ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai

2008 pe rolul Judecătoriei Brăila, reclamanta P.R.A. a chemat în judecată

Municipiul Brăila prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i restituie imobilul situat în

Municipiul Brăila str. Școlilor.

Prin sentința civilă nr.

4846 din 27 august 2008, Judecătoria Brăila a admis excepția privind

necompetența materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Brăila.

Tribunalul Brăila,

prin sentința civilă nr. 417 din 31 martie 2011 a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul Brăila prin Primar să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei P.R.A. imobilul situat în municipiul Brăila

str. Școlilor (fostă str. Școlii Publice).

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că B.M., autoarea reclamantei, a fost

proprietara imobilului în litigiu.

Prin sentința penală nr.

721 din 26 august 1958 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Brăila, B.M.

fost condamnată la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a

averii, printre care și un imobil situat în Brăila str. Școlilor (fostă str.

Școlii Publice).

Conform

certificatului de moștenitor nr. 1116 din 25 noiembrie 1987, B.M. (fostă P.,

fostă I.) a decedat la data de 6 august 1987 și a lăsat ca moștenitor acceptant

pe P.M.Ș.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 23 martie 1998, P.M.Ș. a decedat pe data de 3

martie 1998 și a lăsat ca moștenitor acceptant pe P.R.V., P.B. și P.R.A.,

renunțând la moștenire.

Conform

certificatului de moștenitor nr. 16 din 14 aprilie 2005, P.R.V., a decedat la

data de 17 octombrie 2004 și a lăsat ca unic moștenitor acceptant pe P.R.A.

În consecință,

reclamanta P.R.A., are calitate de moștenitor de pe urma defunctei sale mame, P.R.V.,

aceasta la rândul său fiind moștenitoare soțului său decedat, P.M.Ș., și al lui

P.M. (fostă I.M., cunoscută și cu prenumele de M., recăsătorită ulterior sub

numele de B.).

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a reținut că titlul în baza căruia reclamanta revendică imobilul în

litigiu - actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1945, prin care

autoarea sa a dobândit imobilul situat în Brăila str. Școlii Publice - este pe

deplin valabil.

Sentința penală de

condamnare prin care s-a dispus confiscarea averii, inclusiv a imobilului

revendicat, s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 284/1947, abrogată prin

Decretul nr. 210/1960, care, de asemenea a fost abrogat prin Legea nr. 591/2004.

Prin Legea nr. 591/2004

s-a statuat că preluarea efectuată în baza Legii nr. 284/1947 este una abuzivă.

Deși această lege se referă

la restituirea metalelor prețioase și altor bunuri din metale prețioase

confiscate prin hotărâri pronunțate în baza Legii nr. 284/1947 și a Decretului nr.

210/1960, acte normative considerate abuzive și abrogate prin O.U.G. nr. 190/2000

aprobată și modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme acest act normativ a

fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel numai cu privire la o

parte din bunurile confiscate, ci trebuie considerat abuziv pentru întreaga

avere confiscată.

Prin urmare, prin

abrogarea și declararea ca fiind abuzive a actelor normative pe baza cărora

imobilul a fost confiscat și a trecut în proprietatea statului, efectele

hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar

trebuie repus în drepturi cu privire la bunurile confiscate nelegal.

Instanța a mai

reținut că, prin dispoziția nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul

Municipiului Brăila s-a respins notificarea formulată de autoarea reclamantei

cu privire la imobilul în litigiu, cu motivarea că imobilele preluate prin

sentința penală nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Dispoziția a fost

contestată de P.R.A., în calitate de moștenitor al notificatoarei P.R.V., iar

prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

Brăila, contestația a fost respinsă ca tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr.

234 din 9 martie 2007, Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de

revizuire formulată de P.R.A. împotriva sentinței civile nr. 755 din 15

noiembrie 2006.

Hotărârea a rămas definitivă

prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de

Apel Galați și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3992 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat perimat recursul declarat de P.R.A.

În consecință,

tribunalul a reținut că imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 și prin

urmare, poate face obiectul acțiunii în revendicare, astfel că, față de

prevederile art. 480 și 481 C. civ., ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la convenție,

acțiunea reclamantei este întemeiată.

