ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 14 mai 2007, R.I., R.A., R.Z., R.M., D.A. și T.G., au solicitat

instanței, să constate că S.R. nu a avut niciodată un titlu valabil asupra

imobilului situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Regală).

Prin aceeași acțiune,

formulată în contradictoriu cu M. Brăila prin P. și S.R. prin M.F.P.,

reclamanții au solicitat ca, urmare comparării titlului lor de proprietate cu

cel al pârâților, aceștia din urmă să fie obligați de a le lăsa în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul, format din teren în suprafață de

1125 m.p. și construcția (compusă din parter și 2 etaje) edificată pe acesta.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au învederat că imobilul care face obiectul litigiului a

aparținut autorilor M.R., E. și M.R., ai căror unici moștenitori sunt și a fost

trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, care

contravenea Constituției de la 1948 și tratatelor internaționale la care

România era parte.

Pe de altă parte, se

mai arată, actul de preluare nu a fost întocmit pe numele tuturor

coproprietarilor, doar doi din aceștia fiind menționați în tabelul anexă la

Decretul nr. 92/1950, poziția 328, respectiv R.L. și R.F., ceea ce duce la

concluzia că titlul exhibat de pârâți, nu poate fi apreciat ca unul valabil.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ. și art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin sentința nr. 638 din 1 iunie

2010, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți.

A respins acțiunea

modificată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., ca

fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea

formulată împotriva pârâtei U.A.T.M. Brăila, prin P.

A obligat-o pe

această pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Legală)

format din teren în suprafață de 1106 m.p. și construcții, notate cu C 1 și C

2, reprezentând parcela nr. 2, în anexa 7 la raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că în soluționarea excepției

inadmisibilității acțiunii trebuie să se țină seama de decizia nr. 33/2008 dată

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în

cazul când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care nu s-ar aduce atingerea unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Nu se poate aprecia

astfel, că existența Legii nr. 10/2001, exclude în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

într-o atare acțiune, reclamantul să se poată prevala la rândul său, de un

„bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a S.R., prin M.F.P., aceasta a fost admisă,

luându-se act că din probele administrate rezultă că imobilul în litigiu se

află în posesia pârâtului M. Brăila iar nu a S.R.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., reclamanții au

făcut dovada calității procesuale active, precum și a dreptului de proprietate

al autorilor acestora asupra imobilului din Brăila, str. M. Eminescu.

Nu a fost primită

susținerea pârâților potrivit căreia reclamanții nu și-au dovedit cota parte pe

care o revendică din imobilul aflat în litigiu și ca atare nu s-a respectat

regula unanimității, în condițiile în care, se arată, toți coproprietarii

bunului au formulat acțiune în revendicare, fiind irelevant a se stabili cota

parte indiviză ce revine fiecăruia, când trebuie asigurată protejarea

drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor proprietari ai bunului.

Printr-o interpretare

per a contrario a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, mai arată

instanța fondului, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea

dispozițiilor legale aflate în vigoare la momentul exproprierii, bunul a fost însușit

fără titlul valabil, situație în care dreptul de proprietate nu s-a strămutat

niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut

doar posesia.

Cum pârâtul M. Brăila,

a invocat ca titlu doar Decretul nr. 92/1950, prin care s-a trecut în

proprietatea statului și administrarea sa imobilul aflat în litigiu, nefăcând

trimitere la niciun alt mod de dobândire a dreptului de proprietate, s-a

reținut că imobilul a fost deținut de această parte fără vreun titlu valabil,

pârâtul neavând niciun „act valabil” opozabil reclamanților.

Or, actul de trecere

în proprietatea statului, echivalează cu o expropriere a foștilor proprietari

ai bunului, expropriere care nu s-ar fi putut face decât pentru cauză de

utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, aspecte ce nu au

fost dovedite în cauză.

În continuarea

acestui raționament, instanța fondului a comparat titlurile părților, ce provin

de la autori diferiți și a dat eficiență titlului reclamanților care, s-a

apreciat, provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

S-a luat act că

pretențiile reclamanților au fost modificate ca urmare a concluziilor raportului

de expertiză, solicitându-se lăsarea în deplină proprietate și liniștită

posesie a imobilului format din teren în suprafață de 1106 m.p. și

construcțiile C 1 și C 2.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, care, prin decizia nr. 8/ A

din 19 ianuarie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând, în esență,

că tribunalul a dat eficiență în mod justificat dispozițiilor art. 6 paragraf 1

din C.E.D.O. și art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,

potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Chiar și în ipoteza

perimării acțiunii reclamanților, întemeiată pe dispozițiile legii speciale, se

mai arată, art. 6 din Convenție, exclude posibilitatea instanței de a cenzura

dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe de judecată care să hotărască

asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul juridic invocat.

