ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 357/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 4460/2001, reclamantele M.C., B.C. și S.H.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu și Primăria comunei Cristian, admiterea acțiunii având ca obiect contestație împotriva Dispoziției nr. 790 din 05 iulie 2001, emisă de pârâta SC P. SA Sibiu, și în consecință: - să se constate nulitatea absolută a încheierilor de intabulare din CF Cristian, a Încheierii nr. 3130/1991 din CF și a Încheierii nr. 7737/1995 din CF și a tuturor celor subsecvente; - să se dispună reunificarea Cărților funciare nr. 221 Cristian teren de 1240 mp cu CF nr. 222, teren în suprafață de 929 mp cu vila nr. 20 Păltiniș, într-o singură carte funciară, așa cum a fost inițial și să se dispună restabilirea situației anterioare în sensul reintabulării întregului imobil pe numele reclamantelor, în cote egale; - să fie obligate pârâtele să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF reunificat așa cum s-a arătat mai sus; - să se dispună nulitatea absolută a contractului de privatizare în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea SC P. SA.

Prin sentința civilă nr. 420 din 03 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul Sibiu, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele M.C., B.C. și S.H. împotriva pârâtei SC P. SA, a fost anulată Dispoziția nr. 790 din 05 iulie 2001 și s-a dispus anularea parțială a încheierii de intabulare din CF Cristian și restabilirea situației anterioare de CF în sensul reînscrierii imobilelor - teren de construcții cu vila 20 în suprafața de 929 mp din CF Cristian pădure în suprafață de 1272 mp în CF Cristian - pădure cu vila nr. 20 în suprafață de 2201 mp. Pârâta SC P. SA a fost obligată să emită dispoziție de restituire în natură a imobilelor înscrise în CF Cristian, pădure cu vila 20 în suprafață de 2201 mp și în CF Cristian pădure în Păltiniș în suprafață de 1240,5 mp, în caz de refuz sentința urmând să țină loc de dispoziție.

Totodată, pârâta a fost obligată să lase reclamantelor deplina proprietate și posesie asupra imobilelor înscrise în CF Cristian, pădure cu vila 20 în suprafață de 2201 mp și în CF Cristian, pădure în Păltiniș în suprafață de 1240,5 mp. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu această pârâtă cât și acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul român prin Primăria municipiului Sibiu și Primăria comunei Cristian. Pârâta SC P. SA a fost obligată la plata parțială a cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta SC P. SA și reclamantele M.C., B.C. și S.H. Prin decizia civilă nr. 1237/ A din 07 decembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul pârâtei și a fost schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantelor.

A fost respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași sentințe. Prin decizia nr. 7070 din 25 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantele M.C., B.C. și S.H., a fost casată Decizia nr. 1237/ A din 07 decembrie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se că nu a fost efectuată o analiză de fond a apelului, ci doar s-a apreciat acțiunea „ca fiind inadmisibilă în forma în care a fost concepută”.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 114/ A din 06 iunie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis atât apelul reclamantelor, cât și apelul pârâtei SC P. SA și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziție de restituire în natură și pentru imobilul cu nr. top Cabana x și teren în suprafață de 256 mp, a obligat pârâta să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor și a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a încheierilor de intabulare. Prin Decizia nr. 3406 din 01 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantelor, precum și recursul pârâtei, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul T.A., a casat Decizia nr. 114/ A din 06 iunie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu s-a conformat Deciziei de casare nr. 7070 din 25 octombrie 2007 prin care s-a stabilit că instanța de apel era datoare să se pronunțe asupra fondului apelului, că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea formulată în temeiul art. 46 din Legea 10/2001, deoarece această prevedere legală are scopul de a putea fi anulate actele juridice, inclusiv cele de privatizare, total sau parțial, dacă sunt îndeplinite condițiile legale și că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului. Pe de altă parte, pârâta SC P. SA a invocat existența unui titlu distinct asupra terenului, respectiv H.G.

nr. 834/1991, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat. Urmare a casării cu trimitere dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 2665.1/1/2006. Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat Decizia nr. 185/ A din 16 decembrie 2010, prin care a admis apelul declarat de reclamantele B.C., S.H., M.C. împotriva sentinței civile nr. 420/2005 pronunțată de Tribunalul Sibiu și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: - a fost obligată pârâta SC P. SA să emită dispoziție de restituire în natură și pentru imobilul construcție cabana 21, care constituie anexe - dependințe ale vilei 20, și terenul aferent acestuia în suprafață de 256 mp intabulat în prezent pe nr. top.

