ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2267/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 22 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând să se constate dreptul său de proprietate cu privire la imobilele "Baza Sportivă Grădina Mare" și "Stație tratare apă de pe platforma Chișcani".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35, art. 194 C. proc. civ., art. 15 din Legea nr. 137/2002, art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, art. 644-645 din vechiul C. civ.

Prin încheierea din 22 februarie 2024, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență matrială procesuală a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civilă a aceleiași instanțe, dispunând trimiterea dosarului la această secție spre competentă soluționare.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Brăila, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 398 din 05 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Brăila, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați, în apel:

Prin decizia civilă nr. 265/A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila împotriva sentinței civile nr. 398 din 05 iunie 2024, pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă; a luat act că intimata, prin reprezentant convențional, și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 265/A din 17 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prim primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 06 martie 2023, sub nr. x/2023*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 11 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat, printr-o motivare contradictorie, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, ale art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002 și ale art. 971 din vechiul C. civ., că Municipiul Brăila nu a dobândit dreptul de proprietate prin adoptarea hotărârii AGEA nr. 3 și încheierea protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, acte care ar reprezenta doar manifestarea de voință a părților în ceea ce privește predarea bunurilor, deși în expunerea situației de fapt a reținut că, în baza celor două acte, a operat transferul cu titlu gratuit, respectiv predarea bunurilor din patrimoniul acestei societăți în proprietatea publică a Municipiului Brăila, făcând referire la prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, forma aplicabilă la data încheierii actelor, dar și la cele ale art. 645 vechiul C. civ.

Or, dispozițiile Legii nr. 137/2002 și ale H.G. nr. 577/2002 reglementează înstrăinarea și transferul activelor cu titlu gratuit, înstrăinare care semnifică transmiterea dreptului de proprietate și nu doar a bunurilor în materialitatea lor, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.

În susținerea efectului translativ de proprietate, cu titlu gratuit, recurenta-reclamantă a adus în discuție considerentele reținute de către Curtea Constituțională în paragrafele 17-18 ale deciziei nr. 574 din 16 octombrie 2014, potrivit cărora: "diminuarea participației statului la societățile comerciale la care este acționar se poate face potrivit art. 4 lit. c) din Legea 137/2002 prin transferul cu titlu gratuit a activelor cu caracter social, transfer reglementat de art. 15 din Legea 137/2002‟.

În viziunea recurentei-reclamante, efectul translativ de proprietate a avut loc, conform art. 971 din vechiul C. civ., prin efectul manifestării de voință a ambelor părți exprimat prin hotărârea AGEA nr. 3 și prin protocolul de predare-primire, efectul translativ de proprietate fiind, de altfel, recunoscut de către intimata-pârâtă prin depunerea declarațiilor rectificative nr. 4302/17.06.2002 și nr. 7283/18.11.2002 privind scoaterea din evidențele fiscale a celor două imobile și în considerarea cărora aceasta a solicitat, potrivit adresei nr. x/21.11.2013 înregistrate la Primăria Municipiului Brăila sub nr. x/21.11.2013, efectuarea formalităților de dezmembrare în vederea intabulării terenului aparținând Platformei Chiscani, solicitare motivată de faptul că parcela x este comună ambilor proprietari, respectiv S.C. A. S.A. și Municipiul Brăila.

Sub un alt aspect, recurenta susține că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a aplicat un text de lege străin situației de fapt, extinzând în mod nejustificat sfera de aplicare a prevederilor art. 7 lit. e) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, deși din situația de fapt și de drept rezultă că înstrăinarea dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza Legii nr. 137/2002 și a H.G. nr. 577/2002, acte normative cu caracter special, proprietatea fiind, astfel, dobândită în conformitate cu art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998 coroborat cu art. 645 din vechiul C. civ., instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, în raport de care a apreciat că se impunea emiterea unei hotărâri de guvern, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, dreptul de proprietate nu a fost dobândit prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică, conform art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, pentru a fi necesară o hotărârea de guvern, potrivit art. 8 alin. (1) Legea nr. 213/1998.

Chiar dacă în protocolul de predare-primire au fost indicate în mod eronat ca temei de drept dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța avea obligația, în virtutea rolului activ, să analizeze și să soluționeze litigiul conform încadrării în drept invocate de către recurentă, prin cererea introductivă de instanța și prin cererea de apel [art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 213/1998 și art. 645 din vechiul C. civ..], aplicabile situației de fapt.

