ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 779/2015

După deliberare, asupra cauzei de lată, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. 83/113/2013, reclamanții M.C., S.Z. și M.E. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Jirlău, prin primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului Statului, că imobilul compus din teren în suprafață de 650 mp și casa de locuit formată din șapte camere, o magazie ce servea drept cârciumă în suprafață de 50 mp, situat în Brăila, com. Jirlău a trecut în proprietatea Statului în mod abuziv, respectiv să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1932, actul de dobândire fiind transcris din 16 iunie 1932. Au susținut că preluarea imobilului a fost abuzivă, Statui nedeținând în mod legal imobilul, fiind preluat cu încălcarea flagrantă a normelor de drept, a Constituției în vigoare la momentul aplicării măsuri: de trecere în proprietatea Statului. Părinții reclamanților au fost deportați, neexistând vreun act de trecere în proprietatea statului a imobilului, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Au mat arătat că măsura naționalizării bunului contravine și dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 12 din Constituția m vigoare la acel moment, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Primului Protocol adițional la Convenție.

Astfel, au susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 din Constituția din 2003 privind prioritatea reglementărilor internaționale în caz de neconcordanță între pactele și legile interne. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din. Primul Protocol adițional la Convenție, art. 20 alin. (1) din Constituția din 2003. În întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că revendicarea imobilului aflat în litigiu a fost soluționată irevocabil în Dosarul nr. 1117/228/2010 al Tribunalului Brăila, excepția inadmisibilitățîi acțiunii susținându-se că retrocedarea imobilelor preluate abuziv de Stat face obiectul Legii nr. 10/2001, ca urmare trebuia urmată procedura prevăzută de art 21 și următoarele din legea specială.

De asemenea, a invocat excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești precizându-se că, în aceste condiții, instanța de judecată nu mai poate interveni, deoarece soluționarea cererii intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități. Pe fond, s-a susținui că, potrivit înscrierilor din registrele cadastrale, autorul reclamanților, M.T., deținea, în anul 1948, suprafața de 4,38 ha teren intravilan și extravilan, iar, în anul 1951, suprafața de 0,98 ha intravilan și 3,50 ha extravilan. Prin hotărâri judecătorești, în baza dispozițiilor legilor funciare și ale Legii nr. 10/2001, a fost retrocedată întreaga suprafață de teren preluată autorului reclamanților. Prin sentința civilă nr. 824 din 04 iulie 2013 a Tribunalului Brăila acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: în baza contractului de vânzare-cumparare transcris în 1932, autorii reclamanților au dobândit imobilul situat în comuna Jîrlău, format din teren în suprafață de zece ari și jumătate și construcție din șapte camere de locuit și magazie. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 din 17 ianuarie 1956, a fost înstrăinată suprafața de teren viran de 625 mp din suprafața de teren dobândită în 1932, Reclamanții au susținut că autorii acestora au fost deportați, bunurile fiind naționalizate, preluate abuziv, tară titlu valabil și fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. La solicitarea instanței de judecată, au precizat că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea bunurilor preluate abuziv, arătând că înțeleg să formuleze prezenta acțiunea potrivit dreptului comun.

Conform Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun tară ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, înlăturarea unor dispoziții ale legii speciale putând a fi realizată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Or, din această perspectivă, este relevant, dacă reclamanții erau persoane îndreptățite în sensul legii speciale și dacă imobilul aflat în litigiu intră sub incidența acestui act normativ.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluat în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare ia data preluării, precum și cele preluate tară temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Așa fiind, imobilul ailat în litigiu a fost preluat abuziv, temeiurile de preluare abuzivă fiind admisibile în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, făcând obiectul actului normativ situația expusă mai sus. Art. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 reglementează accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii.

În cauza, nu s-au făcut dovezi cu privire la calitatea de moștenitori a reclamanților, cu toate acestea însă, pârâta nu a contestat această calitate, iar, pe de altă parte, calitatea lor a fost recunoscută în numeroasele litigii aliate de rolul instanțelor de judecată, soluționate prin hotărâri irevocabile. În ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor dreptului intern și ale Convenției, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum a fost recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece, prin natura sa, stabilește o reglementare din partea Statului care se bucurhă, în această materie, de o anumită marjă de apreciere (cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (cauza Atanasiu și alții împotriva României), instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Astfel, în lipsa formulării unei notificări și a neparcurgerii procedurii prealabile instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții nu mai pot invoca prevederile dreptului comun pentru a dobândi posesia imobilului.