în CF Cristian și amplasat pe nr. top. x - pădure cu suprafața totală de 28.074 mp - înscrisă în CF Cristian și să lase reclamantelor deplina proprietate și posesie și asupra acestui imobil; - a fost admisă acțiunea reclamantelor formulată și în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Primăria municipiului Sibiu și Primăria comunei Cristian; - s-a dispus anularea încheierilor de Intabulare din CF și restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul reintăbulării imobilelor înscrise în CF, pădure Păltiniș, în suprafață de 1240,5 mp și în CF, pădure Păltiniș cu vila nr. x, în suprafață de 2.201 mp în favoarea proprietarilor de sub B 2, 3, 4, în cote egale de contribuție, cu titlu moștenire.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată pârâta SC P. SA să plătească reclamantelor suma totală de 51.659 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat de pârâta SC P. SA împotriva aceleiași sentințe, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul T.A. în favoarea acestei pârâte. În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: Instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea 10/2001, varianta în vigoare la data introducerii acțiunii, prin care reclamantele au înțeles să conteste Dispoziția nr. 790/2001, emisă de societatea pârâtă, solicitând restituirea în natură a imobilului notificat, acțiune dublată de o acțiune în rectificare de carte funciară, cu petite specifice acestui tip de acțiune și acțiunii în revendicare.

Prin urmare, reclamantele au urmărit ca printr-o singură acțiune să rezolve situația juridică a imobilului lor, pornind de la obligarea societății pârâte la restituirea imobilului în natură și continuând cu rectificarea de carte de funciară în sensul restabilirii situației de carte funciară anterioare preluării imobilului de către stat. Pe de altă parte, în opinia instanței de apel, caracterul unitar al acțiunii reclamantelor a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 797/2002, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, aspect tranșat și de Înalta Curte prin Decizia de casare nr. 7070/2007, care a arătat că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului, ci, din contră, este de preferat.

S-a mai reținut că imobilele care constituie obiectul litigiului, înscrise în CF, cu destinația inițială de pădure, au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, care și-a intabulat dreptul de proprietate cu Încheierea nr. 569 din 6 aprilie 1962. Anterior naționalizării imobilele erau proprietatea numitelor Clementina Cojocaru, Hortenzia Sârbu, născute F. și C.F., intabulate sub B 2, 3, 4, în cote egale, acestea dobândind imobilele de la antecesorul lor F.I. junior, cu titlu moștenire. Prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispozițiilor Constituției României din anul 1948 (art. 8, 10 și 16), potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de protecție specială, cetățenii fiind egali în fața legii.

Aceste prevederi contraveneau atât prevederilor art. 481 C. civ., cât și prevederilor tratatelor internaționale la care România era parte, și anume Declarației Universale a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, atâta timp cât nu există identitate între persoanele care figurau în lista anexă la Decret și persoanele intabulate în cartea funciară ca proprietari ai imobilului, nu se poate susține că preluarea a fost făcută cu titlu valabil, întrucât au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950, în raport cu care naționalizarea a fost in personam și nu in rem.

Împrejurarea că reclamantele nu au formulat un petit distinct prin care să solicite constatarea preluării abuzive a imobilului este lipsită de relevanță atâta timp cât natura preluării este adusă în atenția instanței prin întreaga motivare a acțiunii, iar, pe de altă parte, însuși faptul că este vorba de un imobil care face obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate duce decât la concluzia că ne aflăm în prezența unei preluări abuzive a imobilului, instanța de apel fiind îndrituită ca, pe cale incidentală, să constate că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv, în baza unui titlu nevalabil, atât față de Constituția în vigoare la momentul emiterii lui, cât și față de nerespectarea propriilor prevederi.

Instanța de apel a reținut că această constatare a caracterului nevalabil al titlului statului are ca principal efect anularea Încheierii de intabulare nr. 569/1962 prin care statul s-a intabulat în cartea funciară, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul nr. 115/1938, respectiv cazul de rectificare a unei intabulări dacă titlul în baza căruia s-a săvârșit nu a fost valabil. Atâta timp cât reclamantele au solicitat anularea încheierii de intabulare prin care Statul Român a devenit proprietar, în mod corect acesta din urmă a fost chemat în judecată și s-a considerat că are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește acest petit.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio atribuție și nicio obligație în sarcina Statului Român este reală și într-adevăr, raportat la capătul de cerere privind anularea Dispoziției nr. 790/2001 emisă de SC P. SA, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, dar calitatea lui este de necontestat în raport de petitele prin care se solicită anularea încheierilor de intabulare prin care acesta a devenit proprietar de carte funciară; nu este posibil a se constata, chiar pe cale incidentală, nulitatea unui titlu de proprietate, fără ca cel ce este titularul său să fie chemat în judecată. Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile de dobândire a proprietății, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniu lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Bunul fiind transmis Întreprinderii balneoclimaterice Păltiniș Sibiu numai în administrare, conform părții a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în CF societatea pârâtă nici nu este intabulată cu drept de proprietate, ci doar cu un drept de administrare. Acest drept însă este suficient pentru a conferi societății pârâte calitatea de unitate deținătoare a imobilelor în sensul Legii nr. 10/2001. Pârâta SC P. SA nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul fiind acționar minoritar deținând o cotă de 17,881% din capitalul social, care reprezintă 15.073 de acțiuni în valoare totală de 376.825.000 lei, așa încât în mod corect s-a constatat de către instanța de fond incidența art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, așa cum este explicat și în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligația de restituire în natură intervine, în sarcina unității deținătoare, și în cazul în care cota minoritară de capital social deținută de stat sau de altă instituție publică acoperă valoarea imobilului notificat. În acest caz, elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii, societatea comercială deținătoare fiind obligată a comunica informații privind valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societății de la data intrării în vigoare a legii.