Reclamanții, conchide

instanța de apel, trebuie să se poată adresa unei instanțe de judecată care să

hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor lor, iar dacă legea

specială nu le mai permite să facă acest lucru, ei trebuie să poată invoca

dispozițiile generale în materie.

În consecință, se

arată, în mod corect a apreciat tribunalul, după ce a procedat la compararea

titlurilor exhibate de părți că Decretul nr. 92/1950, nu constituie un mijloc

legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea

prevederilor art. 480 C. civ., rezultă că proprietatea este dreptul unei

persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el

iar potrivit art. 481 și următoarele C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire.

În cauză, au formulat

recurs M. Brăila, prin P., cât și P.M. Brăila, prin P., care, formulând critici

identice și invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârile date în cauză, după cum urmează:

- decizia dată în

apel este nulă, în raport de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 și pct. 6, art.

294 și art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

fond a soluționat cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu M. Brăila,

prin P., care a și declarat apel împotriva sentinței, apel soluționat însă în

contradictoriu cu P.M. Brăila, entitate funcțională lipsită de personalitate

juridică.

- excepția

inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată, câtă vreme suntem în

prezența unei situații de fapt, reglementată în drept de o normă specială cu

aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții

nu se mai pot prevala de dispozițiile dreptului comun, câtă vreme au apelat la

prevederile Legii nr. 10/2001 și au epuizat toate căile de contestare în

instanță puse la dispoziție de această lege specială.

S-a dat astfel, o

greșită interpretare și aplicare deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care precizează în mod clar că prioritatea dreptului comun

față de legea specială poate fi dată în situația în care acțiunea în

revendicare astfel formulată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

sau securității raporturilor juridice.

Or, principiul

securității raporturilor juridice nu poate fi disociat de existența unei

„puteri de lucru judecat”, în prezenta cauză.

- în mod greșit s-a

considerat că regula unanimității aplicabilă acțiunii în revendicare este

respectată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că demersul judiciar a fost

inițiat de toți coproprietarii imobilului.

Recursurile se

privesc ca fondate, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Este adevărat că

reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să se judece în

contradictoriu cu M. Brăila prin P. și respectiv cu S.R., reprezentat prin M.F.P.

Împrejurarea că în

hotărârea atacată se menționează că instanța de control judiciar respinge ca

nefondat apelul declarat de „pârâta P.M. București prin P.”, nu este însă de

natură a duce la concluzia că instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., text ce

impune condiția unei vătămări, ce nu se poate înlătura decât prin anularea

actului.

În speță, nu se poate

invoca o astfel de vătămare. Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001

„a administrației publice locale”, primarii nu stau în justiție în nume propriu

ci în reprezentarea persoanelor juridice de drept public care, conform art. 20

din aceeași lege sunt, comunele, orașele și municipiile.

Derivând din

inconsecvența legiuitorului care, nu a înțeles să asigure o corelare între

prevederile legii administrației publice locale și legile de reparație din

domeniul imobiliar, această confuzie frecventă în practica instanțelor, dintre

unitatea administrativ teritorială (M.) și P. care, în adevăr, este o structură

funcțională fără personalitate juridică, nu poate fi asimilată vătămării la

care se referă alin. (2) al art. 105 C. proc. civ., în condițiile în care în

cauză, reprezentarea a fost asigurată de P., prin intermediul căruia pârâtul

și-a exercitat toate drepturile procesuale.

În consecință, folosirea

sintagmei „P.M. Brăila, prin P.” în locul celei de „M.B. prin P.”, poate fi

apreciată ca o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în condițiile art. 281

C. proc. civ.

Nu poate fi reținută

nici critica referitoare la nerespectarea regulii unanimității, în condițiile

în care așa cum corect s-a reținut, din probele administrate rezultă că

acțiunea în revendicare a fost formulată de toți coproprietarii care au depus

la dosar atât actele de stare civilă cât și certificatele de calitate de

moștenitor ce atestă că reclamanții sunt singurii succesori ai foștilor

proprietari ai imobilului ce face obiectul demersului judiciar, fiind lipsită

de relevanță împrejurarea că nu s-a probat o ieșire din indiviziune sau aceea

că autorii nu au dispus ”asupra cotelor lor din dreptul de proprietate”.

Fondul litigiului a

primit însă o soluționare și respectiv o abordare greșită din partea ambelor

instanțe.