Împotriva sentinței

civile nr. 417 din 31 martie 2011 a Tribunalului Brăila a declarat apel pârâtul

Municipiul Brăila prin primar, iar prin decizia civilă nr. 252/ A din 14

noiembrie 2011, Curtea de Apel Galați a respins apelul declarat ca nefondat. Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Singura critică adusă

de pârât sentinței atacate este aceea că, în mod greșit, s-ar fi dispus

restituirea imobilului către reclamantă, în condițiile în care aceasta nu a

cerut, înainte de a promova acțiunea în revendicare, anularea hotărârii de

condamnare pe calea recursului în anulare.

Instanța de apel a

apreciat că susținerile nu pot fi primite.

Legea nr. 591 din 15

decembrie 2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind

regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase în

România, a consacrat în art. 26 alin. (1

2

) caracterul abuziv al

preluărilor de metale prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947,

restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în

temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor penale într-o

procedură penală.

Deși este adevărat că

această lege se referă la restituirea metalelor prețioase și a altor bunuri din

metale prețioase confiscate prin hotărâri pronunțate în baza Legii nr. 284/1947

și a Decretului nr. 210/1060, acte normative considerate abuzive și abrogate prin

O.U.G. nr. 190/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme

acest act normativ a fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel

numai cu privire la o parte din bunurile confiscate, respectiv la obiectele din

metale prețioase, ci trebuie considerat ca fiind abuziv cu privire la toate

bunurile confiscate de la persoanele condamnate în baza Legii nr. 248/1947,

respectiv și pentru imobile sau alte bunuri ce făceau parte din averea celor

condamnați și care au fost confiscate.

Așadar, prin

abrogarea și declararea ca fiind abuzive a actelor normative în temeiul cărora

imobilul în litigiu a fost confiscat și trecut în proprietatea statului,

efectele hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar

trebuie repus în drepturi cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor

confiscate nelegal.

Confiscarea

imobilului,ca măsură complementară la condamnare aplicată autoarei reclamantei,

deși a fost dispusă cu respectarea normelor de procedură penală în vigoare la

acea dată, ceea ce îi conferă o aparență de legalitate, are, totuși caracter

abuziv, ea nefiind conformă cu dispozițiile constituționale de la acea vreme și

nici cu dispozițiile Codului civil care prevedeau că proprietatea personală

este ocrotită de lege și nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa,

afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

În consecință, în

condițiile abrogării recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură

penală și a calificării Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv, ce nu poate

constitui un titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate în

temeiul lui, reclamanta este pe deplin îndreptățită să solicite restituirea

imobilului ce a aparținut autoarei sale, susținerea apelantei în sensul că

aceasta ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea hotărârii penale de

condamnare și confiscare a averii neputând fi primită.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul Brăila

prin Primar, iar prin decizia civilă nr. 7353 din 29 noiembrie 2012 Î.C.C.J.

secția I-a civilă a admis recursul a casat decizia civilă nr. 252 din 14

noiembrie 2011 A curții de Apel Galați, secția I civilă, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente:

Este de necontestat

în cauză, că imobilul în litigiu a aparținut autoarei reclamantei. Bunul a

intrat în proprietatea statului prin confiscarea dispusă ca măsură

complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei, prin sentința

penală nr. 721 din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al orașului Brăila.

S-a dovedit, de

asemenea, prin probele administrate, că autoarea reclamantei a recurs la

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea

imobilului în litigiu. Notificarea formulată a fost soluționată prin dispoziția

nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul municipiului Brăila, prin care

s-a respins solicitarea de restituire a imobilului, cu motivarea că regimul

juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Dispoziția emisă în

această procedură a fost contestată de reclamantă, în calitate de moștenitoare.

Procedura judiciară declanșată a fost finalizată prin sentința civilă nr. 755

din 15 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brăila, prin care contestația a

fost respinsă ca tardiv formulată.

Reclamanta a promovat

o cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă. Sentința civilă nr. 234 din

9 martie 2007, prin care Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de

revizuire a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați iar prin decizia civilă nr. 3992 din

25 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat perimat recursul

declarat de P.R.A.

Prin cererea

completatoare, pârâtul a invocat un motiv de recurs, cu care Înalta Curte s-a

considerat investită, față de dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și

care viza admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă.