Astfel, instanța de apel a extins nejustificat aplicarea în prezenta cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în considerarea cărora a respins apelul, ca neîntemeiat, pentru lipsa hotărârii de guvern, deși acestea vizează exclusiv trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora și nu din domeniul statului în domeniul unităților administrativ teritoriale.

Totodată, recurenta-reclamantă a considerat că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat și principiul securității circuitului civil și cel al stabilității raporturilor juridice în condițiile în care Municipiul Brăila a exercitat, de la data adoptării Hotărârii nr. 3, respectiv de la data încheierii protocolului de predare-primire, toate prerogativele dreptului proprietate asupra bunurilor, intimata-pârâtă acționând ca un neproprietar.

Tocmai în considerarea transmiterii dreptului proprietate, intimata-pârâtă a procedat la scoaterea din evidențele fiscale și contabile a bunurilor imobile, aspect care rezultă din adresa nr. x/11.08.2021 și din declarațiile rectificative depuse, recunoscând calitatea de proprietar a Municipiului Brăila, potrivit adresei nr. x/21.11.2013.

A menționat că, ulterior dobândirii dreptului de proprietate, Municipiul Brăila a exercitat toate prerogativele sale, bunul denumit generic "baza Sportivă Grădina Mare‟ fiind dat în administrarea Direcției "Administrația Portuară‟ Brăila, conform HCLM Brăila nr. 154/30.10.2002, iar ulterior, potrivit HCLM Brăila nr. 223/29.06.2005, imobilul fiind dat în administrarea Direcției Administrare și Gospodărire Locală Brăila, instituție care exercită și la acest moment dreptul de administrare.

În exercitarea dreptului de administrare, Direcția de Administrare și Gospodărire Locală Brăila, în prezent Serviciul de Utilitate Publică Administrare și Gospodărire Locală Brăila, a procedat, în vederea gestiunii eficiente a bunului imobil și potrivit principiului protecției și conservării, la valorificarea acestuia prin închiriere în scopul reamenajării. Astfel, având în vedere starea avansată de degradare a imobilului a procedat la închirierea acestuia în scopul reabilitării, fiind perfectat contractul de închiriere nr. x/17.05.2006 aflat în derulare și în prezent.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 14 aprilie 2025, prin poștă electronică, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu consecința menținerii hotărării atacate, ca fiind temeinică și legală, precizând, totodată, că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, intimata-pârâtă a arătat că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, menită a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației deduse judecății, așa cum a solicitat recurenta-reclamantă, și nici de a se apleca asupra unor norme de drept care nu au stat la baza cererii introductive de instanță, fiind invocate pentru prima oară în fața instanței de recurs (art. 971 C. civ.), din contră instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Suplimentar, a precizat că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor părții recurente în raport de soluția instanței de apel, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deși recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu există nicio critică adusă deciziei instanței de apel care să se încadreze în acest motiv de recurs, iar în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile reprezintă apărări de fond, reiterate din cuprinsul acțiunii și a motivelor de apel. Prin urmare, memoriul de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la critica ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, a art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002 și a prevederilor art. 545 C. civ., intimata-pârâtă a arătat că protocolul de predare-primire a fost încheiat de o persoană fără calitate de reprezentant, reprezentantul recurentei fiind primarul și nu Consiliul Local, făcând referire pe acest aspect la decizia Curții Constituționale nr. 574/2014.

După cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, protocolul de predare-primire a fost încheiat între societate și Consiliul Local al Municipiului Brăila, iar imobilele trebuiau predate Municipiului Brăila și nu Consiliului Local, care nu este reprezentantul unității administrativ-teritoriale în relațiile cu terții, ci Primarul.

Intimata-pârâtă a precizat că Muncipiul Brăila nu a făcut dovada că ar deține un drept de proprietate asupra imobilelor, obiect al prezentului litigiu, făcând trimitere la protocolul de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, încheiat între A. S.A. și Consiliul Local al Municipiului Brăila, având ca obiect Baza Sportivă "Gradina Mare Brăila‟ cu nr. cadastral x, conform Anexei nr. 1 la protocol și suprafața de teren de 5.705,31 mp aferentă stației de tratare a apei de pe platforma Chiscani situată în parcela x, având nr. cadastral x, conform Anexei nr. 2 la protocolul de predare-primire.

