ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: La data de 31 decembrie 2008 reclamanta C.M. (fostă E.) a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, D.I. și D.M. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului compus dintr-un apartament cu 4 camere și dependințe în suprafață totală de 75,55 mp, situat în Pitești, str. M. (I.C.B.), județul Argeș și să anuleze Decizia din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, de asemenea, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Pitești, str. M. (I.C.B.), județul Argeș, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru imobilul în litigiu aceasta a încheiat cu Oficiul Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor Argeș, în baza Legii nr. 4/1973, contractul de construire din 26 decembrie 1979 prețul locuinței fiind achitat parțial din fonduri proprii, iar restul prin contractul de împrumut din 26 decembrie 1979. Construcția imobilului a fost finalizată în anul 1981, recepția lucrării realizându-se prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981. Ulterior căsătoriei sale cu C.V. din 29 decembrie 1979, reclamanta a decis să-și stabilească domiciliul în Germania, în apartament urmând să locuiască C.V.C., fiul reclamantei și bunica acestuia.

Prin Decizia din 28 februarie 1983 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul a procedat la preluarea abuzivă a apartamentului și la evacuarea fiului C.V.C. și a bunicii sale, cu titlu de sancțiune aplicabilă plecării reclamantei în Germania. Mai arată că, Statul a procedat apoi la vânzarea imobilului către pârâții D.I. și D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991. În vederea recuperării imobilului aflat în litigiu reclamanta a arătat că a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Pitești sub nr. 2881/17546/2001, cerere rămasă nesoluționată până în prezent, nesoluționare care echivalează, potrivit reclamantei, cu refuzul de restituire a bunului, ceea ce o îndreptățește să-și valorifice dreptul pe calea acțiunii în realizarea.

A motivat reclamanta că vânzarea de către stat a bunului său către terți, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile corelative prejudiciului suferit, reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea proprietății bunurilor prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Arată reclamanta în motivarea acțiunii sale că nelegalitatea titlului statului rezultă din preluarea de către stat a imobilului cu încălcarea Constituției din 1965, iar faptul că acest act normativ a fost abrogat nu este decât o dovadă a caracterului său neconstituțional, fiind contrar legii din chiar momentul emiterii sale.

A solicitat ca instanța să examineze neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 față de dispozițiile Constituției din 1965. Reclamanta susține că nu a primit nicio despăgubire aferentă deposedării, iar plecarea sa temporară din România neputând reprezenta o cauză de utilitate publică de natură a justifica exproprierea cu atât mai mult cu cât la data preluării, fiul său și bunica locuiau în imobilul revendicat. În ceea ce privește capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, reclamanta a arătat că cererea este justificată întrucât titlul său este preferabil titlului pârâților. În situația în care ambele părți se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra bunului solicită compararea acestora, urmând să se dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil, însă consideră că dreptul său este preferabil având în vedere că se bazează pe o anterioritate de dobândire legală în proprietate.

La data preluării nu s-a produs un transfer legal de proprietate, iar Statul nu a dobândit calitatea de dominus asupra bunului. În schimb, dreptul pârâților emană dintr-un titlu viciat al statului, fondat pe o preluare abuzivă care nu justifică posibilitatea unei transmiteri legale prin efectul contractului din 31 iulie 1991 încheiat de soții D. cu R. RA. La data de 5 martie 2009, reclamanta a precizat și completat acțiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Consiliului Județean Argeș, prin președinte, motivat prin aceea că Statul Român este beneficiarul deciziei de preluare a imobilului, în sensul că prin decizia administrativă emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea reclamantei trecea în proprietatea Statului.

În ceea ce privește Consiliul Județean Argeș acesta este succesorul actual al emitentului deciziei în litigiu astfel că potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 57/1968. Ulterior, la data de 26 martie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului D.O.I.I., respectiv P.I.I.A.I. și C.I.I.M.I. Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca reprezentant al Statului Român arătând, în esență, că acțiunea reclamantei este una tipică de revendicare, iar temeiul juridic este Legea nr. 10/2001 care în art. 26 alin. (3) și art. 31 alin. (4) menționează clar situația în care statul poate fi chemat în judecată.