Această

admisibilitate ar trebui analizată, în opinia recurentului, prin prisma

faptului că reclamanta a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001

pentru restituirea imobilului în litigiu. Totodată, susține recurentul, o

astfel de analiză nu poate ignora Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. S-a

mai reținut că problema admisibilității acțiunii în revendicare nu a fost

analizată de instanța de apel, iar susținerile formulate de pârât în acest sens

nu au fost cenzurate prin hotărârea recurată.

Înalta Curte a apreciat

astfel că, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și a

drepturilor procesuale ale părților, aceste aspecte trebuie să primească o

dezlegare prealabilă din partea instanței de apel dezlegare care să poată fi

ulterior cenzurată pe calea controlului judiciar efectuat prin intermediul

recursului. S-a statuat astfel că instanța de apel, în rejudecarea cauzei,

urmează să analizeze dacă reclamanta poate recurge la acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care a uzat de

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2002 pentru restituirea

imobilului în litigiu, având în vedere atât normele și principiile de drept

aplicabile, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel în rejudecare,

instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin

decizia civilă nr. 27 din 23 mai 2013 a Curții de Apel Galați secția a I-a

civilă s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Brăila prin Primar reținându-se

următoarele considerente:

Imobilul revendicat

în prezenta cauză a fost preluat în baza sentinței penale nr. 721 din 26 august

1958 pronunțată de Tribunalul Popular Brăila urmare a măsurii complementare de

confiscare totală a averii lui B.M. - autoarea reclamantei.

B.M. a fost

condamnată la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

5 și 14 din Legea nr. 284/1947 modificat prin art. 1 din Decretul nr. 209/1950.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea

în revendicare pe dreptul comun este deschisă doar pentru situațiile exceptate

de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și pentru persoanele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale.

În speță, așa cum a

statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7353

din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2190/113/2008, imobilul a aparținut

autoarei reclamantei, a intrat în proprietatea statului prin confiscarea

dispusă ca măsură complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei.

S-a depus notificare

pe Legea nr. 10/2001, ce a fost soluționată prin Dispoziția nr. 7895/2004 a

Primarului municipiului Brăila prin respingerea ei, cu motivația că regimul

juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

S-a mai constatat că

reclamanta a făcut dovada proprietății autoarei sale în sensul Legii nr. 10/2001

și a faptului că este moștenitoarea lui B.M., astfel că a rămas în discuție

dacă preluarea ca urmare a condamnării penale din cauză, este abuzivă în sensul

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Lit. b) a art. 2 din

Legea nr. 10/2001 menționează „ imobilele preluate prin confiscarea averii, ca

urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției

față de sistemul totalitar comunist”.

Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinse în H.G. nr. 250/2007 explicitează că

la art. 2 alin. (1) lit. b) din lege invocarea existenței unei „infracțiuni de

natură politică” implică depunerea ca act doveditor a hotărârii judecătorești

de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură politică, care a

prevăzut ca măsură complimentară confiscarea averii.

În aceste cazuri

entitatea obligată la restituire va analiza și va aprecia incidența

beneficiului legii în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz,

urmând a se stabili dacă infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea făcea

parte din categoria infracțiunilor de natură politică, conform reglementărilor

în vigoare la data respectivă.

În speță, B.M. a fost

condamnată pentru că în urma unei percheziții s-a găsit un număr de 14 monede

de aur, ceea ce a determinat încadrarea la art. 5 și 14 din Legea nr. 284/1947.

Din considerentele

sentinței penale nr. 721/1958 rezultă că această infracțiune aducea atingere

economiei naționale.

Aceste considerente

dovedesc faptul că această condamnare nu făcea parte din categoria

infracțiunilor de natură politică.

Această concluzie a determinat

constatarea că în mod corect prin Dispoziția nr. 7895/2004 a Primarului

municipiului Brăila s-a dispus respingerea notificării pentru că regimul

bunului nu permite încadrarea lui la Legea nr. 10/2001.

De menționat că

Dispoziția Primarului a fost atacată în justiție, însă contestația a fost

respinsă ca tardiv formulată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila.

Soluționarea pe

excepție nu a permis cenzurarea fondului problemei și implicit concluzia că nu

au existat dezlegări ale instanțelor de judecată pe problema în drept.