Împotriva sentinței civile nr. 824 din 04 iulie 2013 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanții, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență, au susținut că, în mod greșit instanța de fond a analizat excepția inadmisibilității acțiunii doar prin raportare ia dispozițiile dreptului comun în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată ei au invocat și încălcări ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Constituției României. Sub un alt aspect, au susținut că instanța a omis să analizeze primul capăt de cerere formulat prin acțiunea dedusă judecății, care avea ca obiect constatarea neval abili tații titlului statului cu privire la imobilul în litigiu raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul iimîtându-se la a se pronunța doar cu privire la revendicare, capăt de cerere subsidiar ceiui mai sus arătat.

Reclamanții au reiterat susținerile referitoare la trecerea abuzivă în proprietatea Statului a imobilului revendicat, în urma deportării părinților lor, apreciind că, în analizarea cererii în revendicare, trebuia pornit de la faptul că aceasta nu se poate realiza doar prin compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun, ci și prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, premisă impusă de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Au mai susținut că instanța de fond trebuia să țină cont de jurispmdența recentă a C.E.D.O.

în materie de revendicări și să constate nevaiabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu cu consecința admiterii capătului de cerere având ca obiect revendicarea. Prin urmare, au arătat că nu se poate aprecia că Legea nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Prin Decizia civilă nr. 44/A din 3 decembrie 2014, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții S.Z., M.E. și M.C., decedat, continuat de moștenitorii M.M., G.Ș.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: În mod legal instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge, în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de reclamanți, referitoare la imobilele preluate de Stat tară titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 233/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabila, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu hună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, după cum nu au revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la uri tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam O de Lichtenstein contra Germaniei).

Cu toate acestea însă, instanța de contencios european a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere, statuând că această problemă trebuie examinată în contextul obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către Stat, una dintre aceste măsuri, fiind restituirea în natură a imobilelor.

Reclamanții erau îndreptățiți în a obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori testamentari, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are U.A.T., ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. C.E.D.O. a apreciat, însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de Stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Gonstandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Împotriva deciziei curții de apei au formulat recurs reclamanții.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, au arătat următoarele: În mod nelegal și netemeinic instanța a reținut incidența dispozițiilor dreptului comun în raport de care a analizat excepția inadmisibili tații cererii de chemare în judecata, având în vedere că cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art, 563 și următoarele C. civ., pe prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Constituției României. Or, chestiunea nevalabilîtății titlului statului nu putea fi analizată de instanța de judecata decât în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pe de altă parte, în mod nelegaf, instanța a analizat doar capătul de cerere ce viza revendicarea, imobiliară, atât timp cât acest capăt de cerere era subsidiar capătului de cerere ce avea ca obiect constatarea nevalabilîtății titlului stalului cu privire ia imobilul în litigiu.

În raport de dispozițiile legale menționate, instanțele de judecată sunt abilitate a cerceta valabilitatea titlului statului, în sensul verificării dacă măsura trecerii în proprietatea Statului a fost iacută cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare la acel moment, precum și cu respectarea tratatelor internaționale la care România era parte. Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor, concursul dintre legea specială și legea generală urmează a fi soluționat în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dându-se prevalentă Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței acesteia.

Prin urmare, nu poate fi ignorată jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în materia nerespectării dreptului de proprietate privata, consacrat de art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană . Reiese deci ca privarea de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezintă o povara disproporționată și excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea propriului bun, drept garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenție. În aceste condiții, în raport de art. 1 Primul Protocol C.E.D.O., instanțele ar fi trebuit sa constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, și, pe cale de consecința, sa admită și capătul de cerere ce avea ca obiect revendicarea bunului.

În termen legal, intimata U.A.T. Jirlău, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și excepția inadmisibilității. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 06 mai 2015, Înalta Curte a rămas în pronunțate asupra fondului cauzei urmând a se pronunța și asupra excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare. în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 317 din 02 iulie 2012 pronunțata de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, se reține că prin decizia amintită, s-a renunțat la judecata acțiunii în contradictoriu cu pârâții M.D., A.D.S.

- Agenția Brăila, M.F.P. -D.G.F.P, Brăila și U.A.T. Jirlău, pârâta din prezenta cauză. Potrivit art. 246 C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, acesta fiind îndreptățit să promoveze o noua acțiune, tară a i se putea opune autoritatea lucrului judecat. Autoritatea de lucru judecat operează numai atunci când instanțele au soluționat fondul cauzei sau când s-au pronunțat asupra unei excepții, aceleași excepții nemaiputând fi puse în discuție într-o altăjudecată. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus amintite, pronunțarea Deciziei civile nr. 317 din 02 iulie 2012 a Tribunalului Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, nu se poate opune cu autoritate de iucru judecat in cauza pendinte.

Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei U.A.T. Jirlău, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deține, Pornind de ia definiția de mai sus, rezultă că acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deține materialmente lucrul respectiv. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că imobilul cu privire ia care se solicită revendicarea se află în posesia intimatului U.A.T. Jirlău iar nu în cea a Statului Român prin M.F.P. Împrejurarea că la momentul ia care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, acesta a trecut în patrimoniul Statului român, nu îl legitimează procesual pasiv pe acesta din urmă, devreme ce posesia actuală este exercitată de intimată.

