Decizia nr. 2734/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4410/2021 a Judecătoriei Brăila

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare privind imobilul situat în Municipiul Brăila, str. x, jud. Brăila, imobilul situat Municipiul Brăila, Calea x B, Complexul "C.", D., lot. II - având destinația de spațiu comercial și imobilul teren în suprafață de 2 ha și 6000 mp situat în orașul Însurăței. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1279 din C. civ. Ulterior, printr-o cerere adițională, reclamanta a solicitat introducerea în cauză și a pârâtei E.. La termenul din data de 15 septembrie 2021, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brăila, instanța rămânând în pronunțare cu privire la aceasta. Prin sentința civilă nr. 4410 din 15 septembrie 2021, Judecătoria Brăila a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 814 din 14 noiembrie 2022, Tribunalul Brăila a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și E., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 51A din 27 martie 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A., în contradictoriu cu intimații - pârâți B. și E., împotriva sentinței civile nr. 814 din 14 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. A obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat redus de instanță.

Calea de atac promovată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 51A din 27 martie 2023 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. Aceasta a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurenta a expus un scurt istoric al raporturilor dintre părți, arătând că, la data de 20 septembrie 2018, între A. și F. a intervenit o promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare ce a vizat cele trei imobile ce fac obiect al prezentului litigiu. Prețul a fost stabilit la suma de 250.000 RON, din care s-a achitat suma de 230.000 RON, urmând ca diferența să fie plătită până la data de 20 octombrie 2021. Însă, promitentul - vânzător a decedat la data de 29 ianuarie 2021. Dispozițiile art. 1279 din C. civ. dispun că, pentru admisibilitatea unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, sunt necesare o serie de condiții, care sunt îndeplinite în cauză. Astfel, există un antecontract valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale, dovada sa fiind făcută cu promisiunea din data de 20 septembrie 2018. Actul poate fi dovedit potrivit dreptului comun și a fost supus cerințelor de publicitate. Promitentul - vânzător a decedat, astfel încât este îndeplinită condiția ca una dintre părți să refuze autentificarea actului. Mai mult, acesta era proprietarul imobilelor în cauză. Pe de altă parte, recurenta A. și-a îndeplinit propriile obligații pe care și le-a asumat prin promisiunea bilaterală încheiată și nu este incapabilă să dobândească bunuri imobile. Recurenta arată că actul, reprezentat de promisiunea de vânzare - cumpărare în considerarea căreia a inițiat demersul judiciar, nu este autentic, însă a fost certificat și atestat de un avocat potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995. Nu a fost înregistrat în registrul de transcripțiuni întrucât era o perioadă de tranziție. Iar înscrierea în registrul special al avocaților nu era o obligație a recurentei. Mai mult, nerespectarea acestei cerințe nu atrage nulitatea, ci inopozabilitatea actului. De asemenea, recurenta învederează că sunt incidente dispozițiile art. 301 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care moștenitorii sau succesorii în drepturi ai celui de la care se pretinde a fi înscrisul, pot declara că nu recunosc semnătura autorului lor. Instanța de fond le-a pus în vedere să depună la dosarul cauzei înscrisuri cu semnătura defunctului, în original. Dacă aceasta nu a putut să realizeze o verificare de scripte, avea posibilitatea să dispună efectuarea unei expertize. Pârâții au susținut, prin întâmpinare, că semnătura este falsă și că vor face o plângere penală, dar nu au făcut dovada unui astfel de demers. Recurenta apreciază că actul juridic produce efecte față de pârâți întrucât aceștia au calitatea de avânzi - cauza, în considerarea dispozițiilor art. 1282 din C. civ.. Prin urmare, inopozabilitatea datorată neînregistrării în registrul special al avocaților nu produce efecte față de ei. Aceasta a fost împiedicată în administrarea probatoriilor cu privire la modalitatea concretă în care a fost încheiat înscrisul și s-au înmânat banii. Înscrisul prezentat constituie un început de dovadă scrisă, astfel că instanța a apreciat că trebuie coroborat cu alte probe, care, însă, nu au fost încuviințate. Legiuitorul nu instituie obligativitatea depunerii originalului actului, legalitatea sa putând fi demonstrată prin alte mijloace de probă. Prețul a fost plătit, astfel că instanța de apel a respins, în mod eronat, proba testimonială cu un martor. În concluzie, recurenta arată că, în opinia sa, sunt îndeplinite toate condițiile de validitate pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare. De aceea, solicită să i se admită recursul, să se caseze decizia recurată și să se trimită cauza la prima instanță, spre rejudecare.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 19 iunie 2024, intimații au invocat, în principal, excepția nulității căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 2 iulie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 28 noiembrie 2024. La termenul din data de 28 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii extraordinare de atac, invocată de intimații B. și E., prin întâmpinare, și asupra recursului declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/A din 27 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității căii extraordinare de atac, invocată de intimații B. și E., prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a o admite, pentru următoarele argumente: Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motivele de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate susținute. În cauza pendinte, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, se invocă motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., care ar afecta, în opinia recurentei, validitatea deciziei recurate. Ulterior, la data de 27 noiembrie 2024, aceasta a transmis la dosar note de ședință, prin care a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din actul normativ menționat și a adus argumente suplimentare, care, însă, nu pot fi avute în vedere, fiind depuse după expirarea termenului legal de motivare a recursului. Procedând la analizarea argumentelor invocate în cererea de recurs, Înalta Curte reține că nu este posibilă încadrarea acestora nici în motivele de casare indicate de recurentă și nici în celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-5 și 7 din actul normativ menționat. Cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurenta să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca instanța