A mai menționat că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 52/26.04.2002, s-a adoptat propunerea către Guvernul României să aprobe transmiterea fără plată a imobilului denumit "Baza Sportive Gradina Mare Brăila‟ și a suprafeței de teren de 5.705,31 mp aferent stației de tratare a apei de pe platforma Chiscani, din proprietatea privată a statului și administrarea S.C. A. S.A. în proprietatea publică a Consiliului Local a Municipiului Brăila, însă recurenta-reclamantă nu a făcut dovada adoptării hotărârii de guvern, aspect reținut de instanța de apel.

Instanța a apreciat, în mod corect, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, a susținerilor părților și a dispozițiilor legale în vigoare, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate publică prin vreunul din modurile de dobândire prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 (corespondentul dispozițiilor art. 863 din noul C. civ.).

Intimata-pârâtă a făcut trimitere la art. 15 din Legea nr. 137/2002 care prevede posibilitatea pentru societățile comerciale la care statul este acționar de a dispune înstrăinarea unor active cu titlu gratuit și cu proritate către autoritățile administrației publice locale, cu excepția celor revendicate, conform Legii nr. 10/2001, și posibilitatea transmiterii fără plată din proprietatea societăților comerciale la care statul este acționar în proprietatea autorităților administrației publice locale, nu și o modalitate derogatorie de la forma prevăzută de lege pentru legala transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor, respectiv, forma autentică.

A precizat că, prin intermediului protocolului de predare-primire, a fost transmisă doar folosința imobilului, care, la data sesizării instanței de judecată, nu se mai afla în proprietatea statului ori a unei unități admiristrativ-teritoriale și nici a unei societăți comerciale la care statul sau o autoritate a admnistrației publice locale este acționar majoritar, ci a unei persoane juridice de drept privat A. S.R.L., conform extrasului de informare din Registrul Comerțului nr. x/23.05.2024.

Ținând cont că regimul juridic al imobilului în cauză nu mai intră în sfera de aplicare a Legii nr. 137/2002 nu prezintă relevanță susținerile recurentei-reclamante referitoare la caracterul special al acestei legi ori referirile la forța juridică pe care acest act normativ o are, cu atât mai puțin, efectele acestuia, precizând că actele juridice care ar sta la baza pretinsului titlu al recurentei-reclamante sunt din anul 2002, iar până în prezent aceasta nu a făcut niciun demers în vederea finalizării procedurii prevăzute de Lega nr. 137/2002.

A susținut că A. S.R.L. este o societate cu capital integral privat, patrimoniul acesteia fiind diferit de cel al statului, care nu mai este acționar al acesteia. Chiar dacă statul ar mai fi acționar/asociat al A. S.R.L., indiferent de cota din capital pe care ar deține-o, această calitate nu ar transfoma caracterul societății într-una de drept public, ea fiind o societate de drept privat. Ca atare, contrar alegațiilor recurentei-pârâte, imobilele obiect al prezentului litigiu, fac parte din patrimoniul persoanei juridice și nu din cel public.

Așadar, pentru ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la imobile să fie valabilă trebuia ca recurenta-reclamantă să obțină hotărârea de guvern menționată în "Nota de fundamentare‟, să dețină un act translativ de proprietate încheiat în formă autentică, iar A. S.A. să-și fi diminuat capitalul social cu contravaloarea bunurilor imobile, însă nu se mai poate pune în aplicare Hotărârea AGEA a A. S.A. de diminuare a capitalului social.

A precizat că, în prezent, A. S.R.L. nu poate fi obligată la încheierea unui act translativ de proprietate pentru că nu se mai supune aceluiași regim juridic, respectiv are alt acționariat și și-a schimbat între timp forma juridică din societate pe acțiuni în societate cu răspundere limitată.

