ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2618/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 25.11.2021 sub dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, să se constate caducitatea Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație, situate în județele Brașov, Brăila, Dolj și Teleorman, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafață totală de 561 mp teren, din care construită 407 mp, menționat la poziția nr. 17 din decret, în sensul că exproprierea nu și-a produs niciodată efectele juridice, imobilul rămânând astfel permanent și neîntrerupt în proprietatea reclamantei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin încheierea din 11.04.2022 prima instanță a respins toate excepțiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, pentru considerentele cuprinse în practicaua respectivei încheieri de ședință. Prin sentința civilă nr. 660/21.09.2022 pronunțată de Tribunalul Brăila, prima instanță a admis acțiunea formulată și a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 278/1989 cu privire la exproprierea imobilelor înscrise în Anexa la decret, la poziția 17, respectiv situat în mun. Brăila str. x (fostă str. x, fosta str. x) format din teren în suprafață de 920 mp, clădire cu suprafața construită de 1223,13 mp și cu suprafață utilă de 934,95 mp. Totodată, prima instanță a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1420 RON.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 9/A din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat în cauză de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, în contradictoriu cu intimata reclamantă A., împotriva încheierii din 11.04.2022 și a sentinței civile nr. 660 din 21.09.2022 pronunțate de Tribunalul Brăila; a schimbat în parte încheierea din 11.04.2022 a Tribunalului Brăila numai în ceea ce privește excepția inadmisibilității; a schimbat în tot sentința civilă nr. 660/21.09.2022 a Tribunalului Brăila; a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, ca inadmisibilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 9/A din 20 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta reclamantă a arătat că decizia instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs s-a arătat că prin motivele de apel apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila a solicitat admiterea apelului formulat exclusiv împotriva sentinței civile nr. 660/21.09.2022, pronunțata de Tribunalul Brăila, cu consecința modificării în tot a hotărârii pronunțate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulată. A precizat recurenta că prin întâmpinarea la apel a invocat excepția puterii de lucru judecat cu privire la încheierea din data de 11.04.2022, temeiul de drept constituindu-l dispozițiile coroborate ale art. 235, art. 430, art. 432 și art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. Prin încheierea de ședința din data de 11.01.2023, Curtea de Apel Galați s-a pronunțat în sensul respingerii excepției puterii de lucru judecat apreciind în mod nelegal că, deși prin cererea de apel a fost indicată expres doar sentința civilă nr. 660/21.09.2022, în paragrafele imediat următoare ale cererii de apel se indică și se contestă fiecare dintre excepțiile soluționate prin încheierea de ședință din 11.04.2022(fără a se indica și numărul sau data acestei încheieri), astfel încât a apreciat că este doar o eroare în ceea ce a exprimat în cererea de apel pârâtul atunci când a învederat că excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii au fost soluționate la termenul de judecată din 09.09.2022 și că, de fapt acesta a contestat și încheierea de ședință din 11.04.2022, considerându-se învestită și cu un apel împotriva acestei încheieri. În concret, a precizat recurenta, incidența dispozițiilor art. 488, pct. 5 C. proc. civ., vizează modul de soluționare de Curtea de Apel Galați, prin încheierea de ședința din data de 11.01.2023, a excepției puterii de lucru judecat. În acest sens, recurenta a susținut faptul că, încheierea din data de 11.04.2022 era supusa apelului odată cu fondul. Conform art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, printre altele, indicarea hotărârii atacate. Analizând conținutul cererii de apel formulate de către apelant prin reprezentant legal se constată că, după cuvântul "împotriva", s-a indicat ca hotărâre atacată exclusiv sentința civila nr. 660/21.09.2022, fără a se indica în vreun fel și încheierea din data de 11.04.2022 prin care Tribunalul Brăila s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate la fond, situație în care excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor și excepția inadmisibilității acțiunii nu mai puteau face obiectul analizei de către instanța de apel. Deși modul de redactare al petitului cererii de apel nu satisface cerința legală a textului reprezentat de art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanța de apel fiind investită doar cu soluționarea apelului formulat strict împotriva sentinței civile nr. 660/21.09.2022 a Tribunalului Brăila, Curtea de Apel Galați, prin încheierea din data de 11.01.2023, cu încălcarea gravă a regulilor de procedură și prin adăugarea la lege, a respins excepția puterii de lucru judecat apreciind în mod greșit faptul că, deși încheierea din data de 11.04.2022 nu este menționată în cuprinsul motivelor de apel, ne-am afla în prezenta unei erori prin omisiune care s-ar completa/compensa cu conținutul dezvoltat al motivelor de apel. Or, atât timp cât art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. este foarte strict în acest sens, fără a reglementa în mod expres situația prin prisma căreia instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat, orice derogare de la norma procedurală se sancționează cu nulitatea, instanța investită neputând adăuga la lege. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta recurentă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu privire la modul de soluționare, prin decizia civila nr. 9/A/20.01.2023 pronunțata de către Curtea de Apel Galați, a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecata, instanța de apel plecând de la premisa total greșita în sensul investirii primei instanțe de fond cu o acțiune în revendicare, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauza a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu incidența Deciziei RIL nr. 53/2007, pronunțată de Î.C.C.J. În concret, a susținut recurenta, art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează situația imobilelor expropriate și prevede la alin. (1) că "Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale". Or, inaplicarea dispozițiilor legale mai sus citate este generată de faptul că, în cazul A. exproprierea la care face referire Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 nu a avut loc și nu a produs vreodată efecte în plan juridic și faptic în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), care nu a ieșit din patrimonial său. A susținut recurenta că acest fapt a fost confirmat și de către Primăria Municipiului Brăila - Direcția Patrimoniu prin adresa sa, înregistrata sub nr. x/02.02.2011 . De asemenea, prin adresa de răspuns înregistrata sub nr. x/02.05.2011, emisă de Consiliul Local Municipal - S.U.P.A.F.L.C. Brăila, înregistrată sub nr. x/29.04.2011, s-a confirmat faptul că, imobilul situat în municipiul Brăila, str. x nu a fost și nu este în evidentele acestei instituții. Prin urmare, după data așa-zisei exproprieri și până în prezent imobilul a rămas permanent și neîntrerupt în stăpânirea recurentei, în calitate de proprietar, nefiind preluat efectiv de către Statul Român. Acest aspect a fost confirmat prin adresa nr. x/12.05.2022, emisă de Direcția Finanțelor Publice Locale a Mun. Brăila, document din care rezultă că imobilul figurează în evidențele sale pe rolul fiscal al subscrisei. Din adresa nr. x/29.04.2022 emisă de S.C. Compania de Utilități Publice Dunărea S.A. Brăila rezultă și faptul că pentru acest imobil nu s-au acordat despăgubiri. Din cele de mai sus rezultă că scopul exproprierii, respectiv acela de edificare pe terenul expropriat a unui ansamblu de blocuri de locuințe nu s-a mai realizat, fostul proprietar nefiind vreodată deposedat de imobilul pe care l-a deținut în mod continuu, până în prezent. Or, întrucât în legătură cu imobilele construcții art. 4 din Decretul nr. 467/1978 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului, prin expropriere, prevedea în mod expres că trecerea lor în proprietatea statului avea loc "pe data preluării efective a acestora în vederea demolării", operațiune care după abrogarea Decretului nr. 467/1979 nu mai poate fi realizată, cum în speță nu a existat o preluare efectivă a imobilului și acesta nu a intrat în proprietatea statului, în mod fundamentat și legal prima instanță de fond a hotărât că actul juridic al exproprierii a devenit ineficace, în urma neîndeplinirii scopului propus, respectiv al edificării unor obiective de utilitate publică. Pe cale de consecința, cum în cauză nu s-a făcut dovada întocmirii vreunui proces-verbal sau altui înscris din care să rezulte preluarea efectivă a imobilului în sensul dispozițiilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979 rezultă că sunt întrunite cerințele art. 35 C. proc. civ., întrucât recurenta, contrar raționamentului greșit al instanței de apel întemeiat pe o pretinsa incidența a Legii nr. 10/2001 și a aplicării deciziei nr. 53/04.06.2007 a Î.C.C.J., nu are deschisă calea realizării dreptului deoarece revendicarea presupune pierderea efectivă a posesiei imobilului în cauză, fapt care nu s-a petrecut, astfel încât justifică interes în a se constata caducitatea decretului de expropriere și calitatea de proprietar asupra imobilului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila a depus la data de 30 mai 2023 întâmpinare prin care solicită respingerea ca nefondată a cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 9/20.