C., au înțeles în raport de

pretenția dedusă judecății, să se judece în contradictoriu cu pârâții D.I.,

D.M. și Administrația Domeniului Public Pitești, iar în cauza de față

reclamanta C.M. a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâții D.M., P.A.I.,

C.M.I., Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Consiliul Județean Argeș.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată reținând că potrivit

prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

juridice și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice

reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor,

precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit în nume

propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt

organ. Așa fiind, în raport de petitul acțiunii, acela de constatare a

nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în litigiu s-a reținut că

Statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, se impunea a fi introdus

în cauză, cu atât mai mult cu cât regula în materie este aceea a reprezentării

Statului în fața instanțelor judecătorești de Ministerul Finanțelor Publice ori

de câte ori Statul figurează ca parte litigantă în proces.

Și excepția

inadmisibilității acțiunii a fost reținută ca neîntemeiată, deoarece în raport

cu celelalte autorități ale statului, instanțele judecătorești au un drept de

jurisdicție generală care le conferă competența de a judeca fără distincție

toate conflictele deduse judecății și, ca urmare, orice acțiune având ca obiect

reclamarea încălcării dreptului de proprietate. În realizarea acestui

principiu, prin art. 21 din Constituție a fost consacrat accesul liber la

justiție, orice persoană putându-se adresa instanțelor judecătorești pentru

apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime; exercitarea

acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, instanțele judecătorești

înfăptuind justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și

interese legitime deduse judecății. Tribunalul motivează că dispozițiile sus-menționate,

coroborate cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional la convenție,

converg către ideea că nu se poate refuza judecarea de către instanțele

judecătorești a unor acțiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea

dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor

Decretului nr. 223/1974 de trecere a unor imobile în proprietatea statului.

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Argeș,

precum și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii,

instanța de fond a apreciat netemeinicia susținerilor întrucât, pe de o parte,

prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța și cu

anularea Deciziei din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al Județului Argeș, or fostele comitete executive ale consiliilor

populare erau organe locale ale administrației de stat, atributele lor fiind

preluate de actualele consilii județene ca autorități ale administrației

publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001. S-a reținut în plus

că, statutul fostelor consilii populare județene, reglementat de Legea nr.

57/1968, se reflectă și în actele normative ulterioare respectiv Legea nr.

61/1991 și Legea nr. 215/2001. Pe de altă parte, faptul că reclamanta a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este de natură să impieteze

asupra posibilității reclamantei de a formula acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun, jurisprudența fiind constantă în acest sens, reținându-se că

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 este admisibilă deoarece legea specială nu exclude

posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar

împotriva cumpărătorului de la stat și, în plus, o astfel de limitare chiar

dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului liberului

acces la justiție.

Regula unanimității

invocată de pârâți. ca excepție, a fost avută în vedere de tribunal ca apărare

în privința căreia s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie a decis că cerința unanimității reprezintă un obstacol

insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor

indivize, iar aplicarea acestei reguli a impus reclamanților o sarcină

disproporționată și i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a

obține examinarea de către instanțe a cererilor de restituire aducând astfel atingere

substanței înseși a dreptului de acces la o instanță. S-a apreciat astfel, că

regula unanimității trebuie înțeleasă ca o măsură de protecție instituită în

favoarea copărtașilor, iar formularea unei acțiuni în revendicarea unui bun

imobil constituie un act ce profită tuturor copărtașilor (cauza Lupaș contra

României).

Pe fondul cauzei,

tribunalul a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 14 august 2002 - ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 3863/2003 -

reclamanții C.M. și V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D.I., D.M.

și Administrația Domeniului Public Pitești constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991 încheiat între pârâții D.

și R. RA. Pitești. Prin Sentința civilă nr. 2761 din 1 iulie 2003, Judecătoria

Pitești a admis acțiunea reclamanților, cu consecința constatării nulității

absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare, obligând pârâții la

plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin

Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004, Tribunalul Argeș a admis apelurile

pârâților, a schimbat sentința în tot și a respins acțiunea, obligând pe

reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către apelanți. Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că pârâții au fost de o

evidentă bună-credință și, de asemenea, că nu aveau posibilitatea să cunoască

proveniența apartamentului care era inclus în fondul locativ de stat,

buna-credință fiind reținută și prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie

1999 a Curții de Apel Pitești.