Pârâtul Consiliul Județean Argeș a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității sale procesuale pasive arătând că nu este continuatorul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, întrucât a fost dizolvat prin art. 10 din Decretul-lege nr. 2/1989. De asemenea, a fost invocată excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere și s-a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. În ceea ce-i privește pe pârâții D.M., P.A.I. și C.M.I., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. A fost atașat cauzei și Dosarul civil nr. 3240/2004 al Curții de Apel Pitești, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005. La data de 5 martie 2009 tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului D.I.

decedat la data de 2 martie 2007, respectiv P.A.I. și C.M.I. Tribunalul Argeș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2009 a respins excepția autorității de lucru judecat; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; a respins excepția inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Argeș, precum și excepția lipsei de interes și a respins acțiunea completată și precizată formulată de reclamanta C.M. (fostă E.), în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Județean Argeș, prin președinte, D.M., P.A.I.

și C.I. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Consiliul Județean Argeș, tribunalul a reținut netemeinicia excepției autorității de lucru judecat invocată prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003 al Tribunalului Argeș - finalizat prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 226 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel Pitești raportat la dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile cumulative privind identitatea de obiect, de cauză și de părți.

În ceea ce privește identitatea de obiect s-a reținut că respectiva condiție nu este îndeplinită întrucât în Dosarul civil nr. 3863/2003 soluționat anterior prezentei cauze, reclamanții C.M. și C.C. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 cu privire la apartamentul situat în Pitești, bd. I.C.B., județul Argeș încheiat între R. și pârâții D.I. și D.M., în vreme ce prin acțiunea ce face obiectului dosarului de față, reclamanta C.M. solicită constatarea nevalabilității titlului Statului asupra imobilului compus din 4 camere și dependințe situat în Pitești, str. M. (fost I.C.B.), județul Argeș, anularea Deciziei nr. 53/1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș și revendicarea respectivului imobil.

Prin urmare, se arată că obiectul litigiilor purtate de reclamantă nu este identic. În ceea ce privește identitatea de cauză juridică, tribunalul a reținut, de asemenea prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003, că nici această condiție nu este îndeplinită întrucât prezentul litigiu a fost promovat în condițiile art. 480 - 481 C. civ. și în vederea retrocedării în natură a imobilului cerut de reclamantă, litigiul anterior fiind promovat în vederea constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D., ca urmare a nerespectării prevederilor Decretului nr. 223/1974. Instanța a mai reținut că cerința identității de părți cerută de art. 1201 C. civ. nu este îndeplinită atâta timp cât în litigiul anterior reclamanții C.M.

și C.C., au înțeles în raport de pretenția dedusă judecății, să se judece în contradictoriu cu pârâții D.I., D.M. și Administrația Domeniului Public Pitești, iar în cauza de față reclamanta C.M. a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâții D.M., P.A.I., C.M.I., Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Județean Argeș. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată reținând că potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice și art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit în nume propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Așa fiind, în raport de petitul acțiunii, acela de constatare a nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în litigiu s-a reținut că Statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, se impunea a fi introdus în cauză, cu atât mai mult cu cât regula în materie este aceea a reprezentării Statului în fața instanțelor judecătorești de Ministerul Finanțelor Publice ori de câte ori Statul figurează ca parte litigantă în proces.

Și excepția inadmisibilității acțiunii a fost reținută ca neîntemeiată, deoarece în raport cu celelalte autorități ale statului, instanțele judecătorești au un drept de jurisdicție generală care le conferă competența de a judeca fără distincție toate conflictele deduse judecății și, ca urmare, orice acțiune având ca obiect reclamarea încălcării dreptului de proprietate. În realizarea acestui principiu, prin art. 21 din Constituție a fost consacrat accesul liber la justiție, orice persoană putându-se adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime; exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, instanțele judecătorești înfăptuind justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.

Tribunalul motivează că dispozițiile sus-menționate, coroborate cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional la convenție, converg către ideea că nu se poate refuza judecarea de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 223/1974 de trecere a unor imobile în proprietatea statului.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Argeș, precum și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, instanța de fond a apreciat netemeinicia susținerilor întrucât, pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța și cu anularea Deciziei din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, or fostele comitete executive ale consiliilor populare erau organe locale ale administrației de stat, atributele lor fiind preluate de actualele consilii județene ca autorități ale administrației publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001. S-a reținut în plus că, statutul fostelor consilii populare județene, reglementat de Legea nr. 57/1968, se reflectă și în actele normative ulterioare respectiv Legea nr. 61/1991 și Legea nr. 215/2001.