Atâta vreme cât nu s-au îndeplinit toate actele necesare pentru transferul în mod legal al dreptului de proprietate cu privire la cele două bunuri imobile, recurenta-redamantă nu este proprietara bunurilor imobile pentru că nu are un titlu valabil încheiat și, astfel, nu poate formula o acțiune în constatarea unui drept pe care nu îl deține, sens în care instanța în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca propria culpă pentru că nu a obținut hotărârea de guvern pentru a putea opera transferul cu titlu gratuit a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, intimata-pârâtă precizând că în cazul hotărârilor declarative de drepturi, care constată drepturi preexistente, valoarea de înscris autentic a hotărârii nu determină convertirea titlurilor anterioare, deținute de părți, în titluri autentice. Astfel, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila trebuia să dețină un act translativ de proprietate în formă autentică pentru a putea înscrie pretinsul drept de proprietate în cartea funciară.

Cu privire la lipsa unei hotărâri de guvern pentru aprobarea transmiterii fără plată a imobilului "Baza Sportiva Gradina Mare Brăila‟ și a unei suprafețe de teren de 5.705,31 mp aferent stației de tratare a apei de pe platforma Chișcani din proprietatea privată a statului și din administrarea S.C. A. S.A. Brăila, intimata-pârâtă a făcut trimitere la aspectele cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 561/2014, invocată de recurenta-reclamantă, în raport de care a considerat că pentru existența unui titlu de propritate valabil nu este suficientă înscrierea bunului imobil în inventarul aparținând domeniului public al statului, fiind obligatorie existența unui mod legal de dobândire - un act translativ de proprietate încheiat în forma autentică ceea ce lipsește în cazul recurentei-reclamante.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar nu a depus răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea i-a fost comunicată la 25 aprilie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 22 iunie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen le care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, iar în subsidiar, pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând, cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă A. S.R.L., excepție în susținerea căreia s-a învederat că recurenta-reclamantă nu a circumstanțiat în niciun mod motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pretinsele critici prezentate de partea adversă reprezintă o reiterare a argumentelor din cuprinsul acțiunii și a motivelor de apel care se circumscriu unor apărări de fond, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de titularul căii extraordinare de aatac.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține, pe de o parte, că aceste critici trebuie să vizeze în concret argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Pe de altă parte, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate susținerile de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, și nici cele care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând în aceste repere cererea de recurs formulată de reclamantă, Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de intimată, că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri ce au fost invocate în fața instanțelor de fond sau care privesc chestiuni de fapt ce au făcut obiectul analizei instanțelor de fond și care nu mai pot fi reevaluate în recurs, există și critici care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs, câtă vreme acestea reliefează chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, în a căror dezvoltare recurenta-reclamantă s-a raportat la considerentele deciziei, combătând argumentele reținute de instanța de apel în motivarea ce susține soluția adoptată.

În concret, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii legate de interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material de care partea s-a prevalat în susținerea motivelor de apel, precum și faptul că aceasta se întemeiază pe dispoziții legale străine de situația de fapt reținută în cauză și de temeiului de drept invocat în fundamentarea pretențiilor deduse judecății. Or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății realizate de instanța devolutivă în apel și care pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., indicate ca atare în cererea de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar, în speță, cererea supusă examinării conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în cauză, obiect al acțiunii deduse judecății îl constituie solicitarea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila de a se constata dreptul său de proprietate cu privire la imobilele "Baza Sportivă Grădina Mare‟ și "Stația tratare apă de pe platforma Chiscani‟, drept dobândit ope legis, în temeiul art. 644 și 645 din vechiul C. civ., coroborate cu art. 15 din Legea nr. 137/2002 și art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, în baza Hotărârii Consiliului Local Municipal Brăila nr. 52/26.04.2002, a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor al S.C. A. S.A. nr. 3/16.07.2002 și a protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2022.

Prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată, apreciind, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate preexistent în patrimoniul său, față de modalitățile de dobândire a proprietății publice prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 (corespondent art. 863 din noul C. civ.).

În acest sens, a reținut că art. 15 din Legea nr. 137/2002 prevede doar posibilitatea, pentru societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, de a dispune înstrăinarea unor active cu caracter social, cu titlu gratuit și cu prioritate către autoritățile administrației publice locale, precum și către instituții publice, dar nu instituie o modalitate derogatorie de la forma prevăzută de lege pentru legala transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor, anume forma autentică.

Or, la data sesizării instanței, imobilele în litigiu nu se mai aflau în proprietatea statului ori a unei unități administrativ-teritoriale și nici a unei societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, ci a unei persoane juridice de drept privat – S.C. A. S.R.L. Brăila, astfel că regimul juridic al imobilului nu mai intră în sfera de reglementare a Legii nr. 137/2002.