Această decizie a

tribunalului a fost contestată de reclamanți care au formulat recurs, Curtea de

Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 respingând, ca

nefondat, recursul reclamanților pe care i-a obligat la cheltuieli de judecată

către intimații-pârâți D. S-a statuat, prin urmare, în mod irevocabil asupra

valabilității contractului de vânzare-cumpărare contestat și asupra

bunei-credințe a cumpărătorilor, pârâți-persoane fizice.

Prin urmare

reclamanta nu a răsturnat prezumția bunei-credințe a pârâților persoane

fizice-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 și ca atare reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare

încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de

măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură, în situația

în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 .

Reclamanta arată în

motivarea acțiunii sale că a formulat notificare în condițiile Legii nr.

10/2001 or, sub acest aspect s-a menționat că obiectul de reglementare al Legii

nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă

specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Sub

acest aspect s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în

soluționarea recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun că, concursul între legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În

cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Sub acest aspect se

reține că, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate, iar solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior

de stat nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

deoarece Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit

bun. Prin urmare aprecierea reclamantei că dreptul de proprietate există și

solicitarea ca titlul acesteia să fie comparat cu cel al pârâților nu este

suficientă pentru a reține existența unui bun actual.

În cauză, pârâții

beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de Curte,

decurgând din împrejurarea că, deși actul lor de proprietate a fost contestat

pe cale judecătorească, contractul acestora de vânzare-cumpărare a fost

menținut, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun,

în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci - din

contră - s-a consolidat (cauza Raicu contra României). În ceea ce privește

reclamanta, aceasta nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de

proprietar al imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească anterior

dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr.

112/1995 și nu a făcut dovada atacării în condițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001 a Deciziei din 28 februarie 1983 a fostului Comitet Executiv al

Consiliului Popular al Județului Argeș.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că voința legiuitorului este de a menține situația

juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara

exclusiv prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilelor

înstrăinate către chiriașii cumpărători ale căror titluri nu au fost

desființate ceea ce constituie un criteriu de preferință în beneficiul

pârâților, superior vechimii și transmiterii legale a titlului reclamantei -

aceasta în condițiile în care capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului Statului a fost analizat de tribunal ca fiind subsumat

celui de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune

analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal au declarat apel reclamanta și pârâtul

Consiliul Județean Argeș criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din 16

aprilie 2010, judecata apelului a fost suspendată în baza dispozițiilor art.

244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr.

129/109/2010 al Tribunalului Argeș având ca obiect contestația formulată în

baza Legii nr. 10/2001 de apelanta-reclamantă împotriva Dispoziției nr.

4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Pitești. Cauza a fost repusă pe rol,

fiind depusă la dosar Sentința civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a

Tribunalului Argeș definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat declarat

de pârâți, prin Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești și irevocabilă, prin respingerea ca nefondată a recursului declarat

de pârâți, raportat la Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta C. (E.) M. și de

pârâtul Consiliul Județean Argeș, prin președinte împotriva Sentinței civile

nr. 247 din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În privința apelului

declarat de pârâtul Consiliul Județean Argeș prin care se invocă faptul că

acesta nu ar avea calitate procesual pasivă în acțiunea în revendicare

formulată de către apelanta-reclamantă, Curtea a constat că apelul este

nefondat, deoarece s-a solicitat de către reclamantă și anularea Deciziei nr.

53/1983 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș,

atributele acestuia fiind preluate de Consiliul Județean, ca autoritate a

administrației publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, iar

statutul fostelor Consilii Populare Județene reglementat de Legea nr. 57/1968

se reflectă și în actele normative ulterioare, respectiv art. 60 și 63 din

Legea nr. 61/1991 și art. 24 din Legea nr. 215/2001.