Astfel, în

soluționarea unor cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă

existența unui titlu preferabil și respectiv a unui „bun” în sensul Convenției,

trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate

afirmată chiar prin practica constantă a C.E.D.O., și respectiv prin decizia nr.

33/2008, dată de instanța supremă în Secții Unite, la care ambele instanțe fac

trimitere.

Ca atare, cauza de

față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, preluat pe

numele adevăraților proprietari, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în

tabelul anexă (pentru județul Brăila), poziția nr. 328, nu au fost indicați

decât o parte din moștenitorii foștilor proprietari, coproprietari ai

nemișcătorului.

- intimații-reclamanți,

ca succesori în drepturi ai persoanelor de la care s-a preluat imobilul, nu au

formulat o acțiune în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

astfel încât să poată fi invocată existența unui „bun” în sensul art. 1 al

Protocolului 1 adițional la Convenție, consacrat de jurisprudența C.E.D.O. doar

în ipoteza existenței unei hotărâri de retrocedare.

Potrivit aceleiași

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se

reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la

Convenție.

- reclamanții au

ieșit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și au

urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu

caracter special, comunicând prin executor judecătoresc, P.M. Brăila,

notificarea înregistrată sub nr. 43677 din 31 iulie 2001, prin care au

solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil, situat în Brăila str. Mihai

Eminescu.

- în soluționarea

acestei notificări, P.M. Brăila a emis dispoziția nr. 1763/2002, prin care

cererea de restituire a fost respinsă.

- împotriva acestei

dispoziții emisă de primar, reclamanții au formulat contestație, înregistrată

sub nr. 3132/2002 pe rolul Tribunalului Brăila, a cărei judecată a fost

suspendată prin încheierea din 7 mai 2002, potrivit dispozițiilor art. 155 C.

proc. civ.

Ulterior, aceeași

instanță, prin sentința civilă nr. 187 din 2 iunie 2003 a constatat ca fiind

perimată această acțiune, întrucât datorită dezinteresului manifestat de părți,

timp de mai mult de 1 an, nu s-a întocmit niciun act de procedură.

- împotriva hotărârii

dată asupra perimării, reclamanții au formulat cerere de revizuire, respinsă de

Tribunalul Brăila prin sentința civilă nr. 29/2004.

- constatând că,

urmare perimării, nu mai au altă cale de contestare a dispoziției, reclamanții

au formulat o acțiune fondată pe dreptul comun prin care au solicitat să se

constate nulitatea absolută a acesteia, pe motivul că a fost emisă prin fraudă

la lege.

În soluționarea

acestei cereri au fost parcurse toate gradele de jurisdicție, acțiunea fiind

respinsă irevocabil prin decizia nr. 1690 din 22 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

- ulterior, la 14 mai

2007, reclamanții au promovat prezenta acțiune fondată pe dreptul comun

(respectiv dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.) prin care au solicitat

obligarea pârâtului M. Brăila, prin P., să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul.

Din parcurgerea

întregului istoric al cauzei rezultă așadar, că abordarea din decizia atacată,

în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, pe temeiul dreptului

reclamanților de acces la o instanță, este greșită în condițiile în care deși

aceștia au avut acces la instanțele naționale, după parcurgerea procedurii prealabile

instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-au dezinteresat de

contestația formulată împotriva dispoziției emisă în baza acestui act normativ,

și au lăsat cauza în nelucrare timp de mai mult de 1 an, motiv pentru care

aceasta s-a perimat.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speță, permit a se

da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când

acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana

îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46),

când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din

entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

- În vederea

aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

În interpretarea, din

această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că

dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1

din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise,

deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se

bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F.

împotriva României).

Tot astfel, în

practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza

A. și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată

de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu

dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o

instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Or, din această

perspectivă, este relevantă în ansamblul circumstanțelor cauzei împrejurarea

mai sus arătată și anume că, demersul judiciar ce face obiectul prezentului

litigiu a fost inițiat de reclamanți cu mult după finalizarea procedurii

prealabile derulată în baza Legii nr. 10/2001, urmare căreia s-a emis o

dispoziție care a fost și contestată în instanță, contestație ce nu a primit o

soluționare pe fond, din culpa exclusivă a reclamanților, care, lăsând cauza în

nelucrare, au permis perimarea cererii și implicit, consolidarea titlului

pârâtului.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecința

casării ambelor hotărâri date în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții M. Brăila, prin P. și P.M. Brăila, prin primar împotriva

deciziei nr. 8/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia

atacată, precum și sentința nr. 638 din 01 iunie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă și, în fond, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.