ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2054/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2054/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 30 martie 2012,

reclamanții S.A.E., S.A., A.S., S.N. și S.T. au solicitat instanței, în

contradictoriu cu comuna Popești, să oblige pârâta de a le lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 5,02 ha și

construcțiile existente pe acesta (fostul conac Bellu cu anexe) sau să le

plătească contravaloarea nemișcătoarelor, în sumă de 107.500 lei.

S-a mai solicitat

totodată ca pârâta să fie obligată la plata către reclamanți a sumei de 537.500

lei (echivalentul a 125.000 euro) reprezentând despăgubiri pentru cele două

construcții distruse, din culpa acesteia.

În motivarea cererii,

reclamanții au invederat instanței că prin Sentința civilă nr. 1303/1932 a

Tribunalului Ilfov i s-a atribuit lotul nr. III din care făcea parte terenul în

litigiu, E.C., autoarea lor, iar prin certificatul de atestare a calității de

moștenitor nr. 73 din 30 august 2010 reclamanților li s-au atribuit drepturile

prezente și viitoare în ceea ce privește imobilul în litigiu.

Același imobil a

făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 83/1949, atunci când autoarei E.C.

i s-a confiscat averea, act normativ în care figura și curtea conacului, de

5.02 ha.

În dovedirea celor

solicitate pe calea acțiunii introductive, reclamanții au depus acte de

proprietate.

În cauză, s-au efectuat

expertize de identificare și evaluare a imobilelor.

Prin întâmpinare,

pârâta comuna Popești, prin primar, a formulat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.

În susținerea

acestora, pârâta a arătat că unitatea administrativ-teritorială nu a deținut și

nu a folosit niciodată imobilele în cauză, terenul fiind deținut de I.A.S. până

în anul 1989 iar clădirile fiind folosite de C.A.P.

După anul 1989,

imobilele au rămas fără stăpân, pârâta neavând niciun drept asupra lor în

condițiile în care acestea nu aparțin domeniului public.

Tot astfel, se arată,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil este

inadmisibilă, atunci când imobilul revendicat formează obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001, chestiune tranșată fără echivoc de instanța supremă, prin

Decizia nr. 33/2008.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Argeș, secția civilă, prin Sentința nr. 310 din 11

septembrie 2013, a respins acțiunea, reținând în esență că restituirea imobilelor

preluate în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

face exclusiv obiectul reglementării speciale a Legii nr. 10/2001.

Cum, se arată,

reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile

în care actul normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile, reclamanților „li se poate imputa” starea de

pasivitate, întrucât nu au efectuat demersuri utile și necesare, în vederea

restituirii imobilului care, a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 și

trecut în proprietatea Statului, actualmente fiind evidențiat „în proprietatea”

Primăriei Popești.

Or, conchide prima

instanță, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea

restituirii imobilelor preluate în perioada de referință este cea prevăzută de

dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ.

Prin Decizia nr. 14

din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul

declarat în cauză de reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului,

reținând că instanța de control judiciar a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, calificând greșit acțiunea reclamanților ca fiind o

acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 și nu pe cele ale

art. 563 și 566 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009).

Soluționând recursul

declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 2134 din 3 iulie 2014, a

casat decizia recurată și a trimis cauza pentru evocarea fondului, aceleiași

curți de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut în esență că cererea introductivă de

instanță a fost înregistrată la data de 30 martie 2012, ulterior datei de 25

noiembrie 2010, fiindu-i astfel pe deplin aplicabile dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., în forma modificată de Legea nr. 202/2010.

Totodată, Înalta

Curte a mai reținut că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, prin cererea de

apel ori prin întâmpinare niciuna dintre părți nu a solicitat expres trimiterea

cauzei spre rejudecare. De asemenea, se mai reține că soluția trimiterii spre

rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.

Având în vedere cele

mai sus expuse, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile trimiterii spre

rejudecare, iar instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., nereținând cauza spre rejudecare.

Chestiunea de drept

supusă analizei, se mai arată, a făcut obiectul Deciziei nr. 2 din 18 februarie

2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii. Prin aceasta s-a statuat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică

proceselor în care prima instanță a fost învestită înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, decizie publicată în M. Of., Partea I nr. 313 din 30

mai 2013 și obligatorie pentru instanțe de la data publicării conform art. 517 alin.

(4) C. proc. civ.

