ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Brăila, reclamanta P.R.A. a chemat în judecată Municipiul Brăila prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i restituie imobilul situat în Municipiul Brăila str. Școlilor. Prin sentința civilă nr. 4846 din 27 august 2008, Judecătoria Brăila a admis excepția privind necompetența materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila. Tribunalul Brăila, prin sentința civilă nr. 417 din 31 martie 2011 a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul Brăila prin Primar să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei P.R.A.

imobilul situat în municipiul Brăila str. Școlilor (fostă str. Școlii Publice). Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că B.M., autoarea reclamantei, a fost proprietara imobilului în litigiu. Prin sentința penală nr. 721 din 26 august 1958 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Brăila, B.M. fost condamnată la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii, printre care și un imobil situat în Brăila str. Școlilor (fostă str. Școlii Publice). Conform certificatului de moștenitor nr. 1116 din 25 noiembrie 1987, B.M. (fostă P., fostă I.) a decedat la data de 6 august 1987 și a lăsat ca moștenitor acceptant pe P.M.Ș. Potrivit certificatului de moștenitor din 23 martie 1998, P.M.Ș.

a decedat pe data de 3 martie 1998 și a lăsat ca moștenitor acceptant pe P.R.V., P.B. și P.R.A., renunțând la moștenire. Conform certificatului de moștenitor nr. 16 din 14 aprilie 2005, P.R.V., a decedat la data de 17 octombrie 2004 și a lăsat ca unic moștenitor acceptant pe P.R.A. În consecință, reclamanta P.R.A., are calitate de moștenitor de pe urma defunctei sale mame, P.R.V., aceasta la rândul său fiind moștenitoare soțului său decedat, P.M.Ș., și al lui P.M. (fostă I.M., cunoscută și cu prenumele de M., recăsătorită ulterior sub numele de B.). Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că titlul în baza căruia reclamanta revendică imobilul în litigiu - actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1945, prin care autoarea sa a dobândit imobilul situat în Brăila str. Școlii Publice - este pe deplin valabil.

Sentința penală de condamnare prin care s-a dispus confiscarea averii, inclusiv a imobilului revendicat, s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 284/1947, abrogată prin Decretul nr. 210/1960, care, de asemenea a fost abrogat prin Legea nr. 591/2004. Prin Legea nr. 591/2004 s-a statuat că preluarea efectuată în baza Legii nr. 284/1947 este una abuzivă. Deși această lege se referă la restituirea metalelor prețioase și altor bunuri din metale prețioase confiscate prin hotărâri pronunțate în baza Legii nr. 284/1947 și a Decretului nr. 210/1960, acte normative considerate abuzive și abrogate prin O.U.G. nr. 190/2000 aprobată și modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme acest act normativ a fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel numai cu privire la o parte din bunurile confiscate, ci trebuie considerat abuziv pentru întreaga avere confiscată.

Prin urmare, prin abrogarea și declararea ca fiind abuzive a actelor normative pe baza cărora imobilul a fost confiscat și a trecut în proprietatea statului, efectele hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar trebuie repus în drepturi cu privire la bunurile confiscate nelegal. Instanța a mai reținut că, prin dispoziția nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Brăila s-a respins notificarea formulată de autoarea reclamantei cu privire la imobilul în litigiu, cu motivarea că imobilele preluate prin sentința penală nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Dispoziția a fost contestată de P.R.A., în calitate de moștenitor al notificatoarei P.R.V., iar prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Brăila, contestația a fost respinsă ca tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 234 din 9 martie 2007, Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de P.R.A. împotriva sentinței civile nr. 755 din 15 noiembrie 2006. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3992 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat perimat recursul declarat de P.R.A. În consecință, tribunalul a reținut că imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 și prin urmare, poate face obiectul acțiunii în revendicare, astfel că, față de prevederile art. 480 și 481 C. civ., ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la convenție, acțiunea reclamantei este întemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 417 din 31 martie 2011 a Tribunalului Brăila a declarat apel pârâtul Municipiul Brăila prin primar, iar prin decizia civilă nr. 252/ A din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Galați a respins apelul declarat ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Singura critică adusă de pârât sentinței atacate este aceea că, în mod greșit, s-ar fi dispus restituirea imobilului către reclamantă, în condițiile în care aceasta nu a cerut, înainte de a promova acțiunea în revendicare, anularea hotărârii de condamnare pe calea recursului în anulare. Instanța de apel a apreciat că susținerile nu pot fi primite. Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004, pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase în România, a consacrat în art. 26 alin. (1 2 ) caracterul abuziv al preluărilor de metale prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor penale într-o procedură penală. Deși este adevărat că această lege se referă la restituirea metalelor prețioase și a altor bunuri din metale prețioase confiscate prin hotărâri pronunțate în baza Legii nr. 284/1947 și a Decretului nr. 210/1060, acte normative considerate abuzive și abrogate prin O.U.G.