Pe de altă parte, faptul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este de natură să impieteze asupra posibilității reclamantei de a formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudența fiind constantă în acest sens, reținându-se că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat și, în plus, o astfel de limitare chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului liberului acces la justiție. Regula unanimității invocată de pârâți.

ca excepție, a fost avută în vedere de tribunal ca apărare în privința căreia s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a decis că cerința unanimității reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, iar aplicarea acestei reguli a impus reclamanților o sarcină disproporționată și i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor de restituire aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță. S-a apreciat astfel, că regula unanimității trebuie înțeleasă ca o măsură de protecție instituită în favoarea copărtașilor, iar formularea unei acțiuni în revendicarea unui bun imobil constituie un act ce profită tuturor copărtașilor (cauza Lupaș contra României).

Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 august 2002 - ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 3863/2003 - reclamanții C.M. și V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D.I., D.M. și Administrația Domeniului Public Pitești constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991 încheiat între pârâții D. și R. RA. Pitești. Prin Sentința civilă nr. 2761 din 1 iulie 2003, Judecătoria Pitești a admis acțiunea reclamanților, cu consecința constatării nulității absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare, obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004, Tribunalul Argeș a admis apelurile pârâților, a schimbat sentința în tot și a respins acțiunea, obligând pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către apelanți.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că pârâții au fost de o evidentă bună-credință și, de asemenea, că nu aveau posibilitatea să cunoască proveniența apartamentului care era inclus în fondul locativ de stat, buna-credință fiind reținută și prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel Pitești. Această decizie a tribunalului a fost contestată de reclamanți care au formulat recurs, Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 respingând, ca nefondat, recursul reclamanților pe care i-a obligat la cheltuieli de judecată către intimații-pârâți D. S-a statuat, prin urmare, în mod irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare contestat și asupra bunei-credințe a cumpărătorilor, pârâți-persoane fizice.

Prin urmare reclamanta nu a răsturnat prezumția bunei-credințe a pârâților persoane fizice-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ca atare reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 . Reclamanta arată în motivarea acțiunii sale că a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 or, sub acest aspect s-a menționat că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Sub acest aspect s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun că, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Sub acest aspect se reține că, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Prin urmare aprecierea reclamantei că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul acesteia să fie comparat cu cel al pârâților nu este suficientă pentru a reține existența unui bun actual. În cauză, pârâții beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din împrejurarea că, deși actul lor de proprietate a fost contestat pe cale judecătorească, contractul acestora de vânzare-cumpărare a fost menținut, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci - din contră - s-a consolidat (cauza Raicu contra României).

În ceea ce privește reclamanta, aceasta nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995 și nu a făcut dovada atacării în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 a Deciziei din 28 februarie 1983 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că voința legiuitorului este de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate către chiriașii cumpărători ale căror titluri nu au fost desființate ceea ce constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmiterii legale a titlului reclamantei - aceasta în condițiile în care capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului a fost analizat de tribunal ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal au declarat apel reclamanta și pârâtul Consiliul Județean Argeș criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 16 aprilie 2010, judecata apelului a fost suspendată în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 129/109/2010 al Tribunalului Argeș având ca obiect contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de apelanta-reclamantă împotriva Dispoziției nr. 4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Pitești.

Cauza a fost repusă pe rol, fiind depusă la dosar Sentința civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat declarat de pârâți, prin Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și irevocabilă, prin respingerea ca nefondată a recursului declarat de pârâți, raportat la Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Decizia civilă nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta C. (E.) M. și de pârâtul Consiliul Județean Argeș, prin președinte împotriva Sentinței civile nr. 247 din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș.

În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele considerente: În privința apelului declarat de pârâtul Consiliul Județean Argeș prin care se invocă faptul că acesta nu ar avea calitate procesual pasivă în acțiunea în revendicare formulată de către apelanta-reclamantă, Curtea a constat că apelul este nefondat, deoarece s-a solicitat de către reclamantă și anularea Deciziei nr. 53/1983 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, atributele acestuia fiind preluate de Consiliul Județean, ca autoritate a administrației publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, iar statutul fostelor Consilii Populare Județene reglementat de Legea nr. 57/1968 se reflectă și în actele normative ulterioare, respectiv art. 60 și 63 din Legea nr. 61/1991 și art. 24 din Legea nr. 215/2001.