Or, decizia recurată

a fost pronunțată la data de 29 ianuarie 2014, ulterior datei la care decizia

pronunțată în recursul în interesul legii a devenit obligatorie pentru

instanțele de judecată.

În rejudecare, Curtea

de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr. 312 din 18 februarie 2015, a

admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței nr. 310 din 11

septembrie 2013, dată de Tribunalul Argeș, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie terenul de 5.02 ha și construcțiile existente pe

acesta, respectiv Conacul Bellu și grajdul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut în esență că reclamanții sunt moștenitorii

autoarei C.E., care în urma pronunțării Sentinței civile nr. 1303/1932 de către

Tribunalul Ilfov, a primit lotul III, din care făcea parte și terenul în

litigiu.

Autoarea a fost

moștenită de sora ei S.M.I., conform certificatului de calitate de moștenitor nr.

90 din 15 mai 2002.

La data de 4 mai 1967

a decedat S.M.I., cu moștenitori printre alții și S.I., tatăl reclamantului S.A.S.

și al fratelui său S.A.V., decedat la rândul său la data de 27 februarie 2010.

Conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. 73 din 30 august 2010, reclamanții

sunt moștenitorii defunctului S.A.V., iar prin actul de partaj voluntar

autentificat sub nr. 3357 din 9 decembrie 2011, li s-au atribuit bunurile

prezente și viitoare în ceea ce privește imobilul în litigiu.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că imobilul denumit ”Conacul Belu” nu este

monument istoric (fila 63), iar terenul în litigiu de 5,02 ha. este liber,

situat în tarlaua T41 și nu are legătură cu terenurile atribuite locuitorilor

comunei Popești, terenuri ce se află în T19.

Această situație de

fapt este confirmată și de titlurile de proprietate emise pentru cele zece

terenuri atribuite cetățenilor comunei (filele 76-85).

Ca atare, Curtea de

apel a apreciat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. este admisibilă.

Trebuie avută în

vedere în această situație, se arată, și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, care a statuat că

în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 –

22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului ”specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres de legea specială.

Dar tot decizia

prevede obligatoriu că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Or, în situația de față,

prin restituirea imobilelor către reclamanți, nu se aduce atingere vreunui alt

drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice.

De asemenea,

justificarea legală a admisibilități unor astfel de acțiuni este și art. 21 alin.

(2) din Constituție care prevede că ”nicio lege nu poate îngrădi dreptul

oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale

legitime”.

Jurisdicția europeană

a concluzionat că dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea

marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie

subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în

absența cărora Convenția ar deveni un instrument ”teoretic și iluzoriu” fără

aplicabilitate ”concretă și efectivă” în ordinea juridică națională.

Cu valoare de

principiu, conchide instanța de apel, Curtea Europeană a decis în cauza

Vermiere c. Belgiei, că hotărârile sale sunt obligatorii, nu numai cu privire

la situația reclamantului într-o speță dată, în care ea a constatat o încălcare

a unui drept garantat de Convenție, ci și prin raportare la cauzele care au

generat o asemenea încălcare; hotărârea instanței europene produce efecte

juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în sensul că autoritățile

sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naționale incompatibile cu

prevederile Convenției.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs în termen legal atât reclamanții cât și pârâta

Comuna Popești, prin Primar.

În recursul lor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei de față – în vigoare la data inițierii demersului judiciar – reclamanții

critică decizia din apel, după cum urmează:

- au investit

instanța cu două capete de cerere: primul, având ca obiect revendicarea

imobilului (teren și construcție) și al doilea, având ca obiect cererea de

despăgubiri reprezentând echivalentul a celor două construcții distruse din

culpa pârâtei.

Respingând cererea

vizând despăgubirile, instanța a reținut greșit că odată ce s-a dispus

restituirea în natură a conacului și grajdului, nu se mai poate dispune

obligarea la plata despăgubirilor, întrucât s-at ajunge la o dublă desdăunare.

- expertiza tehnică

efectuată în cauză a stabilit, fără echivoc, că cele două construcții nu mai au

nicio valoare economică, situație în care trebuia să se aprecieze asupra

legalității cererii având ca obiect despăgubirile.

- construcțiile se

aflau în patrimoniul pârâtei, conform art. 19 și următoarele din Legea nr. 215/2001

și art. 18 alin.(3) din Legea nr. 18/1991.

Așadar, primăria „era

proprietara” terenului și construcțiilor existente pe el și avea paza materială

și juridică a bunurilor.