Pe de altă parte, actele juridice invocate de reclamantă au fost încheiate în anul 2002, iar până în prezent aceasta nu a făcut niciun demers în vederea finalizării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 137/2002 și a încheierii unui act translativ de proprietate în formă autentică, operațiune obligatorie pentru validitatea convenției, dar nici dovada că imobilul face obiectul unei hotărâri de guvern privind apartenența acestuia la domeniul public al municipiului Brăila.

Instanța de fond a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 644-645 din vechiul C. civ., întrucât acestea nu duc, prin ele însele, la dobândirea dreptului de proprietate, ci doar creează premisa dobândirii dreptului, dacă sunt întrunite condițiile legii și forma prevăzută de lege.

Prin decizia recurată, respingând apelul declarat de reclamantă, curtea de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând că art. 15 din Legea nr. 137/2002 nu prevede că transferul dreptului de proprietate are loc prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire, ci doar că acestea sunt actele prin care se materializează manifestarea de voință a societății comerciale, de transfer cu titlu gratuit și de predare - primire a activelor, astfel că nu se poate conchide că, potrivit prevederilor art. 15, prin încheierea acestor acte, s-a dobândit de către apelanta-reclamantă dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat, contrar susținerilor reclamantei, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, ci prevederile art. 7 lit. e), text legal care stabilește drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, în acest caz fiind aplicabilă dispoziția de la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărei trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local.

Instanța de apel a constatat că, în speță, chiar prin hotărârea AGA se indică, la art. 1 pct. a, mandatarea conducerii societății pentru finalizarea transferului cu titlu gratuit al activelor, iar, în contextul în care la lit. c) se indică încheierea protocolului de predare primire, a dedus că dispoziția de la pct. a presupunea alte demersuri pe lângă încheierea protocolului de predare-primire, respectiv, emiterea unei hotărâri de Guvern, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, având în vedere că bunurile se aflau în domeniul privat al statului, intenționându-se trecerea lor în domeniul public al unității administrativ teritoriale.

În referire la statuările instanței de fond privind lipsa de relevanță a prevederilor Legii nr. 137/2002, reținută ca urmare a faptului că, la data sesizării instanței, bunurile nu se aflau în proprietatea statului sau a unității administrativ teritoriale, instanța de apel a constatat că acestea sunt greșite câtă vreme obiectul cauzei îl reprezintă acțiunea în constatarea dreptului de proprietate astfel cum a fost dobândit în anul 2002, situație ce impunea a se verifica doar dacă reclamanta a dobândit sau nu dreptul de proprietate.

Ca urmare, considerentele referitoare la lipsa proprietății statului la momentul sesizării instanței și recunoașterea implicită a unui eventual drept al societății intimatei au fost înlăturate, apreciindu-se că sunt străine de obiectul cauzei.

Pe calea prezentului recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii din perspectiva modului de interpretare și aplicare a prevederilor art. 15 din Legea nr. 137/2002 și ale art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, aceasta fiind, totodată, contrară prevederilor art. 971 din vechiul C. civ., în condițiile în care instanța de apel a apreciat că, prin adoptarea hotărârii AGEA nr. 3 și prin încheierea protocolului de predare-primire, societatea comercială doar și-a manifestat voința de a transfera cu titlu gratuit activele cu caracter social către autoritatea administrației publice locale, fără ca acest acord să fie materializat în concret și, implicit, fără ca transferul să aibă loc efectiv, neputându-se considera că, potrivit prevederilor legale ce au stat la baza întocmirii acestor acte, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate.

Totodată, recurenta susține că, deși din întreaga situație de fapt și de drept expusă rezultă că transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza unor acte normative cu caracter special, anume Legea nr. 137/2002 și H.G. nr. 577/2002, ceea ce corespunde unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a reținut ca fiind incident un text legal ce nu are legătură cu cauza, anume, prevederile art. 7 lit. e) din același act normativ, apreciind, în mod nelegal, că, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, era necesară emiterea unei hotărâri de guvern, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prealabil analizării acestor critici se impune a preciza că susținerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 971 C. civ. nu pot fi circumscrise unor critici omisso medio, cum în mod neîntemeiat susține intimata, întrucât ele au legătură directă cu considerentele deciziei atacate în cadrul cărora s-a reținut că hotărârea AGEA și protocolul de predare-primire reprezintă doar actele prin care se materializează manifestarea de voință a societății comerciale cu privire la transferul cu titlu gratuit al activelor cu caracter social către autoritatea administrației publicele, iar nu însuși transferul dreptului de proprietate.