învestită cu soluționarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este nelegală. De asemenea, este necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Or, aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză. Recurenta prezintă conținutul art. 1279 din C. civ. și condițiile care se desprind din acest text legal, insistând asupra faptului că ele sunt dovedite. În acest sens, expune fiecare condiție de admisibilitate a unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, așa cum rezultă din norma juridică arătată, și aduce argumente de fapt în susținerea sa. Însă, invocarea prevederilor C. civ. nu deduce spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, cât timp ele nu se grefează pe considerentele acestuia, ci constituie doar o simplă reiterare a apărărilor formulate prin cererea de chemare în judecată și, apoi, prin cererea de apel, și care au primit deja dezlegare prin decizia atacată. Astfel, deși pretinde că acțiunea sa este admisibilă, fiind întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 1279 din C. civ., recurenta omite faptul că aceste susțineri au făcut deja obiectul judecății în calea de atac anterioară, neînțelegând să se raporteze, în mod punctual, la silogismul logico - juridic al instanței de apel cu privire la chestiunile antamate. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât, verificând apelul, în sensul că este justificată admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât sunt întrunite cerințele legale în acest sens, instanța de apel a reținut că trebuie lămurite, cu prioritate, argumentele referitoare la existența sau inexistența promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Iar, în urma examinării cauzei sub acest aspect, a statuat în sensul că actul susținut de reclamantă nu a fost probat conform normelor de drept comun. Prin urmare, este evident că aceste afirmații din cererea de recurs reprezintă simple reluări, identice, ale apărărilor formulate în calea de atac anterioară. Prin declararea prezentei căi de atac, recurenta era ținută a invoca o eventuală deficiență a raționamentului instanței de prim control judiciar, iar nu doar de a reitera argumentele invocate în fazele procesuale anterioare, indiferent de concluzia instanței de apel. Recurenta arată că promisiunea de vânzare - cumpărare nu este un înscris autentic și nu a beneficiat de toate formalitățile necesare opozabilității sale, dar a fost atestat de un avocat. Însă, și aceste elemente factuale au fost analizate și verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv (reținându-se că înscrisul nu a fost înregistrat la nivel național în Registrul electronic al actelor întocmite de avocați). Suplimentar, se constată că nici aceste argumente nu reprezintă critici de nelegalitate. Recurenta urmărește readucerea, inadecvat procedural, în fața instanței de recurs, a circumstanțelor factuale din prezenta speță, pentru a pretinde concluzia contrară celei la care s-a oprit instanța de apel. În aceste circumstanțe, simpla repunere în discuție a exact acelorași susțineri formulate în calea de atac precedentă (care au fost deja analizate, conform celor arătate), fără a realiza o analiză juridică argumentată, ancorată în statuările curții de apel, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate. În afara considerentelor actului jurisdicțional atacat se plasează și susținerile referitoare la conduita instanței de fond care nu a realizat verificarea de scripte și nici nu a dispus efectuarea unei expertize, or, comparând memoriul de recurs cu cererea de apel, se constată că aceste așa-zise critici de nelegalitate reprezintă, la rândul lor, doar o reiterare a argumentelor formulate în calea devolutivă de atac, declarată de recurentă împotriva sentinței primei instanțe. Chiar și exprimarea confirmă acest punct de vedere, recurenta amintind de apărările pârâților din cuprinsul întâmpinării și de susținerile lor în fața instanței de fond referitoare la formularea unei plângeri penale. Însă, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză. Mai mult, criticile recurentei referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor, respectiv imposibilitatea verificării de scripte, necesitatea unei expertize, coroborarea începutului de dovadă scrisă cu alte probatorii, se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs. Analiza necesității administrării probelor reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Recurenta afirmă că lipsa înregistrării promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare în Registrul electronic al actelor întocmite de avocați nu atrage nulitatea acesteia, ci inopozabilitatea sa față de terți. În opinia sa, pârâții au calitatea de avânzi - cauza, în considerarea dispozițiilor art. 1282 din C. civ., astfel încât actul le este opozabil. Și aceste susțineri sunt cuprinse, într-o expunere identică, în cererea de apel. Analizând pe larg criticile îndreptate împotriva sentinței tribunalului, instanța devolutivă de control judiciar, conturând cadrul factual ca urmare a interpretării instrumentelor probatorii, a înlăturat alegațiile recurentei, reținând că nu s-a făcut dovada existenței promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare. Nefiind îndeplinită cerința premisă a existenței actului, nu a avut relevanță opozabilitatea sau inopozabilitatea acestuia. Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate. Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel (care, suplimentar, să și antameze chestiuni de nelegalitate), instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv susținerile părții, care, fiind identice, ca formă și conținut, cu cele ce îndreptate împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, lasă în afara judecății statuările instanței de apel asupra celor invocate. Se constată că sunt formale și cele din urmă susțineri ale recurentei referitoare la faptul că a achitat prețul și ar fi putut dovedi o astfel de împrejurare cu un martor, însă instanța de apel a cenzurat solicitarea de probatorii, în mod eronat. Aceasta, întrucât recurenta expune doar argumente care nu pot fi analizate pe calea recursului, nefiind încadrabile în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Mai mult, criticile formulate, sub acest aspect, contrazic actele procedurale întocmite în cauză întrucât, potrivit încheierii de ședință din data de 15 martie 2023, recurenta a fost cea care a renunțat la administrarea probei testimoniale cu martori. În consecință, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, sau vizează elemente de temeinicie, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, întrucât aspectele invocate fie sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel, fie nu reprezintă motive de nelegalitate. În consecință, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/A din 27 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ceea ce face inutilă cercetarea pe fond a acestuia.