Referitor la lipsa de interes a acțiunii, precum și a faptului că instanța de fond a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a apreciat că pronunțarea pe aceste aspecte se impune în analiza apelului declarat de către reclamantă. Astfel, în ceea ce privește apelul formulat de către reclamantă s-a apreciat că este nefondat. Criticile care vizează pretinsa nemotivare a sentinței instanței de fond, precum și omisiunea cercetării de către aceasta a capetelor de cerere cu care a fost învestită au fost respinse. S-a avut în vedere că, într-adevăr dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

instituie obligația ca în sentința instanței să se precizeze motivele de fapt și de drept în baza căreia și-a format convingerea pentru a pronunța soluția, aceasta fiind și o condiție obligatorie prevăzută de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, s-a constatat că sentința cuprinde pe scurt argumentele de drept și de fapt și, raportat la faptul că prezenta cauză se află în calea devolutivă de atac a apelului, s-a apreciat că motivarea poate fi suplinită de către instanța de apel. De altfel, susținerea apelantei potrivit căreia criticile invocate ar conduce la desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare nu au fost primite de instanță, deoarece soluția propusă ar putea fi dispusă doar în situația în care judecata s-a făcut fără cercetarea fondului sau când partea nu a fost legal citată.

În speță, tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal citate, situație față de care, neregăsindu-se cele două variante prevăzute de legiuitor, critică formulată a fost respinsă. Instanța de apel constată că reclamanta s-a adresat în mod legal pe procedura legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelul de față a fost și suspendat în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a contestației ce făcea obiectul respectivei legi. Din sentințele judecătorești depuse dosar rezultă că a fost admisă contestația formulată de apelanta-reclamantă, fiind modificată Dispoziția nr. 4256/2009 în sensul că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul revendicat la valoarea de piață determinată conform legii, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În acest context, s-a avut în vedere că toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum și anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeș au fost deja analizate prin sentințele judecătorești depuse la dosar în cadrul legii speciale.

Întrucât sentința instanței de fond s-a pronunțat în mod legal privind respingerea acțiunii în revendicare, critica care se referă la faptul că instanța nu a analizat prin compare titlurile de proprietate ale părților și cea care vizează fondul cauzei, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate atâta vreme cât instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, sens în care Curtea a examinat celelalte critici invocate de apelanta-reclamantă care se referă la pretinsa admisibilitate a acțiunii în revendicare, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și la susținerile acesteia, potrivit cărora prin soluția pronunțată de către prima instanță ar fi fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se are în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a rezolvat o problemă de principiu soluționată neunitar până la acel moment de instanțele de judecată și anume, aceea a existenței unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun. Pe calea acestor considerente, raportate și la Decizia nr. LIII/2007 s-a afirmat că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.

Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea unei acțiuni în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sau a Decretului-lege nr. 61/1991, de către chiriași (cum este cazul din speța dedusă judecății).

Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența instanței supreme conturată, prin decizii de speță, ulterior deciziei în interesul legii, prin care s-a concluzionat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, atunci când, din probele administrate rezultă că imobilele revendicate formau obiect de reglementare in rem al Legii nr. 10/2001 și că acestea se aflau încă la stat sau la unitatea deținătoare, și cu toate aceste reclamanții, fără nicio justificare obiectivă, nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, ci au recurs direct la acțiunea de drept comun. Curtea de apel expune că aceeași soluție a fost adoptată și atunci când reclamanții solicită pe calea dreptului comun despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, arătându-se că după apariția Legii nr. 10/2001, aceștia au la dispoziție procedura prin care să obțină măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce este dată și de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Evocând jurisprudența instanțelor judecătorești conturată ulterior Deciziei nr. 33/2008, curtea de apel, realizând un examen de compatibilitate a soluției cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, arată că nu se poate reține încălcarea dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înțeles să recurgă la această procedură pentru a obține restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor care fac obiect de reglementare al acestui act normativ. În acest sens, au fost apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis și arătându-se că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Se reține însă, că prin excepție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranța legitimă de a obține un bun sau o creanță certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista acea speranță legitimă, este necesar ca solicitarea de a obține un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului; simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența instanței europene.