Or, câtă vreme aceste aprecieri aparțin instanței de apel, recurenta era îndreptățită să le combată, trimiterile la prevederile art. 971 C. civ. de la 1864, care stabilesc principiul consensualismului în materia transferului drepturilor reale, având natura unor argumente menite să combată raționamentul ce a stat la baza soluției adoptate în apel, raționament care diferă de cel avut în vedere de judecătorul fondului și pe care recurenta îl apreciază ca fiind nelegal, acestea putând face, de principiu, obiect de analiză pentru instanța de recurs.

Înalta Curte constată că, în esență, criticile subsumate de recurentă motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune întrucât, deși se invocă motivarea contradictorie a deciziei atacate, susținerile recurentei reclamante tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune invocarea unui drept de proprietate dobândit prin efectul legii speciale, punând, practic, în discuție aplicarea eronată a normelor de drept material ce constituie temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății.

În aceste condiții, dată fiind unicitatea raționamentului juridic ce stă la baza soluției ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, urmând să se verifice dacă instanța devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză și dacă argumentele de fapt și de drept ce susțin soluția adoptată se circumscriu unei motivări coerente, clare și precise.

Examinând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, reținând că, în raport cu obiectul și cauza acțiunii, se impune a se verifica dacă reclamanta a dobândit sau nu dreptul de proprietate a cărui constatare se solicită, atunci când trece la verificarea punctuală a modalitații și a condițiilor în care reclamanta pretinde că a dobândit bunurile în litigiu, face o analiză incompletă atât a actelor juridice invocate drept izvor al dreptului pretins, cât și a dispozițiilor legale incidente, motivarea deciziei recurate fiind lipsită de coerență în condițiile în care nu cuprinde o argumentare în fapt și în drept de natură să răspundă tuturor susținerilor reclamantei și, implicit, să susțină soluția adoptată.

Reclamanta a solicitat prin acțiunea dedusă judecății să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilelor "Baza Sportivă Grădina Mare" și "Stație tratare apă de pe platforma Chiscani", susținând, în esență, că în baza Hotărârii AGEA nr. 3/16.07.2002 și a protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2022, a avut loc transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate, efectul translativ fiind consacrat de prevederile art. 15 din Legea nr. 137/2002 coroborate cu cele ale art. 120 și 121 din HGR nr. 577/2002 și art. 644-art. 645 C. civ. de la 1864.

Se invocă, așadar, un drept de proprietate dobândit ope legis, împrejurare în raport cu care, în vederea stabilirii existenței sau nu în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, instanța de apel avea de analizat dacă procedura de înstrăinare cu titlu gratuit a celor două active, de la S.C. A. către reclamantă, reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, așa cum susține reclamanta, și dacă, odată efectuată în mod legal, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege, această procedură a avut drept consecință transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate se constată, însă, că aceasta nu cuprinde nicio analiză concretă cu privire la normele de drept material incidente, din perspectiva susținerilor reclamantei, instanța de apel mărginindu-se la a expune in extenso conținutul acestora și la a reține că, din cuprinsul textelor citate, nu rezultă că prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire ar avea loc transferul dreptului de proprietate, ci doar că acestea sunt actele prin care se materializează manifestarea de voință a societății cu privire la transferul cu titlu gratuit al activelor, respectiv, acordul de predare și de primire a acestora, astfel că nu se poate conchide că reclamanta a dobândit un drept de proprietate în temeiul lor.

Înalta Curte reține că art. 15 din Legea nr. 137/2002 reglementează cadrul legal pentru transferul activelor cu caracter social ale societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acționar majoritar precum și procedura prin care se realizează această operațiune.

