ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 779/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 779/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare, asupra cauzei de

lată, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. 83/113/2013,

reclamanții M.C., S.Z. și M.E. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Jirlău,

prin primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului Statului, că

imobilul compus din teren în suprafață de 650 mp și casa de locuit formată din

șapte camere, o magazie ce servea drept cârciumă în suprafață de 50 mp, situat

în Brăila, com. Jirlău a trecut în proprietatea Statului în mod abuziv,

respectiv să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 1932, actul de dobândire fiind transcris din 16 iunie 1932. Au

susținut că preluarea imobilului a fost abuzivă, Statui nedeținând în mod legal

imobilul, fiind preluat cu încălcarea flagrantă a normelor de drept, a

Constituției în vigoare la momentul aplicării măsuri: de trecere în

proprietatea Statului. Părinții reclamanților au fost deportați, neexistând

vreun act de trecere în proprietatea statului a imobilului, devenind astfel

aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Au mat arătat că măsura

naționalizării bunului contravine și dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 12

din Constituția m vigoare la acel moment, Declarației Universale a Drepturilor

Omului, Primului Protocol adițional la Convenție. Astfel, au susținut

aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 din Constituția din 2003 privind

prioritatea reglementărilor internaționale în caz de neconcordanță între

pactele și legile interne.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din. Primul

Protocol adițional la Convenție, art. 20 alin. (1) din Constituția din 2003.

În întâmpinarea formulată, pârâta a

invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că revendicarea

imobilului aflat în litigiu a fost soluționată irevocabil în Dosarul nr. 1117/228/2010

al Tribunalului Brăila, excepția inadmisibilitățîi acțiunii susținându-se că

retrocedarea imobilelor preluate abuziv de Stat face obiectul Legii nr.

10/2001, ca urmare trebuia urmată procedura prevăzută de art 21 și următoarele

din legea specială. De asemenea, a invocat excepția depășirii atribuțiilor

puterii judecătorești precizându-se că, în aceste condiții, instanța de

judecată nu mai poate interveni, deoarece soluționarea cererii intră în

atribuțiile unor organe aparținând altei autorități. Pe fond, s-a susținui că,

potrivit înscrierilor din registrele cadastrale, autorul reclamanților, M.T.,

deținea, în anul 1948, suprafața de 4,38 ha teren intravilan și extravilan,

iar, în anul 1951, suprafața de 0,98 ha intravilan și 3,50 ha extravilan. Prin

hotărâri judecătorești, în baza dispozițiilor legilor funciare și ale Legii nr.

10/2001, a fost retrocedată întreaga suprafață de teren preluată autorului

reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 824 din 04

iulie 2013 a Tribunalului Brăila acțiunea reclamanților a fost respinsă ca

fiind inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele: în baza contractului de vânzare-cumparare transcris în 1932,

autorii reclamanților au dobândit imobilul situat în comuna Jîrlău, format din

teren în suprafață de zece ari și jumătate și construcție din șapte camere de

locuit și magazie. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 din

17 ianuarie 1956, a fost înstrăinată suprafața de teren viran de 625 mp din

suprafața de teren dobândită în 1932,

Reclamanții au susținut că autorii

acestora au fost deportați, bunurile fiind naționalizate, preluate abuziv, tară

titlu valabil și fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării. La solicitarea instanței de judecată, au precizat că nu au urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea bunurilor

preluate abuziv, arătând că înțeleg să formuleze prezenta acțiunea potrivit

dreptului comun.

Conform Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun tară ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale, înlăturarea unor dispoziții ale legii speciale putând a fi realizată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului.

Or, din această perspectivă, este

relevant, dacă reclamanții erau persoane îndreptățite în sensul legii speciale

și dacă imobilul aflat în litigiu intră sub incidența acestui act normativ.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. i)

din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluat în mod abuziv se înțelege orice

alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare ia data preluării, precum și cele preluate tară temei legal

prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat.

Așa fiind, imobilul ailat în litigiu a

fost preluat abuziv, temeiurile de preluare abuzivă fiind admisibile în cadrul

procedurii prevăzute de legea specială, făcând obiectul actului normativ

situația expusă mai sus.

Art. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede

că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură

sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la

data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 reglementează accesul

moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii.

În cauza, nu s-au făcut dovezi cu

privire la calitatea de moștenitori a reclamanților, cu toate acestea însă,

pârâta nu a contestat această calitate, iar, pe de altă parte, calitatea lor a

fost recunoscută în numeroasele litigii aliate de rolul instanțelor de

judecată, soluționate prin hotărâri irevocabile.

În ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor

dreptului intern și ale Convenției, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la

instanțe (astfel cum a fost recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenție) nu

este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece, prin natura

sa, stabilește o reglementare din partea Statului care se bucurhă, în această

materie, de o anumită marjă de apreciere (cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă

(cauza Atanasiu și alții împotriva României), instanța europeană a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de

reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de

acces la o instanță" garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, sub

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale

de drept efectiv.