Referitor la lipsa de

interes a acțiunii, precum și a faptului că instanța de fond a nesocotit

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Curtea a apreciat că pronunțarea pe aceste aspecte se impune în

analiza apelului declarat de către reclamantă.

Astfel, în ceea ce

privește apelul formulat de către reclamantă s-a apreciat că este nefondat.

Criticile care vizează pretinsa nemotivare a sentinței instanței de fond,

precum și omisiunea cercetării de către aceasta a capetelor de cerere cu care a

fost învestită au fost respinse. S-a avut în vedere că, într-adevăr

dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. instituie obligația ca în

sentința instanței să se precizeze motivele de fapt și de drept în baza căreia

și-a format convingerea pentru a pronunța soluția, aceasta fiind și o condiție

obligatorie prevăzută de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, însă, s-a constatat că sentința cuprinde pe scurt

argumentele de drept și de fapt și, raportat la faptul că prezenta cauză se

află în calea devolutivă de atac a apelului, s-a apreciat că motivarea poate fi

suplinită de către instanța de apel.

De altfel, susținerea

apelantei potrivit căreia criticile invocate ar conduce la desființarea

sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare nu au fost primite de

instanță, deoarece soluția propusă ar putea fi dispusă doar în situația în care

judecata s-a făcut fără cercetarea fondului sau când partea nu a fost legal

citată. În speță, tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile

au fost legal citate, situație față de care, neregăsindu-se cele două variante

prevăzute de legiuitor, critică formulată a fost respinsă.

Instanța de apel

constată că reclamanta s-a adresat în mod legal pe procedura legii speciale,

respectiv a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelul de față a fost și

suspendat în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea irevocabilă a contestației ce făcea obiectul respectivei legi. Din

sentințele judecătorești depuse dosar rezultă că a fost admisă contestația

formulată de apelanta-reclamantă, fiind modificată Dispoziția nr. 4256/2009 în

sensul că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul

revendicat la valoarea de piață determinată conform legii, hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă. În acest context, s-a avut în vedere

că toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilității

titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum și anularea actelor

fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeș au fost deja analizate

prin sentințele judecătorești depuse la dosar în cadrul legii speciale.

Întrucât sentința

instanței de fond s-a pronunțat în mod legal privind respingerea acțiunii în

revendicare, critica care se referă la faptul că instanța nu a analizat prin

compare titlurile de proprietate ale părților și cea care vizează fondul

cauzei, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate atâta vreme cât instanța

de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, sens în care Curtea a

examinat celelalte critici invocate de apelanta-reclamantă care se referă la

pretinsa admisibilitate a acțiunii în revendicare, raportat la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, precum și la susținerile acesteia, potrivit cărora prin

soluția pronunțată de către prima instanță ar fi fost încălcate dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se are în vedere că

prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

supremă a rezolvat o problemă de principiu soluționată neunitar până la acel

moment de instanțele de judecată și anume, aceea a existenței unui drept de

opțiune între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun. Pe

calea acestor considerente, raportate și la Decizia nr. LIII/2007 s-a afirmat

că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art.

480 C. civ. Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea unei acțiuni în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 sau a Decretului-lege nr. 61/1991, de către chiriași (cum

este cazul din speța dedusă judecății).

Instanța de apel a

avut în vedere jurisprudența instanței supreme conturată, prin decizii de

speță, ulterior deciziei în interesul legii, prin care s-a concluzionat că

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, atunci

când, din probele administrate rezultă că imobilele revendicate formau obiect

de reglementare in rem al Legii nr. 10/2001 și că acestea se aflau încă la stat

sau la unitatea deținătoare, și cu toate aceste reclamanții, fără nicio

justificare obiectivă, nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, ci au

recurs direct la acțiunea de drept comun.

Curtea de apel expune

că aceeași soluție a fost adoptată și atunci când reclamanții solicită pe calea

dreptului comun despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, arătându-se că

după apariția Legii nr. 10/2001, aceștia au la dispoziție procedura prin care

să obțină măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce este dată și de

prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Evocând jurisprudența

instanțelor judecătorești conturată ulterior Deciziei nr. 33/2008, curtea de

apel, realizând un examen de compatibilitate a soluției cu exigențele art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, arată că nu se poate reține încălcarea

dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea

legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înțeles să recurgă la această

procedură pentru a obține restituirea în natură sau prin echivalent a

imobilelor care fac obiect de reglementare al acestui act normativ.

