ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 14 mai 2007, R.I., R.A., R.Z., R.M., D.A. și T.G., au solicitat instanței, să constate că S.R. nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Regală). Prin aceeași acțiune, formulată în contradictoriu cu M. Brăila prin P. și S.R. prin M.F.P., reclamanții au solicitat ca, urmare comparării titlului lor de proprietate cu cel al pârâților, aceștia din urmă să fie obligați de a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, format din teren în suprafață de 1125 m.p. și construcția (compusă din parter și 2 etaje) edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat că imobilul care face obiectul litigiului a aparținut autorilor M.R., E. și M.R., ai căror unici moștenitori sunt și a fost trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, care contravenea Constituției de la 1948 și tratatelor internaționale la care România era parte. Pe de altă parte, se mai arată, actul de preluare nu a fost întocmit pe numele tuturor coproprietarilor, doar doi din aceștia fiind menționați în tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950, poziția 328, respectiv R.L. și R.F., ceea ce duce la concluzia că titlul exhibat de pârâți, nu poate fi apreciat ca unul valabil. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ.

și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Investit în primă instanță, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin sentința nr. 638 din 1 iunie 2010, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți. A respins acțiunea modificată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată împotriva pârâtei U.A.T.M. Brăila, prin P. A obligat-o pe această pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Legală) format din teren în suprafață de 1106 m.p. și construcții, notate cu C 1 și C 2, reprezentând parcela nr. 2, în anexa 7 la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii trebuie să se țină seama de decizia nr. 33/2008 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingerea unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Nu se poate aprecia astfel, că existența Legii nr. 10/2001, exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acțiune, reclamantul să se poată prevala la rândul său, de un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.R., prin M.F.P., aceasta a fost admisă, luându-se act că din probele administrate rezultă că imobilul în litigiu se află în posesia pârâtului M. Brăila iar nu a S.R. Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, precum și a dreptului de proprietate al autorilor acestora asupra imobilului din Brăila, str. M. Eminescu. Nu a fost primită susținerea pârâților potrivit căreia reclamanții nu și-au dovedit cota parte pe care o revendică din imobilul aflat în litigiu și ca atare nu s-a respectat regula unanimității, în condițiile în care, se arată, toți coproprietarii bunului au formulat acțiune în revendicare, fiind irelevant a se stabili cota parte indiviză ce revine fiecăruia, când trebuie asigurată protejarea drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor proprietari ai bunului.

Printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, mai arată instanța fondului, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale aflate în vigoare la momentul exproprierii, bunul a fost însușit fără titlul valabil, situație în care dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia. Cum pârâtul M. Brăila, a invocat ca titlu doar Decretul nr. 92/1950, prin care s-a trecut în proprietatea statului și administrarea sa imobilul aflat în litigiu, nefăcând trimitere la niciun alt mod de dobândire a dreptului de proprietate, s-a reținut că imobilul a fost deținut de această parte fără vreun titlu valabil, pârâtul neavând niciun „act valabil” opozabil reclamanților.

Or, actul de trecere în proprietatea statului, echivalează cu o expropriere a foștilor proprietari ai bunului, expropriere care nu s-ar fi putut face decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, aspecte ce nu au fost dovedite în cauză. În continuarea acestui raționament, instanța fondului a comparat titlurile părților, ce provin de la autori diferiți și a dat eficiență titlului reclamanților care, s-a apreciat, provine de la autorul al cărui drept este preferabil. S-a luat act că pretențiile reclamanților au fost modificate ca urmare a concluziilor raportului de expertiză, solicitându-se lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului format din teren în suprafață de 1106 m.p.

și construcțiile C 1 și C 2. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, care, prin decizia nr. 8/ A din 19 ianuarie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând, în esență, că tribunalul a dat eficiență în mod justificat dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. și art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Chiar și în ipoteza perimării acțiunii reclamanților, întemeiată pe dispozițiile legii speciale, se mai arată, art. 6 din Convenție, exclude posibilitatea instanței de a cenzura dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe de judecată care să hotărască asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul juridic invocat.