Întemeindu-și

recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri, tot pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. de la 1865, comuna Popești, prin Primar critică decizia dată în

apel, după cum urmează:

- instanța de apel a

admis acțiunea fără ca în prealabil să fi stabilit că în patrimoniul

reclamanților ar exista bunuri actuale, în sensul celor protejate de art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție ori, dacă aceștia pot invoca

existența unei speranțe legitime, chestiuni dezlegate, fără echivoc, prin Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, la data

promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reclamanții nu

aveau un bun actual, neexistând o decizie administrativă sau judecătorească

definitivă, prin care să li se fi recunoscut proprietatea asupra bunurilor

revendicate.

- s-a reținut o

situație de fapt eronată, cu privire la imobilul revendicat, fiind aplicată în

mod greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub

aspectul priorității C.E.D.O. în raport cu Legea nr. 10/2001, în condițiile în

care bunurile revendicate nu sunt bunuri actuale, în înțelesul bunurilor

protejate de Convenție.

- stabilind greșit

amplasamentul terenului de 5,02 ha, instanța a ignorat probele administrative

care atestă că nemișcătorul se regăsește în prezent în posesia unor alte

persoane care, dețin acte de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991.

- instanța de apel „a

evitat” să motiveze decizia recurată și sub aspectul existenței „bunului

actual”, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., cu privire la protecția conferită

prin Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Recursul declarat de

pârâta Comuna Popești, prin Primar, se privește ca fondat, urmând a fi admis,

în considerarea argumentelor ce succed.

Reclamanții,

moștenitori necontestați ai autoarei C.E., au investit instanța cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv la 30 martie 2012.

Anterior apariției

actului normativ mai sus invocat care, reglementează procedura de restituire a

imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989, nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de retrocedare, prin care

să se fi dispus în mod expres și neechivoc, restituirea imobilului în

proprietatea reclamanților.

Or, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei

hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de

apariția legii speciale.

Potrivit acestei

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se

reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Recurenții-reclamanți

nu au urmat nici procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autoarei

lor, abia la 30 martie 2012, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul

comun.

Ca atare, după apariția

Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au urmat singura cale legală pentru obținerea

restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea

prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ,

rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a

soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea,

acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar

persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii

speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

În vederea aplicării

unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie

2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar

dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea -

din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum

acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el

pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o

reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o

anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în

practica sa (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 – Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de

reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de

acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept

efectiv.

Prin aceeași

hotărâre, Curtea a definit noțiunea de „bun actual”, precizând că existența

unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, s-a dispus

în mod expres restituirea bunului.

Or, în speță, așa cum

s-a arătat, nu există o astfel de hotărâre, reclamanții întemeindu-și pretenția

dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea

unui fost drept de proprietate, pe care sunt – de multă vreme – în

imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi asimilată

existenței unui „bun” în înțelesul art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional la

Convenție.

Ca atare, admiterea

cererii nu poate fi fundamentată nici pe un pretins „conflict” între legislația

națională și Convenție, sub aspectul îndreptățirii reclamanților la

restituirea bunului preluat de stat de la autoarea lor, condițiile în care se

poate dispune restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană, în

decizia mai sus citată, acestea fiind convergente cu dispozițiile legii naționale.

În consecință, din

parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit instanța de

apel a primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamanți

direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație,

neputându-se reține că imposibilitatea acestora de a-și exercita dreptul de

proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tot astfel, nemaifiind

îndreptățiți – pe această cale – de a solicita restituirea imobilului,

reclamanții nu puteau formula nici cererea, întemeiată pe dreptul comun, vizând

acordarea despăgubirilor pentru pretinsele stricăciuni aduse

nemișcătorului, din culpa pârâtei.

Aceleași argumente,

ca cele redate mai sus, răspund și criticilor formulate de reclamanți,

împotriva deciziei dată în soluționarea apelului, recursul declarat de aceștia

urmând a se respinge, ca nefondat.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul formulat de pârâta Comuna Popești, prin

Primar, urmează a se admite, cu consecința modificării deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Comuna Popești, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 312 din

18 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul reclamanților împotriva Sentinței civile

nr. 310 din 11 septembrie 2013 a Tribunalului Argeș, secția civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenții S.A.E., S.A., A.S., S.N. și S.T.

împotriva Deciziei nr. 821 din 6 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția I civilă.

Respinge cererea

recurentei Comuna Popești, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 octombrie 2015.