Astfel, în lipsa formulării unei

notificări și a neparcurgerii procedurii prealabile instituită prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, reclamanții nu mai pot invoca prevederile dreptului comun

pentru a dobândi posesia imobilului.

Împotriva sentinței civile nr. 824 din

04 iulie 2013 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanții, criticând-o

pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

În esență, au susținut că, în mod

greșit instanța de fond a analizat excepția inadmisibilității acțiunii doar

prin raportare ia dispozițiile dreptului comun în condițiile în care, prin

cererea de chemare în judecată ei au invocat și încălcări ale Declarației

Universale a Drepturilor Omului și ale Constituției României.

Sub un alt aspect, au susținut că

instanța a omis să analizeze primul capăt de cerere formulat prin acțiunea

dedusă judecății, care avea ca obiect constatarea neval abili tații titlului

statului cu privire la imobilul în litigiu raportat la dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998, Tribunalul iimîtându-se la a se pronunța doar cu privire la

revendicare, capăt de cerere subsidiar ceiui mai sus arătat.

Reclamanții au reiterat susținerile

referitoare la trecerea abuzivă în proprietatea Statului a imobilului

revendicat, în urma deportării părinților lor, apreciind că, în analizarea

cererii în revendicare, trebuia pornit de la faptul că aceasta nu se poate

realiza doar prin compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor

dreptului comun, ci și prin raportare la normele europene privind protecția

dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, premisă impusă de Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au mai susținut că instanța de fond

trebuia să țină cont de jurispmdența recentă a C.E.D.O. în materie de

revendicări și să constate nevaiabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul în litigiu cu consecința admiterii capătului de cerere având ca obiect

revendicarea.

Prin urmare, au arătat că nu se poate

aprecia că Legea nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o

atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin Decizia civilă nr. 44/A din 3

decembrie 2014, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanții S.Z., M.E. și M.C., decedat, continuat de

moștenitorii M.M., G.Ș.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea de apel a reținut următoarele:

În mod legal instanța de fond a respins

acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, dând o corectă interpretare

dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia

generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele

dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de

reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura

Legii nr. 10/2001 și a recurge, în continuare la dreptul comun, respectiv,

promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de reclamanți, referitoare la

imobilele preluate de Stat tară titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 233/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedură administrativă prealabila, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, Legea nr. 10/2001, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat, cu hună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

Or, reclamanții nu se încadrează în

niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la

aplicarea dispozițiilor legii speciale, după cum nu au revelat niciun motiv

independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale

prin formularea notificării.

În ceea ce privește susținerea

reclamanților potrivit căreia în cazul în care se constată neconcordanțe între

legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice,

dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la uri tribunal", adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței,

Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam O de Lichtenstein contra

Germaniei). Cu toate acestea însă, instanța de contencios european a admis că

acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că

statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere, statuând

că această problemă trebuie examinată în contextul obstacolelor sau

impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la

un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act

normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de către Stat, una dintre aceste măsuri, fiind

restituirea în natură a imobilelor.

Reclamanții erau îndreptățiți în a

obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în

natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era

posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22,

fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de

moștenitori testamentari, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme

calitatea de pârât în cauză o are U.A.T., ceea ce, în contextul Legii nr.

10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

Prin respingerea, ca inadmisibilă, a

acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act

normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamanți, norma

convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat, însă, că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de Stat nu reprezintă niciun bun actual

și nicio speranță legitimă (Cauza Gonstandache, Lungoci sau Poenaru contra

României), situație în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient

garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Împotriva deciziei curții de apei au

formulat recurs reclamanții. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, au

arătat următoarele:

În mod nelegal și netemeinic instanța

a reținut incidența dispozițiilor dreptului comun în raport de care a analizat

excepția inadmisibili tații cererii de chemare în judecata, având în vedere că

cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 213/1998, art, 563 și următoarele C. civ., pe prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului și ale Constituției României. Or, chestiunea

nevalabilîtății titlului statului nu putea fi analizată de instanța de judecata

decât în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pe de altă parte, în mod nelegaf,

instanța a analizat doar capătul de cerere ce viza revendicarea, imobiliară,

atât timp cât acest capăt de cerere era subsidiar capătului de cerere ce avea

ca obiect constatarea nevalabilîtății titlului stalului cu privire ia imobilul

în litigiu.

În raport de dispozițiile legale

menționate, instanțele de judecată sunt abilitate a cerceta valabilitatea

titlului statului, în sensul verificării dacă măsura trecerii în proprietatea

Statului a fost iacută cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare la acel

moment, precum și cu respectarea tratatelor internaționale la care România era

parte.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, cât timp există legea specială ce reglementează

modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor,

concursul dintre legea specială și legea generală urmează a fi soluționat în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

dându-se prevalentă Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței acesteia.