Reclamanții, conchide instanța de apel, trebuie să se poată adresa unei instanțe de judecată care să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor lor, iar dacă legea specială nu le mai permite să facă acest lucru, ei trebuie să poată invoca dispozițiile generale în materie. În consecință, se arată, în mod corect a apreciat tribunalul, după ce a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți că Decretul nr. 92/1950, nu constituie un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ., rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el iar potrivit art. 481 și următoarele C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În cauză, au formulat recurs M. Brăila, prin P., cât și P.M. Brăila, prin P., care, formulând critici identice și invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, după cum urmează: - decizia dată în apel este nulă, în raport de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 și pct. 6, art. 294 și art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de fond a soluționat cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu M. Brăila, prin P., care a și declarat apel împotriva sentinței, apel soluționat însă în contradictoriu cu P.M. Brăila, entitate funcțională lipsită de personalitate juridică. - excepția inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată, câtă vreme suntem în prezența unei situații de fapt, reglementată în drept de o normă specială cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții nu se mai pot prevala de dispozițiile dreptului comun, câtă vreme au apelat la prevederile Legii nr. 10/2001 și au epuizat toate căile de contestare în instanță puse la dispoziție de această lege specială. S-a dat astfel, o greșită interpretare și aplicare deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care precizează în mod clar că prioritatea dreptului comun față de legea specială poate fi dată în situația în care acțiunea în revendicare astfel formulată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Or, principiul securității raporturilor juridice nu poate fi disociat de existența unei „puteri de lucru judecat”, în prezenta cauză.

- în mod greșit s-a considerat că regula unanimității aplicabilă acțiunii în revendicare este respectată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că demersul judiciar a fost inițiat de toți coproprietarii imobilului. Recursurile se privesc ca fondate, în limitele și pentru considerentele ce succed. Este adevărat că reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu M. Brăila prin P. și respectiv cu S.R., reprezentat prin M.F.P. Împrejurarea că în hotărârea atacată se menționează că instanța de control judiciar respinge ca nefondat apelul declarat de „pârâta P.M. București prin P.”, nu este însă de natură a duce la concluzia că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., text ce impune condiția unei vătămări, ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului. În speță, nu se poate invoca o astfel de vătămare. Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 „a administrației publice locale”, primarii nu stau în justiție în nume propriu ci în reprezentarea persoanelor juridice de drept public care, conform art. 20 din aceeași lege sunt, comunele, orașele și municipiile. Derivând din inconsecvența legiuitorului care, nu a înțeles să asigure o corelare între prevederile legii administrației publice locale și legile de reparație din domeniul imobiliar, această confuzie frecventă în practica instanțelor, dintre unitatea administrativ teritorială (M.) și P. care, în adevăr, este o structură funcțională fără personalitate juridică, nu poate fi asimilată vătămării la care se referă alin. (2) al art. 105 C. proc.

civ., în condițiile în care în cauză, reprezentarea a fost asigurată de P., prin intermediul căruia pârâtul și-a exercitat toate drepturile procesuale. În consecință, folosirea sintagmei „P.M. Brăila, prin P.” în locul celei de „M.B. prin P.”, poate fi apreciată ca o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la nerespectarea regulii unanimității, în condițiile în care așa cum corect s-a reținut, din probele administrate rezultă că acțiunea în revendicare a fost formulată de toți coproprietarii care au depus la dosar atât actele de stare civilă cât și certificatele de calitate de moștenitor ce atestă că reclamanții sunt singurii succesori ai foștilor proprietari ai imobilului ce face obiectul demersului judiciar, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că nu s-a probat o ieșire din indiviziune sau aceea că autorii nu au dispus ”asupra cotelor lor din dreptul de proprietate”.