nr. 190/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme acest act normativ a fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel numai cu privire la o parte din bunurile confiscate, respectiv la obiectele din metale prețioase, ci trebuie considerat ca fiind abuziv cu privire la toate bunurile confiscate de la persoanele condamnate în baza Legii nr. 248/1947, respectiv și pentru imobile sau alte bunuri ce făceau parte din averea celor condamnați și care au fost confiscate. Așadar, prin abrogarea și declararea ca fiind abuzive a actelor normative în temeiul cărora imobilul în litigiu a fost confiscat și trecut în proprietatea statului, efectele hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar trebuie repus în drepturi cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate nelegal.

Confiscarea imobilului,ca măsură complementară la condamnare aplicată autoarei reclamantei, deși a fost dispusă cu respectarea normelor de procedură penală în vigoare la acea dată, ceea ce îi conferă o aparență de legalitate, are, totuși caracter abuziv, ea nefiind conformă cu dispozițiile constituționale de la acea vreme și nici cu dispozițiile Codului civil care prevedeau că proprietatea personală este ocrotită de lege și nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În consecință, în condițiile abrogării recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură penală și a calificării Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv, ce nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate în temeiul lui, reclamanta este pe deplin îndreptățită să solicite restituirea imobilului ce a aparținut autoarei sale, susținerea apelantei în sensul că aceasta ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea hotărârii penale de condamnare și confiscare a averii neputând fi primită. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul Brăila prin Primar, iar prin decizia civilă nr. 7353 din 29 noiembrie 2012 Î.C.C.J.

secția I-a civilă a admis recursul a casat decizia civilă nr. 252 din 14 noiembrie 2011 A curții de Apel Galați, secția I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente: Este de necontestat în cauză, că imobilul în litigiu a aparținut autoarei reclamantei. Bunul a intrat în proprietatea statului prin confiscarea dispusă ca măsură complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei, prin sentința penală nr. 721 din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al orașului Brăila. S-a dovedit, de asemenea, prin probele administrate, că autoarea reclamantei a recurs la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu.

Notificarea formulată a fost soluționată prin dispoziția nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul municipiului Brăila, prin care s-a respins solicitarea de restituire a imobilului, cu motivarea că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001. Dispoziția emisă în această procedură a fost contestată de reclamantă, în calitate de moștenitoare. Procedura judiciară declanșată a fost finalizată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brăila, prin care contestația a fost respinsă ca tardiv formulată. Reclamanta a promovat o cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă.

Sentința civilă nr. 234 din 9 martie 2007, prin care Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați iar prin decizia civilă nr. 3992 din 25 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat perimat recursul declarat de P.R.A. Prin cererea completatoare, pârâtul a invocat un motiv de recurs, cu care Înalta Curte s-a considerat investită, față de dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și care viza admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă. Această admisibilitate ar trebui analizată, în opinia recurentului, prin prisma faptului că reclamanta a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu.

Totodată, susține recurentul, o astfel de analiză nu poate ignora Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. S-a mai reținut că problema admisibilității acțiunii în revendicare nu a fost analizată de instanța de apel, iar susținerile formulate de pârât în acest sens nu au fost cenzurate prin hotărârea recurată. Înalta Curte a apreciat astfel că, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și a drepturilor procesuale ale părților, aceste aspecte trebuie să primească o dezlegare prealabilă din partea instanței de apel dezlegare care să poată fi ulterior cenzurată pe calea controlului judiciar efectuat prin intermediul recursului.

S-a statuat astfel că instanța de apel, în rejudecarea cauzei, urmează să analizeze dacă reclamanta poate recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care a uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2002 pentru restituirea imobilului în litigiu, având în vedere atât normele și principiile de drept aplicabile, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel în rejudecare, instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin decizia civilă nr. 27 din 23 mai 2013 a Curții de Apel Galați secția a I-a civilă s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Brăila prin Primar reținându-se următoarele considerente: Imobilul revendicat în prezenta cauză a fost preluat în baza sentinței penale nr. 721 din 26 august 1958 pronunțată de Tribunalul Popular Brăila urmare a măsurii complementare de confiscare totală a averii lui B.M. - autoarea reclamantei. B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 5 și 14 din Legea nr. 284/1947 modificat prin art. 1 din Decretul nr. 209/1950.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare pe dreptul comun este deschisă doar pentru situațiile exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și pentru persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale. În speță, așa cum a statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7353 din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2190/113/2008, imobilul a aparținut autoarei reclamantei, a intrat în proprietatea statului prin confiscarea dispusă ca măsură complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei. S-a depus notificare pe Legea nr. 10/2001, ce a fost soluționată prin Dispoziția nr. 7895/2004 a Primarului municipiului Brăila prin respingerea ei, cu motivația că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada proprietății autoarei sale în sensul Legii nr. 10/2001 și a faptului că este moștenitoarea lui B.M., astfel că a rămas în discuție dacă preluarea ca urmare a condamnării penale din cauză, este abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Lit. b) a art. 2 din Legea nr. 10/2001 menționează „ imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinse în H.G. nr. 250/2007 explicitează că la art. 2 alin. (1) lit. b) din lege invocarea existenței unei „infracțiuni de natură politică” implică depunerea ca act doveditor a hotărârii judecătorești de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură politică, care a prevăzut ca măsură complimentară confiscarea averii.