Se are în vedere că în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenția, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118). De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, în secțiile unite, dar și prin decizii de speță, a precizat că, în sine, mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu relevă o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenție, deoarece accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și prin căile prevăzute de legea specială. De asemenea, prin Decizia nr. XX/2007, secțiile unite au recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, asigurând așadar, în limitele sesizării, efectivitatea procedurii instituite prin legea specială.

Raportul dintre legea, specială și legea generală a fost explicat în privința retrocedării imobilelor expropriate pentru care nu s-a realizat utilitatea publică, prin Decizia nr. LIII/2007 prin care secțiile unite ale instanței supreme stabilindu-se că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate prin motivele de apel, prin care reclamanta afirmă neconcordanța dintre reglementarea națională și cea europeană în privința protecției dreptului de proprietate, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost primite de instanța de apel întrucât noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție conform jurisprudenței instanței europene la care instanța de apel face referire expresă.

Se are în vedere că în toate cauzele repetitive împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancționat obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și respectiv, Legea nr. 247/2005, ci accesul "teoretic și iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă a Fondului Proprietatea și neîndeplinirea obligației Statului Român, de a asigura o funcționare eficientă a mecanismului administrativ instituit prin conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubiri efective.

Se are în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securității raporturilor juridice și nu restrângerea accesului la justiție, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilitățile pe care persoanele îndreptățite le au pentru a ataca în instanță actele emise în baza legii ori obligarea entităților învestite cu soluționarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent, iar în lipsa unui răspuns din partea respectivelor entități, instanța de judecată are prerogativa de a dispune direct restituirea imobilelor.

Stabilirea unor condiții obligatorii sau a unor termene în raport de care părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a dreptului constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se astfel efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

A fost evocată de instanța de apel Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât prevederile legii speciale au prioritate, decizie obligatorie care a tranșat chestiunea prevalenței legii speciale în domeniul proprietății și a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, în raport de prevederile dreptului comun. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 46 pct. 41 al Legii prevede faptul că: "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate." Prioritatea dată acțiunii în revendicare de care se prevalează reclamanta prin cererea de chemare în judecată se referă la situația în care s-ar constata de către o instanță judecătorească faptul că există neconcordanțe între legea specială și Convenție, aceasta din urmă având prioritate și numai în situația în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor naționalizate - imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 sau imobilul care face obiectul Decretului-lege nr. 61/1991, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin raportare la situația de fapt corect stabilită de instanța anterioară, în cauza pendinte se reține a fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivată de soluționare a notificării, supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut că prin admiterea excepției de inadmisibilitate (privind promovarea acțiunii în revendicare) nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată.

Pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ. care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. Din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. Totodată, s-a reținut că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Se reține că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, respectarea procedurii instituite este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În privința criticilor din apel potrivit cărora instanța ar fi confundat temeiul juridic care a condus la intrarea în proprietatea chiriașilor a imobilului din litigiu, respectiv dispozițiile Legii nr. 112/1995, când în realitate ar fi vorba de Decretul-lege nr. 61/1991, se opinează că susținerea chiar reală fiind, nu poate conduce la admiterea acțiunii în revendicare formulată de apelanta-reclamantă pentru considerentele pe larg arătate, cât și pentru faptul că în mod legal s-a avut în vedere de instanța de fond că în favoarea pârâților s-a reținut buna credință în dobândirea imobilelor prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999, irevocabilă și, pe de altă parte, din reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001, rezultă în mod clar că dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1991 sunt asemănate în ceea ce privește producerea de efecte juridice cu Legea nr. 112/1995.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere în mod legal Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de apelanta-reclamantă, menținându-se soluția din apel a respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Administrația Domeniului Public Pitești și intimații-pârâți D.I. și M. Pentru considerentele expuse, curtea de apel în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins apelurile declarate de părți. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. (E.) M., criticând-o pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a invocat, în esență, următoarele motive de recurs: I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a motivat soluția respingerii motivului de apel care viza nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, încălcând astfel dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Arată că a invocat în apel că deși prin dispozitivul sentinței apelate s-a dispus "respingerea acțiunii completate și precizate", considerentele sentinței însă se raportează doar la capătul de cerere privind revendicarea, singura referire a primei instanțe la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului a fost aceea că "a fost analizat ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare". Motivează că deși instanța de apel reține generic că sentința cuprinde, pe scurt, argumentele de fapt și de drept, încercând a suplini motivarea în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, instanța perseverează în abordarea nelegală a conceptului de motivare a hotărârii, încălcând și ea art. 261 C. proc.

