ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2014

Asupra recursului constată următoarele: Urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Brăila, secția civilă, prin Sentința nr. 4582 din 13 iunie 2013, Tribunalul Brăila, secția I civilă, prin Sentința nr. 988 din 24 septembrie 2013 a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta Ș.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brăila prin Primar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 5 noiembrie 1955, Ș.D. și Ș.S. au dobândit imobilul situat în Brăila, str. . (fostă str. V.) format din teren în suprafață de 512 mp și că prin Decretul nr. 202/1987 s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului a acestuia.

În vederea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 33/2008 că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că înlăturarea unor dispoziții ale legii speciale se poate realiza doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Din această perspectivă, s-a reținut că este relevant în ansamblul circumstanțelor cauzei dacă reclamanta era persoană îndreptățită în sensul legii speciale și dacă imobilul aflat în litigiu intră sub incidența acestui act normativ. Tribunalul a constatat că prin prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 este reglementată situația imobilelor expropriate, acestea făcând obiectul actului normativ, astfel că în speță sunt incidente dispozițiile legii speciale.

Art. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. În cauză, s-a constatat că reclamanta era persoană îndreptățită în sensul legii speciale la restituirea în natură a imobilului sau, după caz, la acordarea de despăgubiri. În ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor dreptului intern și ale Convenției s-a reținut că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul de acces la instanțe [astfel cum a fost recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenție] nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (cauza Atanasiu și alții împotriva României), instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă "sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a formulării unei notificări și a parcurgerii procedurii prealabile instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 563 din Noul C. civ.

ce reglementează acțiunea în revendicare, dar incidența art. 11 și 3 din legea specială în ceea ce privește imobilul aflat în litigiu înlătură aplicarea dreptului comun, acesta nemaiputându-se invoca pentru a se solicita acordarea de despăgubiri. Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza textelor de lege invocate, a constatat că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă și a respins-a ca atare. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia nr. 103/A din 11 decembrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut că prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, să se constate caducitatea decretului de expropriere, cu consecința obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri reprezentând diferența dintre valoarea celor acordate la momentul preluării abuzive a imobilului și valoarea actualizată a acestuia.

Apariția unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din prezentul litigiu, nu a putut fi, însă, ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu a solicitat aplicarea acesteia. În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" ("legea specială derogă de la legea generală"). Conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții în care operează norma specială.

Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obținere, de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat în perioada comunistă sau a unei "drepte despăgubiri" (ca în speță) pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură. Finalitatea procedurilor, în baza legilor speciale și a prezentei acțiuni este aceeași, și anume "dreapta despăgubire" pentru imobilul solicitat, astfel încât s-a constatat că există suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 563 - 566 C. civ., punându-se problema concursului dintre legea specială și legea generală. Conform principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008.

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor speciale, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, instanța nu a mai putut să aplice regulile clasice ale acțiunii de drept comun. Prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere motivele pentru care s-a pronunțat această soluție, nu s-a pus problema încălcării accesului liber la justiție sau a dreptului la un proces echitabil și cu atât mai puțin a dreptului de proprietate, drepturi protejate într-adevăr de Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în mod absolut. În ceea ce privește dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, s-a reținut că acestea sunt asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Curtea Europeană a decis că dreptul de acces la justiție este compatibil cu anumite limitări, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens. În cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a arătat, în acest sens, că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este una efectivă, ceea ce nu se contestă în cauză. Față de considerentele de mai sus, prin prisma dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., s-a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Ș.D., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare la instanța de fond.

A criticat hotărârile pronunțate în cauză, întrucât, în opinia sa, legea aplicabilă în speță este dreptul comun în materie de revendicare imobiliară, care este imprescriptibil. A apreciat că există o contradicție fundamentală între "eternitatea" dreptului de proprietate și existența temporară a Legii nr. 10/2001, contradicție care îi îngrădește dreptul de proprietate și accesul liber la justiție. A mai arătat că legea specială, deși reglementează modalitatea de acces la proprietate, nu înlătură calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun. A precizat, în continuare, că această lege are caracter temporar, efectele sale producându-se practic până la expirarea termenului de depunere a notificărilor.

Astfel, chiar dacă nu-i abrogată expres, implicit ea nu mai există, fie că este desuetă, fie că este caducă, efectele sale juridice pe viitor nemaiputându-se produce. A menționat că nu s-a motivat de către instanțe, pe text de lege, cum poate respectiva lege să înlăture de viitor dreptul comun în materie, fără a-i paraliza accesul la proprietate și justiție. Recursul este nul. Potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, se observă că recurenta nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției atacate, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel. Recurenta s-a limitat a susține caracterul "temporar" al legii speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, în raport de caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate și a opinat că în speță trebuie aplicate dispozițiile dreptului comun în materie. Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul curții de apel.

Văzând dispozițiile art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta Ș.D. împotriva Deciziei nr. 103/A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014. Procesat de GGC - AS