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2021. Astfel, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimatul a arătat că în mod temeinic instanța de apel a apreciat că referirile sale la ședința din 09.09.2022, în care ar fi fost soluționate excepțiile, reprezintă o eroare materială, din actele dosarului de fond rezultând că excepțiile au fost dezbătute și analizate la termenul de judecată din 11.04.2022. Așa cum rezultă în mod clar din apelul formulat, criticile dezvoltate vizează exclusiv excepțiile dezbătute și analizate de instanța de fond la termenul de judecată din 11.04.2022 astfel că, în mod temeinic instanța de apel a considerat și stabilit că s-a formulat apel atât împotriva încheierii din 11.04.2022, cât și împotriva sentinței din 21.09.2022. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a precizat că, așa cum corect s-a reținut în hotărârea apelată, chiar dacă petitul principal al acțiunii privește acțiunea în constatarea caducității decretului de expropriere, fără a se fi formulat în mod expres o cerere de retrocedare a terenului expropriat, față de finalitatea acțiunii, rezultă că acțiunea are caracterul unei acțiuni în realizare, temeiul juridic al acțiunii reprezentându-l dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. A mai arătat intimatul că cererea introductivă formulată de intimata-reclamantă este inadmisibilă în raport de Decizia RIL nr. 53/2007, care a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar, în cauză, reclamanta și-a întemeiat acțiunea tocmai pe Legea nr. 33/1994. Totodată, intimata a susținut că sunt incidente și prevederile art. 35 C. proc. civ., având în vedere că cererea privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, iar în speță, reclamanta avea deschisă calea prevăzută de Legea 33/1994, pe care de altfel își întemeiază acțiunea sau de Legea 10/2001. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât curtea de apel a încălcat normele legale referitoare la sesizarea instanței competentă a soluționa calea de atac, respectiv dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul că s-a considerat învestită și cu un apel vizând încheierea pronunțată de tribunal la data de 11.04.2022, deși în cererea de apel nu s-a indicat în mod expres că face obiect al căii de atac și această încheiere de ședință, astfel că soluțiile dispuse prin această încheiere au dobândit autoritate de lucru judecat. Acest motiv de recurs se vădește a fi neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare. Astfel, potrivit, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale vizând sesizarea instanței de control judiciar prin cererea de apel. Cererea de apel este actul prin care se declanșează controlul judiciar în apel. Ea circumstanțiază o serie de elemente ale devoluțiunii în calea de atac, astfel încât legea procedurală civilă reglementează o serie de mențiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă. Potrivit art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de apel, trebuie să cuprindă, printre altele, indicarea hotărârii atacate, neîndeplinirea acestei cerințe atrăgând sancțiunea nulității cererii, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., fiind vorba, așadar, de o nulitate expresă, condiționată, vătămarea fiind prezumată în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ. Necesitatea acestei mențiuni în cuprinsul cererii de apel este justificată prin nevoia de identificare cu exactitate a hotărârii sau a hotărârilor care se atacă mai ales în cazul în care sunt apelate și hotărâri parțiale ori încheieri premergătoare. Indicarea hotărârii care se supune controlului judiciar se poate face prin identificarea expresă(cu număr și dată) a acesteia în cuprinsul cererii de apel, dar poate fi făcută și implicit prin dezvoltarea unor motive concludente de apel în acest sens. Sancțiunea nulității cererii de apel pentru neindicarea hotărârii care se atacă intervine, inevitabil, în cazul în care, în absența unei mențiuni exprese în acest sens în declarația de apel, această chestiune nu este lămurită nici prin motivele de apel (care fie lipsesc, fie sunt neclare). Pe de altă parte, nulitatea prescrisă de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu operează dacă, deși hotărârea, pronunțată în dosar, care este supusă controlului judiciar nu este identificată cu număr și/sau dată a pronunțării, totuși circumstanțele din cauză nu lasă loc de îndoială asupra hotărârii atacate. Or, în cauza de față, în acord cu statuările instanței de apel, se constată că, deși nu a indicat în mod explicit că apelul vizează și încheierea pronunțată de Tribunalul Brăila la data de 11.04.2022 prin care s-a soluționat, printre altele, și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, totuși în cuprinsul declarației de apel sunt dezvoltate motive relevante prin care se critică explicit soluția pronunțată de tribunal cu privire la această excepție neexistând nici un dubiu că prin calea de atac exercitată pârâtul urmărea și reformarea încheierii anterior menționată. Așadar, indiferent de opinia părții asupra modului în care instanța de apel a statuat asupra legalei sale sesizări, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea acestor limite, nepunându-se problema depășirii de către instanța de apel a obiectului învestirii sale, drept pentru care cazul de casare invocat nu poate fi reținut în cauză sub aspectul analizat. O altă critică invocată de recurentă vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității, recurenta susținând că raționamentul instanței de prim control judiciar are la bază premisa total greșita în sensul învestirii primei instanțe de fond cu o acțiune în revendicare, de natură să conducă la incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv a Deciziei RIL nr. 53/2007. Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susține în realitate calificarea eronată pe care instanța de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanță, petenta arătând explicit că în cauză sunt întrunite cerințele art. 35 C. proc. civ., întrucât, contrar raționamentului greșit al instanței de apel întemeiat pe o pretinsă incidență a Legii nr. 10/2001 și a aplicării Deciziei RIL nr. 53/04.06.2007, nu are deschisă calea realizării dreptului, astfel încât justifică interes în a se constata caducitatea decretului de expropriere și calitatea de proprietar asupra imobilului. Recurenta aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate tot din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare. Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.). În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății este inadmisibilă. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă rezidă în constatarea caducității parțiale a Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație, situate în județele Brașov, Brăila, Dolj și Teleorman, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafață totală de 561 mp teren, din care construită 407 mp, menționat la poziția nr. 17 din decret, în sensul că exproprierea nu și-a produs niciodată efectele juridice, imobilul rămânând astfel permanent și neîntrerupt în proprietatea reclamantei. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, actualizată, respectiv art. 192 și următoarele C. proc. civ. Așadar, ca temei de drept al cererii sale de chemare în judecată reclamanta a indicat drept temei juridic o normă vizând exproprierea, cu caracter general, evazivă, precum și art. 192 și următoarele C. proc. civ. privitoare la dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, în cadrul unei proceduri contencioase. Pe de altă parte, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a devenit proprietara imobilului anterior menționat, descriind în detaliu succesiune actelor juridice în baza cărora a dobândit proprietatea bunurilor, susținând că începând cu anul 1946 și-a exercitat permanent și neîntrerupt dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcții). Totodată, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că imobilul a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987, dar că nu a fost niciodată preluat de stat, rămânând permanent în posesia sa de la momentul dobândirii proprietății și până în prezent, solicitând astfel să se constate caducitatea acestui decret pentru a-și putea intabula dreptul de proprietate în cartea funciară. Susținând că deține posesia imobilului și considerându-se proprietară acestuia, rezultă că ceea ce reclamanta a urmărit prin promovarea acțiunii a fost constatarea caducității decretului de expropriere și, prin urmare, a calității sale de proprietar asupra bunurilor de referință. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului Statul român în calitate de emitent al decretului de expropriere analizat și de persoană care ar putea pretinde proprietatea asupra acelorași bunuri. Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acțiunii introductive și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 care reglementează dreptul proprietarilor a căror bunuri au fost preluate prin expropriere de a solicita retrocedarea acestora în situația în care bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, nu poate avea semnificația încadrării demersului acesteia în sfera acțiunii în retrocedare(o acțiune în realizare) reglementată de acest temei legal întrucât aceasta susține că nu a fost niciodată deposedată de bun. Mai mult, în fața instanței de apel, în cuprinsul întâmpinării la apel, reclamanta explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând în mod clar că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea caducității decretului de expropriere și calitatea de proprietar asupra imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamantei, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita calificare de către instanța de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamantei și, în continuare, asupra inadmisibilității cererii de chemare în judecată în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Drept urmare, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de către acceași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidența în cauză a Deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casația și Justiție -Secțiile Unite în recurs în interesul legii, admisibilitatea acțiunii, eventuala intervenire a caducității Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 sub aspectele invocate de reclamantă și posibilele efecte ale acestei caducități.