Prin urmare, nu poate fi ignorată

jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în materia nerespectării dreptului de

proprietate privata, consacrat de art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană .

Reiese deci ca privarea de dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu reprezintă o povara disproporționată

și excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea propriului bun, drept

garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

În aceste condiții, în raport de art.

1 Primul Protocol C.E.D.O., instanțele ar fi trebuit sa constate

nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, și,

pe cale de consecința, sa admită și capătul de cerere ce avea ca obiect

revendicarea bunului.

În termen legal, intimata U.A.T.

Jirlău, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de

lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția depășirii

atribuțiilor puterii judecătorești și excepția inadmisibilității. Pe fondul

cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 06 mai

2015, Înalta Curte a rămas în pronunțate asupra fondului cauzei urmând a se

pronunța și asupra excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare.

în ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 317 din 02 iulie

2012 pronunțata de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, se reține că

prin decizia amintită, s-a renunțat la judecata acțiunii în contradictoriu cu

pârâții M.D., A.D.S. - Agenția Brăila, M.F.P. -D.G.F.P, Brăila și U.A.T.

Jirlău, pârâta din prezenta cauză.

Potrivit art. 246 C. proc. civ.,

reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie

prin cerere scrisă, acesta fiind îndreptățit să promoveze o noua acțiune, tară

a i se putea opune autoritatea lucrului judecat. Autoritatea de lucru judecat

operează numai atunci când instanțele au soluționat fondul cauzei sau când s-au

pronunțat asupra unei excepții, aceleași excepții nemaiputând fi puse în

discuție într-o altăjudecată.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor

legale mai sus amintite, pronunțarea Deciziei civile nr. 317 din 02 iulie 2012

a Tribunalului Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, nu se poate opune cu

autoritate de iucru judecat in cauza pendinte.

Referitor la excepția lipsei calității

procesual pasive a intimatei U.A.T. Jirlău, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în revendicare reprezintă

acțiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere

înapoi de la cel care îl deține,

Pornind de ia definiția de mai sus,

rezultă că acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deține

materialmente lucrul respectiv. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei,

reiese că imobilul cu privire ia care se solicită revendicarea se află în

posesia intimatului U.A.T. Jirlău iar nu în cea a Statului Român prin M.F.P.

Împrejurarea că la momentul ia care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului,

acesta a trecut în patrimoniul Statului român, nu îl legitimează procesual

pasiv pe acesta din urmă, devreme ce posesia actuală este exercitată de

intimată.

Privitor la excepția depășirii

atribuțiilor puterii judecătorești și excepția madmisîbilității, Înalta Curte

constatând că argumentele care stau la baza soluționării acestora sunt comune

cu cele avute în vedere în soluționarea pe fond a cauzei, acestea vor analizate

în cuprinsul considerentelor care succed:

Recurenții nu au indicat care dintre

motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art 304 C. proc. civ.

sunt incidente în cauză, însă Înalta Curte, raportat la criticile formulate,

constată că acestea vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor

legale, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile pct. 9 art. art. 304 din

C. de proc. civ., din perspectiva căruia va fi și analizat prezentul recurs.

Cu privire la recursul dedus

judecații, Înalta Curte constată următoarele:

Curtea de apei, ca și tribunalul, au

reținut următoarea situație de fapt:

Imobilul în litigiu, compus din teren,

în suprafață de 650 mp și casă de locuit formată din șapte camere, o magazie ce

servea drept cârciumă în suprafață de 50 mp, situat în Brăila, com. Jirlău, a

aparținut autorilor reclamanților și a fost preluat abuziv de către de Statul

român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. De asemenea s-a reținut că

reclamanții nu au formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea

restituirii imobilului.

Cererea de constatare a ne

valabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate

autonomă, ci tinde la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate,

constituind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final a unei

reparații în natură sau prin echivalent pentru bunul preluat de către statui

comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care

trebuie să fie soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în

revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi

analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv față de

acțiunea în revendicare, prin care reclamanta a înțeles să își valorifice

pretențiile.

Sub acest aspect, în mod corect

instanțele anterioare au statuat că petitul privind constatarea caracterului

abuziv al preluării și nevalabilitatea titlului statului este accesorie

acțiunii în revendicare, aprecierea acestuia ca un capăt de cerere distinct,

disociat șt independent de cererea In revendicare, în raport de prevederile

art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibil în acest sens și potrivit

considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a analizat în mod

distinct cele două capete de cerere, nu poate fî asimilată unei nepronunțări.

Față de cele arătate, susținerile recurenților nu sunt justificate.