Fondul litigiului a primit însă o soluționare și respectiv o abordare greșită din partea ambelor instanțe. Astfel, în soluționarea unor cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil și respectiv a unui „bun” în sensul Convenției, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar prin practica constantă a C.E.D.O., și respectiv prin decizia nr. 33/2008, dată de instanța supremă în Secții Unite, la care ambele instanțe fac trimitere. Ca atare, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, preluat pe numele adevăraților proprietari, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în tabelul anexă (pentru județul Brăila), poziția nr. 328, nu au fost indicați decât o parte din moștenitorii foștilor proprietari, coproprietari ai nemișcătorului.

- intimații-reclamanți, ca succesori în drepturi ai persoanelor de la care s-a preluat imobilul, nu au formulat o acțiune în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată existența unui „bun” în sensul art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție, consacrat de jurisprudența C.E.D.O. doar în ipoteza existenței unei hotărâri de retrocedare. Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

- reclamanții au ieșit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu caracter special, comunicând prin executor judecătoresc, P.M. Brăila, notificarea înregistrată sub nr. 43677 din 31 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil, situat în Brăila str. Mihai Eminescu. - în soluționarea acestei notificări, P.M. Brăila a emis dispoziția nr. 1763/2002, prin care cererea de restituire a fost respinsă. - împotriva acestei dispoziții emisă de primar, reclamanții au formulat contestație, înregistrată sub nr. 3132/2002 pe rolul Tribunalului Brăila, a cărei judecată a fost suspendată prin încheierea din 7 mai 2002, potrivit dispozițiilor art. 155 C. proc.

civ. Ulterior, aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 187 din 2 iunie 2003 a constatat ca fiind perimată această acțiune, întrucât datorită dezinteresului manifestat de părți, timp de mai mult de 1 an, nu s-a întocmit niciun act de procedură. - împotriva hotărârii dată asupra perimării, reclamanții au formulat cerere de revizuire, respinsă de Tribunalul Brăila prin sentința civilă nr. 29/2004. - constatând că, urmare perimării, nu mai au altă cale de contestare a dispoziției, reclamanții au formulat o acțiune fondată pe dreptul comun prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a acesteia, pe motivul că a fost emisă prin fraudă la lege. În soluționarea acestei cereri au fost parcurse toate gradele de jurisdicție, acțiunea fiind respinsă irevocabil prin decizia nr. 1690 din 22 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

- ulterior, la 14 mai 2007, reclamanții au promovat prezenta acțiune fondată pe dreptul comun (respectiv dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.) prin care au solicitat obligarea pârâtului M. Brăila, prin P., să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Din parcurgerea întregului istoric al cauzei rezultă așadar, că abordarea din decizia atacată, în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, pe temeiul dreptului reclamanților de acces la o instanță, este greșită în condițiile în care deși aceștia au avut acces la instanțele naționale, după parcurgerea procedurii prealabile instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-au dezinteresat de contestația formulată împotriva dispoziției emisă în baza acestui act normativ, și au lăsat cauza în nelucrare timp de mai mult de 1 an, motiv pentru care aceasta s-a perimat.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

În interpretarea, din această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza A. și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Or, din această perspectivă, este relevantă în ansamblul circumstanțelor cauzei împrejurarea mai sus arătată și anume că, demersul judiciar ce face obiectul prezentului litigiu a fost inițiat de reclamanți cu mult după finalizarea procedurii prealabile derulată în baza Legii nr. 10/2001, urmare căreia s-a emis o dispoziție care a fost și contestată în instanță, contestație ce nu a primit o soluționare pe fond, din culpa exclusivă a reclamanților, care, lăsând cauza în nelucrare, au permis perimarea cererii și implicit, consolidarea titlului pârâtului. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri date în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții M. Brăila, prin P. și P.M. Brăila, prin primar împotriva deciziei nr. 8/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 638 din 01 iunie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă și, în fond, respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.