civ. atunci când reține că: "toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilității sau nu a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum și anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeș au fost deja analizate prin sentințele judecătorești depuse la dosar în cadrul legii speciale", considerent care nu satisface cerința motivării în drept și în fapt impusă ca element esențial de validitate al oricărei hotărâri judecătorești și nici exigența examinării unei cereri pe cale judiciară. Pretinde recurenta că instanța de apel nu a arătat în cuprinsul deciziei, considerentele faptice și juridice care au condus la pronunțarea soluției, din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de constatare a nevalabilității titlului Statului și de anulare a deciziei de preluare în baza Decretului nr. 223/1974.

Recurenta face referire la jurisprudența instanțelor interne și a instanței de contencios european în privința analizării conceptului de motivare a hotărârilor judecătorești și al exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva asigurării dreptului de acces la justiție, element al procesului echitabil. Subsumat aceluiași motiv de recurs, reclamanta arată că justificarea instanței de apel de a "suplini" motivarea hotărârii instanței de fond este nelegală, întrucât sancțiunea nemotivării unei hotărâri este nulitatea acesteia. Prin urmare, consideră că nulitatea nu poate fi "acoperită" prin așa-zisa suplinire a motivării, în condițiile în care la fond instanța nu s-a pronunțat asupra celor două capete de cerere, astfel încât instanța de apel nici nu poate efectua controlul judiciar.

În justificarea aceluiași motiv de recurs se arată că aspectele pe care instanța de apel trebuia să le analizeze în cercetarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului și nulitatea deciziei de preluare erau diferite față de cele care trebuiau examinate în soluționarea cererii de revendicare, necesitând o examinare și motivare distinctă, în raport de natura și argumentele pe care se sprijineau fiecare dintre ele. Simpla mențiune în hotărârea atacată în sensul că aceste capete de cerere au fost analizate prin hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o pronunțare motivată asupra acestora din perspectiva accesului la justiție, apreciind că necercetarea fondului celor două cereri impun casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Simpla reținere că respectivele cereri au fost analizate în hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001 nu poate fi apreciat ca o pronunțare întrucât în acel litigiu s-a verificat doar cuantumul despăgubirii datorate. II. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, argumentat de faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, prin menținerea soluției pronunțate de instanța de fond s-a făcut o interpretare greșita a efectelor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție atunci când a concluzionat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Invocă faptul că admisibilitatea acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era prevăzuta prin însăși Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul instanței de apel fiind eronat prin reținere doar a considerentului deciziei în interesul legii privind aplicabilitatea legii speciale (Legea nr. 10/2001), în detrimentul legii generale (art. 480 C. civ.), pe motiv că speța nu ar ridica problema preferabilității reglementarii internaționale. Argumentează că decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii privitor la această chestiune de drept, recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a verificat in concreto efectivitatea căii prevăzute de legea specială și nici faptul dacă, în procedura legii speciale, recurenta reclamanta are asigurată despăgubirea în funcție de care să se poată verifica dacă în cauză se regăsește situația, de excepție, prevăzută de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea revendicării. Consideră că din această perspectivă trebuia avut în vedere că indemnizarea ce ar putea fi obținută de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică și iluzorie întrucât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru încălcarea dreptului de proprietate într-un cuantum și termen rezonabil, compatibil cu exigentele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Chiar și după pronunțarea hotărârilor privind stabilirea despăgubirii la care ar fi îndreptățită reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, nu s-a ajuns la indemnizarea efectivă a acesteia din cauza ineficienței mecanismului de despăgubire prevăzut de legile speciale, făcându-se referire la actele normative prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și cele care reglementează procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire nu respectă cerințele de protecție a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană.

Se argumentează că statul a recunoscut în expunerea de motive a actelor normative ineficiența procedurii legii speciale și incertitudinea existenței unor alternative viabile de indemnizare a reclamantului, fiind expuse pasaje din jurisprudența europeană în privința cauzelor contra României, inclusiv din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții contra României, apreciind că în lipsa cercetării efectivității procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă. În continuarea aceluiași motiv de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a soluționat în mod nelegal capătul de cerere privind revendicarea imobilului litigios. În argumentarea a