În aceste cazuri entitatea obligată la restituire va analiza și va aprecia incidența beneficiului legii în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, urmând a se stabili dacă infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea făcea parte din categoria infracțiunilor de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă. În speță, B.M. a fost condamnată pentru că în urma unei percheziții s-a găsit un număr de 14 monede de aur, ceea ce a determinat încadrarea la art. 5 și 14 din Legea nr. 284/1947. Din considerentele sentinței penale nr. 721/1958 rezultă că această infracțiune aducea atingere economiei naționale. Aceste considerente dovedesc faptul că această condamnare nu făcea parte din categoria infracțiunilor de natură politică.

Această concluzie a determinat constatarea că în mod corect prin Dispoziția nr. 7895/2004 a Primarului municipiului Brăila s-a dispus respingerea notificării pentru că regimul bunului nu permite încadrarea lui la Legea nr. 10/2001. De menționat că Dispoziția Primarului a fost atacată în justiție, însă contestația a fost respinsă ca tardiv formulată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila. Soluționarea pe excepție nu a permis cenzurarea fondului problemei și implicit concluzia că nu au existat dezlegări ale instanțelor de judecată pe problema în drept. Față de considerentele de mai sus s-a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită, pentru că imobilul din cauză era exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pe fondul acțiunii în revendicare, așa cum a statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut că sunt dovedite următoarele elemente: imobilul a aparținut autoarei reclamantei, aceasta din urmă este moștenitoarea reclamantei, iar bunul a intrat în patrimoniul statului în baza sentinței penale nr. 721/1958 a Tribunalului popular al orașului Brăila. Sentința penală de condamnare a vizat o faptă penală incriminată prin Legea nr. 284/1947. Legea nr. 591/2004 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase a reținut expres în art. 26 alin. (1 2 ) caracterul abuziv al preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947. Este adevărat că această lege se referă doar la restituirea obiectelor din metale prețioase preluate abuziv în perioada comunistă, însă statuarea acestui caracter pentru acest normativ își extinde efectele implicit asupra oricărei măsuri dispuse în baza acestei legi.

Cum preluarea imobilului din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947, s-a constatat că preluarea a fost abuzivă și implicit fără titlu valabil și pe cale de consecință, fiind întrunite toate elementele art. 480 C. civ., în mod corect instanța de fond a admis acțiunea în revendicare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Brăila, reprezentat prin Primar, solicitând admiterea lui și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamantei. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul învederează că acțiunea reclamantei vizează revendicarea imobilului din Brăila, str. Școlilor, că acesta a aparținut bunicii reclamantei, B.M.

și a fost preluat în proprietatea statului în baza Sentinței penale din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al Orașului Brăila, prin care B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare corecțională și ca măsură complementară confiscarea totală a averii pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură economică. Sentința penală, mai sus arătată, nu a fost anulată pe calea recursului în anulare, astfel pedeapsa și măsura complementară, privind confiscarea averii nu poate fi considerată una abuzivă, în aceste condiții titlul statului fiind perfect valabil și legal. Natura unei condamnări, fie ea și înainte de 1989, nu este limitată la o anumită categorie de infracțiuni, dar pentru verificarea acestui aspect și a faptului că aceasta s-a aplicat în mod abuziv, se impune examinarea întregului dosar penal, verificare ce poate fi efectuată pe calea unei căi de atac prevăzute de legea penală și anume recursul în anulare de către o instanță de judecată.

Ca atare susține recurentul reclamanta nu a făcut dovada că a fost anulată sau măcar a promovat o acțiune în anularea sentinței penale din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al Orașului Brăila, motiv pentru care instanța civilă nu poate aprecia natura politică a acestei condamnări. Recurentul mai arată că reclamanta a notificat Municipiul Brăila în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 și a solicitat restituirea în natură a imobilului din Brăila, str. Școlilor însă prin Dispoziția Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004, a fost respinsă notificarea, iar contestația împotriva acesteia a fost respinsă ca tardiv introdusă fiind respinsă de asemenea ca inadmisibilă și cererea de revizuire împotriva hotărârii de soluționare a contestației.