În acest sens, au

fost apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de

contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea

competenței sale rationae temporis și arătându-se că prin Convenție nu se

impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale

statului, anterior ratificării Convenției. Pentru a fi aplicabile dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să analizeze dacă reclamanta are un drept

de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține

proprietatea unui bun. Se reține însă, că prin excepție, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a admis că, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranța

legitimă de a obține un bun sau o creanță certă cu valoare patrimonială, însă,

pentru a exista acea speranță legitimă, este necesar ca solicitarea de a obține

un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiții să fie îndeplinite

indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a

dreptului; simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi,

proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă în lipsa îndeplinirii

tuturor condițiilor legale, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența

instanței europene.

Se are în vedere că

în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe

prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea

coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva

dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenția, cu

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale

de drept efectivă (parag. 118).

De altfel, și Înalta

Curte de Casație și Justiție, în secțiile unite, dar și prin decizii de speță,

a precizat că, în sine, mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu relevă o

încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție, deoarece accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci

în condițiile și prin căile prevăzute de legea specială.

De asemenea, prin

Decizia nr. XX/2007, secțiile unite au recunoscut competența instanțelor de

judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

pretins îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate, asigurând așadar, în limitele

sesizării, efectivitatea procedurii instituite prin legea specială.

Raportul dintre

legea, specială și legea generală a fost explicat în privința retrocedării

imobilelor expropriate pentru care nu s-a realizat utilitatea publică, prin Decizia

nr. LIII/2007 prin care secțiile unite ale instanței supreme stabilindu-se că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică

în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Argumentele invocate

prin motivele de apel, prin care reclamanta afirmă neconcordanța dintre

reglementarea națională și cea europeană în privința protecției dreptului de

proprietate, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu au fost primite de instanța de apel întrucât noțiunea de

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține folosirea

efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște

un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost

posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție conform jurisprudenței

instanței europene la care instanța de apel face referire expresă.

Se are în vedere că

în toate cauzele repetitive împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu a sancționat obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și respectiv, Legea nr. 247/2005, ci accesul "teoretic

și iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi,

cauzat de funcționarea ineficientă a Fondului Proprietatea și neîndeplinirea

obligației Statului Român, de a asigura o funcționare eficientă a mecanismului

administrativ instituit prin conversia titlurilor de despăgubire emise de

Comisia Centrală, în despăgubiri efective.

Se are în vedere

faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările

internaționale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop

asigurarea securității raporturilor juridice și nu restrângerea accesului la

justiție, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute

posibilitățile pe care persoanele îndreptățite le au pentru a ataca în instanță

actele emise în baza legii ori obligarea entităților învestite cu soluționarea

notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent, iar

în lipsa unui răspuns din partea respectivelor entități, instanța de judecată

are prerogativa de a dispune direct restituirea imobilelor.

Stabilirea unor

condiții obligatorii sau a unor termene în raport de care părțile au obligația

să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să

îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a facilita

prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții

optime a dreptului constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și

limitându-se astfel efectele perturbatoare asupra stabilității și securității

raporturilor juridice civile.

A fost evocată de

instanța de apel Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât prevederile legii speciale au

prioritate, decizie obligatorie care a tranșat chestiunea prevalenței legii

speciale în domeniul proprietății și a restituirii imobilelor preluate abuziv

de regimul comunist, în raport de prevederile dreptului comun. Au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 46 pct. 41 al Legii prevede faptul că:

"Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta

lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică

cu prioritate."