Față de

considerentele de mai sus s-a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii

nu poate fi primită, pentru că imobilul din cauză era exceptat de la procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, așa cum a statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța

de apel a reținut că sunt dovedite următoarele elemente: imobilul a aparținut

autoarei reclamantei, aceasta din urmă este moștenitoarea reclamantei, iar

bunul a intrat în patrimoniul statului în baza sentinței penale nr. 721/1958 a

Tribunalului popular al orașului Brăila.

Sentința penală de

condamnare a vizat o faptă penală incriminată prin Legea nr. 284/1947.

Legea nr. 591/2004

pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor

prețioase a reținut expres în art. 26 alin. (1

2

) caracterul abuziv

al preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947. Este adevărat că această

lege se referă doar la restituirea obiectelor din metale prețioase preluate

abuziv în perioada comunistă, însă statuarea acestui caracter pentru acest normativ

își extinde efectele implicit asupra oricărei măsuri dispuse în baza acestei

legi.

Cum preluarea

imobilului din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947, s-a constatat că

preluarea a fost abuzivă și implicit fără titlu valabil și pe cale de consecință,

fiind întrunite toate elementele art. 480 C. civ., în mod corect instanța de

fond a admis acțiunea în revendicare.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Brăila,

reprezentat prin Primar,

solicitând admiterea lui și pe cale de consecință respingerea acțiunii

reclamantei.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul

învederează că acțiunea reclamantei vizează revendicarea imobilului din Brăila,

str. Școlilor, că acesta a aparținut bunicii reclamantei, B.M. și a fost

preluat în proprietatea statului în baza Sentinței penale din 26 august 1958 a

Tribunalului Popular al Orașului Brăila, prin care B.M. a fost condamnată la 5

ani închisoare corecțională și ca măsură complementară confiscarea totală a

averii pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură economică.

Sentința

penală, mai sus arătată, nu a fost anulată pe calea recursului în anulare,

astfel pedeapsa și măsura complementară, privind confiscarea averii nu poate fi

considerată una abuzivă, în aceste condiții titlul statului fiind perfect

valabil și legal.

Natura unei

condamnări, fie ea și înainte de 1989, nu este limitată la o anumită categorie

de infracțiuni, dar pentru verificarea acestui aspect și a faptului că aceasta

s-a aplicat în mod abuziv, se impune examinarea întregului dosar penal,

verificare ce poate fi efectuată pe calea unei căi de atac prevăzute de legea

penală și anume recursul în anulare de către o instanță de judecată.

Ca atare susține

recurentul reclamanta nu a făcut dovada că a fost anulată sau măcar a promovat

o acțiune în anularea sentinței penale din 26 august 1958 a Tribunalului

Popular al Orașului Brăila, motiv pentru care instanța civilă nu poate aprecia

natura politică a acestei condamnări.

Recurentul

mai arată că reclamanta a notificat Municipiul Brăila în baza prevederilor

Legii nr. 10/2001 și a solicitat restituirea în natură a imobilului din Brăila,

str. Școlilor însă prin Dispoziția Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004,

a fost respinsă notificarea, iar contestația împotriva acesteia a fost respinsă

ca tardiv introdusă fiind respinsă de asemenea ca inadmisibilă și cererea de

revizuire împotriva hotărârii de soluționare a contestației.

În

aceste condiții, se susține că reclamanta nu mai poate uza de legea specială,

fiind epuizate toate căile de atac în vederea contestării Dispoziției

Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004, motiv pentru care în acest caz,

dispozițiile legii speciale și anume Legea nr. 10/2001, în concurs cu normele

dreptului comun se aplică în mod prioritar în acord cu principiul „specialia

derogant” așa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată în interesul legii, fapt ce determină primirea excepției

inadmisibilității acțiunii.

De

asemenea recurentul a invocat în susținerea recursului și dispozițiile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legiuitorul

român a adoptat un act normativ special în termenul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Se

mai arată că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii

administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce privarea

acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca împotriva dispoziției sau

a deciziei, emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației

în instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină după cum există

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de

a emite decizia de soluționare a notificării, astfel fiind deplin asigurat

accesul la justiție.

Recurentul

mai învederează că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu aduce atingere art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la o valoare patrimonială.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un

bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nici o speranță legitimă.

Or, după adoptarea Legii nr. 10/2001, arată același recurent, nu mai există

posibilitatea unei opțiuni între a urma procedurii Legii nr. 10/2001 și a

recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile codului civil.

