Decizia nr. 412/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 660/2022 a Tribunalului Brăila

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă la 25 noiembrie 2021, reclamanta Comunitatea Evreilor Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin D.G.R.F.P. Galați-A.J.F.P. Brăila, să se constate caducitatea Decretului nr. 278/20.11.1987, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafață de 561 mp teren, din care suprafață construită de 407 mp, menționat la poziția nr. 17 din Decret, în sensul că exproprierea nu și-a produs efectele juridice, imobilul rămânând neîntrerupt în proprietatea reclamantei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 11 aprilie 2022, Tribunalului Brăila, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 660 din 21 septembrie 2022, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis cererea și a constatat caducitatea Decretului nr. 278/1989, cu privire la exproprierea imobilul înscris la poziția 17 din Anexa la Decret, situat în mun. Brăila, str. x (fostă str. x, fostă str. x), format din teren în suprafață de 920 mp, clădire cu suprafață construită de 1.223,13 mp și suprafață utilă de 934,95 mp, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată de 1.420 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva încheierii de ședință din 11 aprilie 2022 și a sentinței civile nr. 660 din 21 septembrie 2022, a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, încheierea de ședință din 11 aprilie 2022, respectiv în ce privește soluția dată excepției inadmisibilității, și a schimbat, în tot, sentința civilă nr. 660 din 21 septembrie 2022, în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârât prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în recurs Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta. Prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în apel (în rejudecare) Prin decizia civilă nr. 100 din 23 mai 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de către pârât.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii, la 29 mai 2024, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea acestuia și schimbarea încheierii de ședință din 11 aprilie 2022 și a sentinței civile nr. 660 din 21 septembrie 2022, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă sau ca neîntemeiată. Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 12 și art. 35 din Legea nr. 33/1994, precum și ale art. 35 din C. proc. civ., învederând următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă în mod greșit, întrucât terenul se prezumă că aparține Municipiului Brăila, potrivit art. 7 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 33/1994, din moment ce nu face parte din domeniul public sau privat al Statului, ci se află în domeniul privat al Municipiului Brăila și ar fi trebuit înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul acestei unități administrativ-teritoriale. Potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea Statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data legii, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, iar această transmitere a dreptului de proprietate operează în temeiul legii. Conform art. 645 din fostul C. civ., proprietatea bunurilor se putea dobândi și prin lege, iar înscrierea în cartea funciară nu era constitutivă de drepturi, fiind necesară doar pentru opozabilitate față de terți. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă în mod greșit, instanța de apel reținând eronat că Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 10/2001 stabilesc măsuri referitoare la imobile ce au fost preluate de Stat în mod efectiv. Conform art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică. În contextul introducerii acțiunii după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi admisă în temeiul Legii nr. 33/1994, întrucât decizia în interesul legii nr. 53/2007 este obligatorie și nu distinge între acțiunea în revendicare sau alt tip de acțiune, ci împiedică orice tip de acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și introdusă ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Or, prin art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de expropriere a imobilelor ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizat inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994. Nu se poate considera că exproprierea dispusă prin Decretul nr. 278/1987, cu referire la imobilul din Brăila, str. x, nu ar fi de natura celor reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât timp cât există actul normativ de expropriere, iar imobilul nu a fost demolat, fiind fără relevanță faptul că imobilul a continuat să fie folosit de fostul proprietar, care a deținut titlu valabil până la expropriere. Prin urmare, reclamanta a avut o acțiune în realizare, pentru recunoașterea dreptului asupra imobilului în litigiu, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 35 din C. proc. civ., pentru a fi admisibilă acțiunea în constatare.