Prioritatea dată

acțiunii în revendicare de care se prevalează reclamanta prin cererea de

chemare în judecată se referă la situația în care s-ar constata de către o

instanță judecătorească faptul că există neconcordanțe între legea specială și

Convenție, aceasta din urmă având prioritate și numai în situația în care nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor

preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor naționalizate

- imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a

acestui act normativ, imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 sau

imobilul care face obiectul Decretului-lege nr. 61/1991, și s-a statuat, într-o

manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi

retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ori în cazul

imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi

acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută

restituirea sau despăgubirea.

Prin raportare la

situația de fapt corect stabilită de instanța anterioară, în cauza pendinte se

reține a fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care

instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și

care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivată de

soluționare a notificării, supusă controlului instanțelor de judecată pe calea

contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că prin

admiterea excepției de inadmisibilitate (privind promovarea acțiunii în

revendicare) nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiție

reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât decizia prin care

este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă

controlului de către instanța de judecată.

Pe de altă parte,

potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al

Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ.

care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Din perspectivă

convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță

(art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Totodată, s-a reținut

că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut

competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Se reține că în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de

stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma

europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate,

adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special,

respectarea procedurii instituite este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În privința criticilor

din apel potrivit cărora instanța ar fi confundat temeiul juridic care a condus

la intrarea în proprietatea chiriașilor a imobilului din litigiu, respectiv

dispozițiile Legii nr. 112/1995, când în realitate ar fi vorba de Decretul-lege

nr. 61/1991, se opinează că susținerea chiar reală fiind, nu poate conduce la

admiterea acțiunii în revendicare formulată de apelanta-reclamantă pentru

considerentele pe larg arătate, cât și pentru faptul că în mod legal s-a avut

în vedere de instanța de fond că în favoarea pârâților s-a reținut buna

credință în dobândirea imobilelor prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15

noiembrie 1999, irevocabilă și, pe de altă parte, din reglementările cuprinse

în Legea nr. 10/2001, rezultă în mod clar că dispozițiile Decretului-lege nr.

61/1991 sunt asemănate în ceea ce privește producerea de efecte juridice cu

Legea nr. 112/1995.

De asemenea, instanța

de fond a avut în vedere în mod legal Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie

2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care s-a respins ca nefondat

recursul declarat de apelanta-reclamantă, menținându-se soluția din apel a

respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între Administrația Domeniului Public Pitești și intimații-pârâți

D.I. și M.

Pentru considerentele

expuse, curtea de apel în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins

apelurile declarate de părți.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. (E.) M.,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a invocat, în esență, următoarele motive de

recurs:

I. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat și

nu a motivat soluția respingerii motivului de apel care viza nepronunțarea

instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului, încălcând astfel dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Arată că a invocat în

apel că deși prin dispozitivul sentinței apelate s-a dispus "respingerea

acțiunii completate și precizate", considerentele sentinței însă se

raportează doar la capătul de cerere privind revendicarea, singura referire a

primei instanțe la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului Statului a fost aceea că "a fost analizat ca fiind subsumat celui

de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune

analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare".

Motivează că deși

instanța de apel reține generic că sentința cuprinde, pe scurt, argumentele de

fapt și de drept, încercând a suplini motivarea în virtutea caracterului

devolutiv al căii de atac, instanța perseverează în abordarea nelegală a

conceptului de motivare a hotărârii, încălcând și ea art. 261 C. proc. civ.

atunci când reține că: "toate criticile apelantei reclamante ce vizează

analiza valabilității sau nu a titlului statului cu privire la imobilul în

litigiu, precum și anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului

Popular Argeș au fost deja analizate prin sentințele judecătorești depuse la dosar

în cadrul legii speciale", considerent care nu satisface cerința motivării

în drept și în fapt impusă ca element esențial de validitate al oricărei

hotărâri judecătorești și nici exigența examinării unei cereri pe cale

judiciară.

Pretinde recurenta că

instanța de apel nu a arătat în cuprinsul deciziei, considerentele faptice și

juridice care au condus la pronunțarea soluției, din perspectiva argumentelor

invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de constatare a

nevalabilității titlului Statului și de anulare a deciziei de preluare în baza

Decretului nr. 223/1974. Recurenta face referire la jurisprudența instanțelor

interne și a instanței de contencios european în privința analizării

conceptului de motivare a hotărârilor judecătorești și al exigențelor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva asigurării

dreptului de acces la justiție, element al procesului echitabil.