Examinând  hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Prin decizia de

casare nr. 7553 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția

I civilă, s-a statuat că în rejudecarea cauzei instanța are de analizat dacă

reclamanta poate recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, în condițiile în care a uzat de procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului din litigiu, având în vedere atât

normele și principiile de drept aplicabile, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în

interesul legii și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin

aceeași decizie de casare s-a recomandat instanței în rejudecare să aibă în

vedere că prin dispoziția nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul

Municipiului Brăila s-a respins solicitarea de restituire a imobilului cu

motivarea că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse

în Legea nr. 10/2001.

Or, din perspectiva statuărilor

și recomandărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu, raportat

la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanța de apel în

rejudecare a examinat cauza prin prisma acestora, reținând în mod corect și

legal că excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită pentru că

imobilul din cauză era exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

iar pe fondul acțiunii în revendicare, așa cum a reținut deja Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia de casare,sunt dovedite aspectele legate de

faptul că imobilul a aparținut autoarei reclamantei, iar bunul a intrat în

patrimoniul statului în baza Legii nr. 284/1947ca urmare a condamnării

antecesoarei reclamantei prin sentința penală nr. 721/1958 a Tribunalului popular

al orașului Brăila prin aplicarea pedepsei complementare a confiscării averii.

În ce privește

procedura urmată în condițiile Legii nr. 10/2001, este real că Dispoziția

Primarului a fost atacată în justiție, însă contestația a fost respinsă ca

tardiv formulată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, motiv pentru care într-adevăr soluționarea pe excepția tardivității nu a

permis cenzurarea fondului problemei, neexistând dezlegări ale instanțelor de

judecată pe problema în drept reglementată prin procedura reglementată de Legea

nr. 10/2001.

În ce privește Legea nr.

284/1947 este de reținut că art. 26 alin (1

2

) din Legea nr. 591 din

15 decembrie 2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000

privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora si pietrelor prețioase

în România, prevede expres caracterul abuziv al preluărilor de metale prețioase

dispuse în baza Legii nr. 284/1947, iar restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri

penale urmând a fi realizată în temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor

penale într-o procedura penală.

Cum prin Legea nr. 501/2004

s-a statuat în mod expres că Legea nr. 248/1947 a fost un act abuziv, preluarea

bunurilor în baza acestei legi are caracter abuziv.

Astfel, raportat la contextul

socio-economic în care a fost luată măsura condamnării autoarei reclamantei,

raportat la politica din acea perioadă de limitare a proprietății private, a drepturilor

și libertății persoanelor, confiscarea averii acesteia, respectiv confiscarea imobilul

din litigiu apare ca o măsură abuzivă, fără titlu.

În consecință, în condițiile

calificării Legii nr. 284/1947, ca fiind un act abuziv și respectiv a abrogării

recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură penală, rezultă fără

posibilitate de echivoc că acest act abuziv nu poate constitui titlu valabil al

statului pentru deținerea bunurilor confiscate în temeiul lui.

În ce privește procedura

urmată în condițiile Legii nr. 10/2001, este real că Dispoziția Primarului a

fost atacată în justiție, însă contestația a fost respinsă ca tardiv formulată

prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, motiv pentru care într-adevăr soluționarea pe excepția tardivității nu a

permis cenzurarea fondului problemei, neexistând dezlegări ale instanțelor de

judecată pe problema în drept reglementată prin procedura reglementată de Legea

nr. 10/2001.

Cum imobilul din

litigiu, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare sus evocată, nu este

supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, cum preluarea imobilului

din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947 și cum prin art. 26 alin. (1

2

)

din Legea nr. 591/2004 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000

privind regimul metalelor prețioase se prevede expres caracterul abuziv al

preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947, în mod corect și legal instanța

de apel a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă și implicit fără

titlu valabil, motiv pentru care acțiunea în revendicare a reprezentat, de

altfel singurul remediu efectiv pentru înlăturarea consecințelor preluării

abuzive a imobilului.

Din perspectiva celor

expuse, este de reținut că nici una din criticile recurentului nu sunt fondate

și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Brăila prin Primar

împotriva deciziei nr. 27/ A din 23 mai 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2014.