În aceste condiții, se susține că reclamanta nu mai poate uza de legea specială, fiind epuizate toate căile de atac în vederea contestării Dispoziției Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004, motiv pentru care în acest caz, dispozițiile legii speciale și anume Legea nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar în acord cu principiul „specialia derogant” așa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, fapt ce determină primirea excepției inadmisibilității acțiunii. De asemenea recurentul a invocat în susținerea recursului și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legiuitorul român a adoptat un act normativ special în termenul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Se mai arată că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca împotriva dispoziției sau a deciziei, emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel fiind deplin asigurat accesul la justiție.

Recurentul mai învederează că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la o valoare patrimonială. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nici o speranță legitimă. Or, după adoptarea Legii nr. 10/2001, arată același recurent, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedurii Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile codului civil.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele aspecte: Prin decizia de casare nr. 7553 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția I civilă, s-a statuat că în rejudecarea cauzei instanța are de analizat dacă reclamanta poate recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care a uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului din litigiu, având în vedere atât normele și principiile de drept aplicabile, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin aceeași decizie de casare s-a recomandat instanței în rejudecare să aibă în vedere că prin dispoziția nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Brăila s-a respins solicitarea de restituire a imobilului cu motivarea că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001. Or, din perspectiva statuărilor și recomandărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu, raportat la dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., este de observat că instanța de apel în rejudecare a examinat cauza prin prisma acestora, reținând în mod corect și legal că excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită pentru că imobilul din cauză era exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe fondul acțiunii în revendicare, așa cum a reținut deja Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare,sunt dovedite aspectele legate de faptul că imobilul a aparținut autoarei reclamantei, iar bunul a intrat în patrimoniul statului în baza Legii nr. 284/1947ca urmare a condamnării antecesoarei reclamantei prin sentința penală nr. 721/1958 a Tribunalului popular al orașului Brăila prin aplicarea pedepsei complementare a confiscării averii.

În ce privește procedura urmată în condițiile Legii nr. 10/2001, este real că Dispoziția Primarului a fost atacată în justiție, însă contestația a fost respinsă ca tardiv formulată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, motiv pentru care într-adevăr soluționarea pe excepția tardivității nu a permis cenzurarea fondului problemei, neexistând dezlegări ale instanțelor de judecată pe problema în drept reglementată prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. În ce privește Legea nr. 284/1947 este de reținut că art. 26 alin (1 2 ) din Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004, pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora si pietrelor prețioase în România, prevede expres caracterul abuziv al preluărilor de metale prețioase dispuse în baza Legii nr. 284/1947, iar restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor penale într-o procedura penală. Cum prin Legea nr. 501/2004 s-a statuat în mod expres că Legea nr. 248/1947 a fost un act abuziv, preluarea bunurilor în baza acestei legi are caracter abuziv. Astfel, raportat la contextul socio-economic în care a fost luată măsura condamnării autoarei reclamantei, raportat la politica din acea perioadă de limitare a proprietății private, a drepturilor și libertății persoanelor, confiscarea averii acesteia, respectiv confiscarea imobilul din litigiu apare ca o măsură abuzivă, fără titlu.

În consecință, în condițiile calificării Legii nr. 284/1947, ca fiind un act abuziv și respectiv a abrogării recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură penală, rezultă fără posibilitate de echivoc că acest act abuziv nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate în temeiul lui. În ce privește procedura urmată în condițiile Legii nr. 10/2001, este real că Dispoziția Primarului a fost atacată în justiție, însă contestația a fost respinsă ca tardiv formulată prin sentința civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, motiv pentru care într-adevăr soluționarea pe excepția tardivității nu a permis cenzurarea fondului problemei, neexistând dezlegări ale instanțelor de judecată pe problema în drept reglementată prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Cum imobilul din litigiu, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare sus evocată, nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, cum preluarea imobilului din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947 și cum prin art. 26 alin. (1 2 ) din Legea nr. 591/2004 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase se prevede expres caracterul abuziv al preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947, în mod corect și legal instanța de apel a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă și implicit fără titlu valabil, motiv pentru care acțiunea în revendicare a reprezentat, de altfel singurul remediu efectiv pentru înlăturarea consecințelor preluării abuzive a imobilului.

Din perspectiva celor expuse, este de reținut că nici una din criticile recurentului nu sunt fondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Brăila prin Primar împotriva deciziei nr. 27/ A din 23 mai 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2014.