Înalta Curte mai reține că recurenții

nu au formulat acțiune în revendicare sau notificare în temeiul legii speciale,

situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind titulari, asupra

unui "bun" sau a unei speranțe legitime în sensul Convenției. Aceasta

întrucât, contrar susținerilor acestora și a trimiterilor pe care aceștia le

fac la practica și jurisprudența Curții Europene de Justiție, pentru a fi

titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de

proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres

restituirea bunului. Noțiunea de "bun" în sensul Convenției Europene

nu acoperă orice interes patrimonial ci doar anumite drepturi recunoscute

printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorității publice sau

speranțe legitime deduse din dispozițiile legale.

Cu referire la acest aspect, Înalta Curte

reține ca relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu și alții

împotriva României, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 3 din Protocolului nr. 1 la Convenție decât în măsura

în care hotărârile pe care le critică se referă la bunuri în sensul acestei

prevederi."Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atâî bunuri

actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, existența unui "bun"

actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acestuia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ale au

dispus în mod expres restituirea bunului,

Cu privire la aceeași critică,

instanța reține ca prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

invocate de reclamantă ca fiind aplicate în mod greșit de către instanța de

apel, trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile alin. (2) ale aceluiași

articol. Astfel, potrivit textului legal evocat, imobilele preluate de stat

iară titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. De altfel, Înalta

Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reținut ca prevederile din actul

normativ mai sus enunțat sunt clare și având în vedere că Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate Iară titlu

valabil, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot

constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile aflat în această

situație după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Cum recurenta nu a tăcut dovada că a

uzat de prevederile legii speciale și că deci nu se poate prevala de existența

unui bun actual în urma îndeplinirii cerințelor legale în cadrul procedurilor

administrative și a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de

reparație, soluția cu privire la acțiunea în revendicare formulată în cauză nu

putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menționate mai sus.

în ceea ce privește critica greșitei

soluționări a acțiunii în revendicare prin acordarea priorității Legii nr.

10/2001 în raport de prevederile dreptului comun în materie, a reglementărilor

europene și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte constată că

aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru considerentele ce

urmează.

Din probele administrate în cauză, a

rezultat că imobilul revendicat situat în com. Jirlău, județul Brăila, a

aparținut autorilor reclamanților, în baza contractului de vânzare-cumpărare

transcris în 1932 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24

din 17 ianuarie 1956.

Este necontestat faptul că acțiunea

reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că a fost introdusă după

intrarea în vigoare a acestei legi.

Fața de cele mai sus reținute, fiind

vorba despre un imobil trecut în patrimoniul Statului în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele

anterioare au apreciat că sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de

reparație, dispoziții care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun,

conform principiului specialia generat ibus derigant.

în atare situație, chestiunea

admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma Deciziei nr.

33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie s-a stabilit, în

primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are

prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut, expres în

legea specială.

În explicitarea acestei părți din

dispozitiv, Înalta Curte arata în considerentele deciziei că nu poate fi primit

punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură

în termenul legai ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură

a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de

drept generalia speciatibus derogant.

Reclamanții se află în prima din cele

treî situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în

sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului.

Deși nu a urmat procedura Legii nr.

10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., considerând astfel că au un drept de opțiune între legea specială și

dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Pentru a demonstra admisibilitatea

acestei acțiuni reclamanții au invocat drept critică de recurs neconcordanța

dispozițiilor legale speciale privitoare ia procedura prealabila reglementată

de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Contrar susținerilor recurenților

instanța de apel nu a negat principiul constituțional al priorității

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, consacrat de art. 20 din Constituția României, ci dimpotrivă, tocmai

datorită recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la

verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de circumstanțele

particulare ale speței, instanța a ajuns la concluzia că recurenții reclamanți

nu sunt titularii unui „bun" și ca, așa fiind, nu beneficiază de protecția

prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale

de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități

deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile

de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu

caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei

proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni

întemeiate pe dreptul comun în materie.

Împrejurarea câ Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță

(art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia nr. 20 din 19

martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată

de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

pretins îndreptățite, în căzui refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde ia notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și

în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr,

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

În aplicarea art. 6 din Convenție,

analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă

dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale

instituite de staî prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite,

accesibile și previzibile.

Așa fiind, având în vedere

considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în

revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu

dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 2.13/1998, a art,330 alin. (4) C. proc. civ.

referitor la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, a art. 20 din Constituția României, a art. 6 și art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 adițional la

convenție și a jurîsprudenței C.E.D.O. în materie nu pot fi primite.

Înalta Curte, având în vedere

temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de

recurenții reclamați cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții M.M., G.Ș., S.Z. și M.E. împotriva Deciziei nr. 144/A

din 3 decembrie 2034 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 martie 2015.