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., inclusiv asupra motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente de drept: Preliminar, se constată că, deși recurentul-pârât a indicat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuși unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat anumite dispoziții de drept procesual (art. 35 și art. 36 din C. proc. civ.), astfel că recursul va fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare. De asemenea, în raport cu susținerile apărătorului intimatei-reclamante din cadrul dezbaterilor, în sensul că, dacă ar fi fost aplicabilă o lege specială de retrocedare, aceasta nu este Legea nr. 10/2001, ci O.U.G. nr. 94/2000, întrucât Comunitatea Evreilor Brăila este un cult religios (mozaic), Înalta Curte a invocat și a pus în discuție motivul de ordine publică constând în incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susținut că motivul de apel privind excepția lipsei calității procesuale pasive a fost dezlegat în mod greșit, în condițiile în care terenul în litigiu nu face parte din domeniul public sau privat al Statului, astfel că, potrivit art. 7 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 33/1994, precum și art. 36 din Legea nr. 18/1991, se află în domeniul privat al Municipiului Brăila și ar fi trebuit să fie înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul acestei unități administrativ-teritoriale. Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită. Astfel, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a fost confirmată prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, la pagina 11 a deciziei reținându-se următoarele aspecte relevante: "Susținând că deține posesia imobilului și considerându-se proprietara acestuia, rezultă că ceea ce reclamanta a urmărit, prin promovarea acțiunii, a fost constatarea caducității decretului de expropriere și, prin urmare, a calității sale de proprietar asupra bunurilor de referință. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului Statul Român, în calitate de emitent al decretului de expropriere analizat și de persoană care ar putea pretinde proprietatea asupra acelorași bunuri." Din moment ce instanța de recurs a reținut că Statul Român are calitate procesuală pasivă în litigiu, fiind emitentul Decretului nr. 278/1987 și putând pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului, această chestiune de drept nu mai poate fi repusă în discuție în al doilea ciclu procesual. În al doilea rând, recurentul-pârât a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă în mod greșit, instanța de apel reținând eronat că Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 10/2001 stabilesc măsuri reparatorii doar pentru imobilele care au fost preluate de Stat în mod efectiv. Odată cu această critică, urmează a fi analizat și motivul de ordine publică, invocat din oficiu, constând în incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Prealabil, se constată că, prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru ca aceasta să procedeze la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, iar, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidența în cauză a deciziei în interesul legii nr. 53/2007, la admisibilitatea acțiunii, la eventuala intervenire a caducității Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987, precum și la posibilele efecte ale acestei caducități. În rejudecare, sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, având în vedere invocarea de către reclamantă a faptului că imobilul a rămas neîntrerupt în proprietate sa și că a deținut posesia imobilului, rezultă că, în mod întemeiat, prima instanță a apreciat că ceea ce reclamanta a dedus judecății este o acțiune în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., scopul urmărit de către reclamantă fiind acela al constatării caducității decretului de expropriere și, implicit, a dreptului său de proprietate asupra bunului din litigiu. În acest context, instanța de apel a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât în considerarea deciziei în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, a fost, în mod corect, respinsă de către prima instanță, întrucât, din moment ce acțiunea introductivă îmbracă forma unei cereri în constatare, reglementate de art. 35 din C. proc. civ., iar nu a unei cereri în retrocedare, prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu este incidentă în cauză decizia obligatorie invocată de către pârât. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârât în considerarea faptului că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., întrucât reclamanta avea la îndemână o acțiune în realizare, întemeiată fie pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, fie pe cele ale Legii nr. 10/2001, instanța de apel a respins-o, reținând că, în situația în care imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de la fostul proprietar, iar decretul de expropriere nu a fost pus în executare, imobilul netrecând în proprietatea Statului, proprietarul expropriat nu putea să uzeze de prevederile Legii nr. 33/1994 sau ale Legii nr. 10/2001. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere și prevederile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 (în vigoare la data emiterii Decretului nr. 278/1987), conform cărora "imobilele expropriate trec în proprietatea Statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării". În baza mijloacelor de probă administrate, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, deși a făcut obiectul Decretului nr. 278/1987, nu a ieșit din proprietatea reclamantei, exproprierea neproducându-și efectele juridice, astfel că reclamanta nu poate cere realizarea dreptului său, potrivit dreptului comun sau în baza unor legi speciale, context în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ. Recurentul-pârât a criticat acest raționament juridic al instanței de apel, susținând că reclamanta a avut la îndemână o acțiune în realizare, pentru recunoașterea dreptului pretins asupra imobilului în litigiu, întemeiată fie pe prevederile Legii nr. 33/1994, fie pe cele ale Legii nr. 10/2001, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., acțiunea în constatarea caducității Decretului nr. 278/1987 fiind inadmisibilă. Sub un prim aspect, nu pot fi primite referirile recurentului-pârât la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, conform cărora "dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică". Aceasta, întrucât, având în vedere decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, precum și prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a reținut că acțiunea îmbracă forma unei cereri în constatare, reglementate de art. 35 din C. proc. civ., iar nu a unei cereri în retrocedare, prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, context în care nu este incidentă în cauză decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că "dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001". În al doilea rând, recurentul-pârât a învederat că art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de expropriere a imobilelor ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, neputându-se considera că exproprierea dispusă prin Decretul nr. 278/1987, cu referire la imobilul în litigiu, nu este de natura celor reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât timp cât există actul de expropriere, iar imobilul nu a fost demolat, fiind lipsit de relevanță faptul că imobilul a continuat să fie folosit de către fostul proprietar. Aceste susțineri ale recurentului-pârât nu se mai impun a fi dezlegate, întrucât, după cum s-a arătat, în condițiile în care Comunitatea Evreilor Brăila este un cult religios (mozaic), Înalta Curte a invocat motivul de ordine publică constând în incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. Sub acest aspect, se constată că, prin precizările depuse la dosarul de fond, intimata-reclamantă a învederat că este o instituție de cult (mozaic), recunoscută potrivit Legii nr. 489/2006 și Statutului Federației Comunității Evreiești din România-Cultul Mozaic, ce a fost aprobat prin H.G. nr. 999/2008, iar la filele x a depus înscrisuri relevante sub acest aspect. Se reține că Federația Comunităților Evreiești din România este înscrisă la poziția 16 din Lista cultelor recunoscute în România, ce constituie Anexa la Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Conform art. 1 alin. (1) din acest Statut, "Federația Comunităților Evreiești din România-Cultul Mozaic, denumită în continuare Federația, este organizația care reunește, în mod liber consimțit, Comunitățile Evreilor- Cultul Mozaic de pe teritoriul țării, denumite în continuare Comunități, fiind recunoscută de statul român. Federația se organizează și funcționează în mod autonom, în baza prevederilor Constituției României și ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, ale reglementărilor în vigoare privind minoritățile naționale, precum și ale legislației internaționale la care România este parte", iar, potrivit art. 2, "Federația este organizație apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică, cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil și educațional". De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din acest Statut, "Federația este continuatoare de drept a Federației Uniunii Comunităților Evreiești din România, înființată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic, aprobat prin Decretul nr. 589/1949, și este continuatoare de drept a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcționat înainte de anul 1918 în România și în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României, precum și a tuturor organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate". Dat fiind că imobilul în litigiu a aparținut unui cult religios (mozaic), sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de Stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România", context în care devine lipsită de relevanță analiza instanței de apel cu privire la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu intră în domeniul de aplicare al acestei legi, regimul său juridic fiind reglementat printr-un alt act normativ special, și anume O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Conform art. 1 alin. (3) din același act normativ, "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În considerarea celor expuse, se impune ca, pentru justa soluționare a litigiului, instanța de apel, după administrarea mijloacelor de probă necesare, să verifice incidența în cauză a legii speciale, respectiv a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și subsecvent, în raport cu consecințele rezultate dintr-o atare verificare, aplicabilitatea dreptului comun, reprezentat de prevederile art. 35 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, dat fiind că situația de fapt nu este pe deplin lămurită.