Conform textului legal, societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar pot înstrăina anumite active cu caracter social, cu titlu gratuit, cu prioritate către autoritățile administrației publice locale și instituții publice. În contextul privatizării, aceste bunuri nu rămân în patrimoniul societății comerciale, ci sunt transferate cu titlu gratuit către autoritățile administrației publice locale sau către instituțiile publice implicate, însă acest transfer nu operează automat, ci în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Astfel, textul legal prevede în alin. (2) și (3) procedura necesar a fi parcursă pentru adoptarea unei astfel de decizii, respectiv, convocarea adunării generale a acționarilor, adunare care va aproba transferul activelor cu titlu gratuit și va hotărî reducerea capitalului social în cotă corespunzătoare acestuia.

În plus, prin art. 120 și 121 din H.G. nr. 577/2002, act normativ adoptat pentru punerea în aplicare a acestei proceduri, s-a stabilit că transferul cu titlu gratuit al activelor cu caracter social va fi aprobat de adunarea generală a acționarilor după aprobarea prealabilă a instituției publice implicate, transferul făcându-se pe bază de protocol de predare-primire încheiat între părți, în termen de 30 de zile de la data aprobării în adunarea generală a acționarilor.

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că acest mecanism se supune următoarelor reguli: transferul este făcut cu titlu gratuit (fără contraprestație financiară din partea primăriei/instituției) către autoritățile administrației publice locale sau instituții publice; activele vizate sunt cele "cu caracter social" (ex: creșe, grădinițe, cantine, baze sportive, dispensare), transferate cu prioritate pentru a continua deservirea comunității locale; transferul se realizează prin hotărâre a adunării generale a acționarilor (AGA) societății comerciale, în procesul de privatizare sau restructurare a acesteia, după aprobarea prealabilă a instituției publice implicate; adunarea generală a acționarilor (AGA) va hotărî reducerea capitalului social din cota de participare a statului sau a autorității administrației publice locale; transferul se face pe bază de protocol de predare-primire, în 30 de zile de la aprobarea acestuia în adunarea generală a acționarilor.

Având în vedere faptul că, în speță, reclamanta a invocat prevederile art. 15 ca fiind un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, raportat la aspectele mai sus prezentate, instanța de apel avea obligația să stabilească dacă textul creează un mecanism juridic apt să producă efect translativ de proprietate, dacă transferul activelor operează ope legis sau presupune un act juridic distinct și dacă, în speță, au fost îndeplinite condițiile cumulative pentru producerea efectului translativ.

Determinarea caracterului juridic al transferului este esențială pentru verificarea existenței dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, or, în lipsa unei analize asupra modului în care art. 15 operează în concret – ca mecanism derivat de transmitere patrimonială, condiționat de parcurgerea unor formalități la nivelul societății comerciale aflate în proces de privatizare – deciziei recurate îi lipsește fundamentul necesar unei evaluări – în recurs – a modului în care au fost aplicate normele de drept material, soluția de respingere a acțiunii reclamantei fiind pronunțată fără a se fi demonstrat pe deplin de ce odată îndeplinite cerințele legale privind procedura de transfer și natura bunului, transferul activelor nu a operat ex lege, așa cum susține reclamanta.

Instanța de apel s-a limitat la a afirma că textul art. 15 nu prevede în mod expres că transferul dreptului de proprietate are loc prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire, fără a examina însă natura juridică a acestor acte, raportat la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 137/2002, și fără a explica de ce a considerat că, în cadrul mecanismului legal instituit de acest text, asemenea acte nu sunt apte să producă efect translativ de proprietate, ele fiind doar actele prin care se materializează manifestarea de voință a societății.

În condițiile în care, potrivit celor deja arătate, art. 15 instituie un mecanism normativ special de transfer al unor active din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat către unități ale administrației publice locale, iar, în privința imobilelor în litigiu, există hotărârea AGA prin care s-a aprobat transferul, cu titlu gratuit, al acestora din patrimoniul S.C. A. S.A. în proprietatea publică a Municipiului Brăila, precum și diminuarea capitalului social al societății cu valoarea rămasă neamortizată a activelor transferate, fiind încheiat și protocolul de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, acte în virtutea cărora reclamanta pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor predate, indicând, în acest sens, prevederile art. 7 lit. f) din Legea 213/1998 și art. 644-645 C. civ., instanța de apel trebuia să explice de ce aceste acte întocmite în condițiile legii speciale și asumate de organul de conducere al societății comerciale, prin care acesta și-a exprimat consimțământul, în mod valabil, nu sunt apte să genereze transferul de proprietate susținut de recurenta-reclamantă.