Privitor la excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și excepția madmisîbilității, Înalta Curte constatând că argumentele care stau la baza soluționării acestora sunt comune cu cele avute în vedere în soluționarea pe fond a cauzei, acestea vor analizate în cuprinsul considerentelor care succed: Recurenții nu au indicat care dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art 304 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, însă Înalta Curte, raportat la criticile formulate, constată că acestea vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile pct. 9 art. art. 304 din C. de proc. civ., din perspectiva căruia va fi și analizat prezentul recurs.

Cu privire la recursul dedus judecații, Înalta Curte constată următoarele: Curtea de apei, ca și tribunalul, au reținut următoarea situație de fapt: Imobilul în litigiu, compus din teren, în suprafață de 650 mp și casă de locuit formată din șapte camere, o magazie ce servea drept cârciumă în suprafață de 50 mp, situat în Brăila, com. Jirlău, a aparținut autorilor reclamanților și a fost preluat abuziv de către de Statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. De asemenea s-a reținut că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului. Cererea de constatare a ne valabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate, constituind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final a unei reparații în natură sau prin echivalent pentru bunul preluat de către statui comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care trebuie să fie soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv față de acțiunea în revendicare, prin care reclamanta a înțeles să își valorifice pretențiile. Sub acest aspect, în mod corect instanțele anterioare au statuat că petitul privind constatarea caracterului abuziv al preluării și nevalabilitatea titlului statului este accesorie acțiunii în revendicare, aprecierea acestuia ca un capăt de cerere distinct, disociat șt independent de cererea In revendicare, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibil în acest sens și potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fî asimilată unei nepronunțări.

Față de cele arătate, susținerile recurenților nu sunt justificate. Înalta Curte mai reține că recurenții nu au formulat acțiune în revendicare sau notificare în temeiul legii speciale, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind titulari, asupra unui "bun" sau a unei speranțe legitime în sensul Convenției. Aceasta întrucât, contrar susținerilor acestora și a trimiterilor pe care aceștia le fac la practica și jurisprudența Curții Europene de Justiție, pentru a fi titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Noțiunea de "bun" în sensul Convenției Europene nu acoperă orice interes patrimonial ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorității publice sau speranțe legitime deduse din dispozițiile legale.

Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reține ca relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 3 din Protocolului nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunuri în sensul acestei prevederi."Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atâî bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, existența unui "bun" actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului, Cu privire la aceeași critică, instanța reține ca prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamantă ca fiind aplicate în mod greșit de către instanța de apel, trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol.

Astfel, potrivit textului legal evocat, imobilele preluate de stat iară titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reținut ca prevederile din actul normativ mai sus enunțat sunt clare și având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate Iară titlu valabil, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile aflat în această situație după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Cum recurenta nu a tăcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale și că deci nu se poate prevala de existența unui bun actual în urma îndeplinirii cerințelor legale în cadrul procedurilor administrative și a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de reparație, soluția cu privire la acțiunea în revendicare formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menționate mai sus. în ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile dreptului comun în materie, a reglementărilor europene și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat situat în com. Jirlău, județul Brăila, a aparținut autorilor reclamanților, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris în 1932 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 din 17 ianuarie 1956. Este necontestat faptul că acțiunea reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi. Fața de cele mai sus reținute, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul Statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, conform principiului specialia generat ibus derigant.

în atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut, expres în legea specială. În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arata în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legai ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia speciatibus derogant.

Reclamanții se află în prima din cele treî situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului. Deși nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., considerând astfel că au un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni reclamanții au invocat drept critică de recurs neconcordanța dispozițiilor legale speciale privitoare ia procedura prealabila reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului Contrar susținerilor recurenților instanța de apel nu a negat principiul constituțional al priorității reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 20 din Constituția României, ci dimpotrivă, tocmai datorită recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de circumstanțele particulare ale speței, instanța a ajuns la concluzia că recurenții reclamanți nu sunt titularii unui „bun" și ca, așa fiind, nu beneficiază de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Împrejurarea câ Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în căzui refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde ia notificarea părții interesate. În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr, 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

În aplicarea art. 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de staî prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile. Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 2.13/1998, a art,330 alin. (4) C. proc. civ. referitor la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a art. 20 din Constituția României, a art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 adițional la convenție și a jurîsprudenței C.E.D.O.

în materie nu pot fi primite. Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de recurenții reclamați cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M., G.Ș., S.Z. și M.E. împotriva Deciziei nr. 144/A din 3 decembrie 2034 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2015.