Subsumat aceluiași

motiv de recurs, reclamanta arată că justificarea instanței de apel de a

"suplini" motivarea hotărârii instanței de fond este nelegală,

întrucât sancțiunea nemotivării unei hotărâri este nulitatea acesteia. Prin

urmare, consideră că nulitatea nu poate fi "acoperită" prin așa-zisa

suplinire a motivării, în condițiile în care la fond instanța nu s-a pronunțat

asupra celor două capete de cerere, astfel încât instanța de apel nici nu poate

efectua controlul judiciar.

În justificarea

aceluiași motiv de recurs se arată că aspectele pe care instanța de apel

trebuia să le analizeze în cercetarea capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului Statului și nulitatea deciziei de preluare erau

diferite față de cele care trebuiau examinate în soluționarea cererii de

revendicare, necesitând o examinare și motivare distinctă, în raport de natura

și argumentele pe care se sprijineau fiecare dintre ele. Simpla mențiune în

hotărârea atacată în sensul că aceste capete de cerere au fost analizate prin

hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației formulate în baza

Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o pronunțare motivată asupra

acestora din perspectiva accesului la justiție, apreciind că necercetarea

fondului celor două cereri impun casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare. Simpla reținere că respectivele cereri au fost analizate în

hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001

nu poate fi apreciat ca o pronunțare întrucât în acel litigiu s-a verificat

doar cuantumul despăgubirii datorate.

II. Motivul de recurs

prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, argumentat de faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, prin

menținerea soluției pronunțate de instanța de fond s-a făcut o interpretare

greșita a efectelor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

atunci când a concluzionat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Invocă faptul că

admisibilitatea acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, era prevăzuta prin însăși Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul instanței de apel fiind

eronat prin reținere doar a considerentului deciziei în interesul legii privind

aplicabilitatea legii speciale (Legea nr. 10/2001), în detrimentul legii

generale (art. 480 C. civ.), pe motiv că speța nu ar ridica problema

preferabilității reglementarii internaționale.

Argumentează că

decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii privitor la

această chestiune de drept, recunoaște legitimitatea și admisibilitatea

revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile

ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin soluția de

respingere a acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a verificat in

concreto efectivitatea căii prevăzute de legea specială și nici faptul dacă, în

procedura legii speciale, recurenta reclamanta are asigurată despăgubirea în

funcție de care să se poată verifica dacă în cauză se regăsește situația, de

excepție, prevăzută de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu privire la admisibilitatea revendicării.

Consideră că din

această perspectivă trebuia avut în vedere că indemnizarea ce ar putea fi

obținută de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică și

iluzorie întrucât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru

încălcarea dreptului de proprietate într-un cuantum și termen rezonabil,

compatibil cu exigentele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Chiar și după pronunțarea hotărârilor privind stabilirea despăgubirii la care

ar fi îndreptățită reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, nu s-a ajuns la

indemnizarea efectivă a acesteia din cauza ineficienței mecanismului de

despăgubire prevăzut de legile speciale, făcându-se referire la actele

normative prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a

titlurilor de conversie, precum și cele care reglementează procedurile de

evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, dovezi certe a

faptului că mecanismul de despăgubire nu respectă cerințele de protecție a

dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană. Se argumentează că statul a recunoscut în expunerea de motive a

actelor normative ineficiența procedurii legii speciale și incertitudinea

existenței unor alternative viabile de indemnizare a reclamantului, fiind expuse

pasaje din jurisprudența europeană în privința cauzelor contra României,

inclusiv din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții contra României,

apreciind că în lipsa cercetării efectivității procedurii legii speciale,

revendicarea este pe deplin admisibilă.

În continuarea

aceluiași motiv de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține că instanța de apel a soluționat în mod nelegal capătul de cerere

privind revendicarea imobilului litigios. În argumentarea a