Hotărârea adunării generale prin care se aprobă înstrăinarea activului și se dispune reducerea capitalului social nu reprezintă un simplu act intern, ci este chiar condiția legală pentru realizarea transferului. La rândul lui, protocolul de predare-primire nu este un înscris izolat, ci actul care consfințește transmiterea unei părți a patrimoniului, în executarea hotărârii societare adoptate în temeiul legii, confirmând punerea în posesie a dobânditorului. Or, revenea instanței de apel obligația de a analiza dacă aceste acte, coroborate, emise în cadrul procedurii prevăzute de art. 15, produc sau nu efect translativ, simpla afirmație că prin ele se materializează, doar, manifestarea de voință a societății nefiind de natură a răspunde problemei juridice reale, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a arătat, în continuare, dacă erau necesare formalități suplimentare și care ar fi fost acelea.

Este adevărat că hotărârea AGA este actul de voință internă al societății, care exprimă decizia asociaților și în baza căruia conducerea societății este mandatată să acționeze însă, în contextul procedurii speciale reglementate de art. 15, care nu conține nicio referire la alte eventuale acte, proceduri, etc., ce ar mai fi trebuit îndeplinite pentru ca transferul dreptului de proprietate să poată opera, instanța de apel nu a explicat de ce aceasta, alături de protocolul de predare-primire, nu este suficientă pentru a justifica pretențiile reclamantei privind dreptul de proprietate asupra activelor ce i-au fost transmise.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate este deficitară, maniera în care au fost analizate cererile reclamantei în apel fiind, în mod evident, nu numai insuficientă, dar și improprie pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa unor considerente de natură să explice în fapt și în drept soluția adoptată, întrucât raționamentul logico-juridic ce a stat la baza acesteia nu este complet.

Considerentele următoare, în cuprinsul cărora se reține că, în speță, se impunea emiterea unei hotărâri de Guvern nu lămuresc chestiunea în discuție ci, dimpotrivă, creează o contradicție, instanța de apel raportându-se la un alt text legal decât cel invocat de reclamantă și în raport cu care fuseseră analizate, anterior, pretențiile deduse judecății.

Astfel, deși din întreaga situație de fapt și de drept expusă în cererea de chemare în judecată, reținută și analizată ca atare de instanța de apel în prima parte a motivării deciziei, rezultă că înstrăinarea dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza Legii nr. 137/2002 și a H.G. nr. 577/2002, acte normative cu caracter special în raport cu care reclamanta a invocat un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanța devolutivă apreciază că, de fapt, în speță sunt incidente dispozițiile art. 7 lit. e), care vizează trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, reținând, astfel, că devine aplicabilă dispoziția de la art. 8 alin. (1) din același act normativ conform cărei "Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local."

Instanța de apel și-a justificat concluzia prin aceea că, atât prin protocolul de predare primire, cât și în nota de fundamentare au fost indicate prevederile art. 7 lit. e) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, iar în raport cu mențiunile din hotărârea AGA referitoare la mandatarea conducerii societății pentru finalizarea transferului cu titlu gratuit al activelor, a dedus că aceasta presupunea alte demersuri pe lângă încheierea protocolului de predare-primire, respectiv, emiterea unei hotărâri de Guvern.

Aprecierile instanței de apel referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998 sunt greșite câtă vreme, potrivit celor deja arătate, înstrăinarea activelor ce fac obiectul litigiului a avut loc în procedura de privatizare a societății, cu titlu gratuit, în considerarea "caracterului social" al acestora și cu scopul de a continua deservirea comunității locale, fiind urmată întocmai procedura specială reglementată de art. 15 din Legea nr. 137/2002 și de art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, simpla împrejurare că în protocolul de predare primire au fost indicate în mod eronat prevederile art. 7 lit. e) nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăși, incidența acestui text legal.

Prin urmare, fiind invocat un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, corespunzător dispozițiilor art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanța de apel avea obligația de a analiza și soluționa raporturile dintre părți în concordanță cu normele de drept material ce le guvernează iar nu cu cele menționate în cuprinsul unuia dintre actele întocmite în procedura de înstrăinare a activelor. Inaplicabilitatea unei d