Instanța de apel a constatat necesar a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege, în speță nefiind necesară anularea actului de privatizare, cu atât mai mult cu cât privatizarea integrală a societății pârâte a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la data de 10 mai 2002, când fosta A.P.A.P.S. a înstrăinat acțiunile pe care le-a deținut la SC P. SA. S-a reținut, astfel, că în mod corect a constatat tribunalul că raportului juridic dedus judecății nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, nu poate fi admis capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat anularea contractului de privatizare, cu atât mai mult cu cât în speță nu există probe care să ducă la concluzia că privatizarea societății pârâte nu ar fi respectat prevederile legale.

Pe de altă parte, instanța a mai reținut că în speță nici nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cadrul procesului de privatizare, societatea pârâtă a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului). Cad sub incidența acestui text de lege numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni. De altfel, art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede care este procedura care trebuie urmată în cazul în care se impune restituirea imobilului în natură.

Astfel, în nici un caz nu este necesar, așa cum eronat susține apelanta, ca, prealabil restituirii în natură, să se constate nulitatea actului de privatizare a societății conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, ci, după emiterea deciziei de restituire în natură, organele de conducere ale societății comerciale vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea imobilului restituit și la recalcularea patrimoniului, conform Legii nr. 31/1990, cota de participație a statului urmând a se diminua corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit.

Prin urmare, atâta timp cât nu este necesară anularea actului de privatizare nu interesează nici buna credință a terțului dobânditor, care oricum nu a fost contestată, întrucât unitatea deținătoare a imobilului notificat nu este actuala SC P. SA, societate comercială integral privatizată în acest moment, ci fosta SC P. SA, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era, în proporție de 17,881%, societate de stat, adică instituție publică, obligată la restituirea bunurilor a căror valoare nu depășea valoarea cotei sale de participare la capitalul social.

Așadar, nu vorbim de un subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros căruia să-i protejăm drepturile dobândite și să-l salvgardăm de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis, ci de dobânditorul nemijlocit al imobilului - Statul Român - care urmează să suporte în mod direct consecințele constatării nulității titlului său de dobândire, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, H.G. nr. 834/1991 la momentul intrării în vigoare a legii Statul Român fiind acționar la SC P. SA în proporție de 17,881%. În consecință, s-a apreciat, referitor la capătul de cerere privind anularea actului de privatizare, că în mod corect a fost respins de prima instanță, la dosar neexistând nicio dovadă în sensul că privatizarea societății pârâte ar fi încălcat prevederile legale imperative, aceasta separat de faptul că dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză.

În ceea ce privește reținerea incidenței art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că este nefondată susținerea apelantei pârâte în sensul că instanța nu putea reține acest text de lege fără ca el să fi fost invocat în mod expres. Instanța a fost sesizată, în esență, cu o cerere de restituire în natură a unui imobil, și, în virtutea plenitudinii de competență, avea obligația de a verifica toate dispozițiile Legii nr. 10/2001 care permit sau dimpotrivă, împiedică restituirea în natură a unui imobil.

Instanța nu putea fi ținută de prevederile art. 46 invocate de reclamante, și în mod corect a constatat incidența textelor de lege care se reglementează practic, cu titlu imperativ, obligația de restituire în natură a unui imobil, dacă acesta este deținut de stat, de o autoritate a administrației publice centrale sau locale sau de o societate la care statul este acționar majoritar (art. 21 alin. (1)), de o societate la care statul este acționar minoritar, dacă valoarea acțiunilor este mai mare sau egală cu valoare corespunzătoare a imobilului ( art. 21 alin. (2), aplicabil speței). În aceste cazuri, restituirea în natură a imobilului era obligatorie, potrivit legii, nici unitatea deținătoare și nici persoana îndreptățită neavând posibilitatea de a opta pentru măsuri reparatorii în echivalent.

În ceea ce privește imobilele care au făcut obiectul notificării, instanța a constatat că reclamantele au notificat imobilele înscrise în CF x, atât construcțiile cât și terenul figurând ca un tot unitar până în anul 1995 când, în urma unor dezmembrări de carte funciară operate la solicitarea pârâtei, dependințele au fost notate distinct în cartea funciară. În notificarea formulată reclamantele au identificat imobilele solicitate cu numerele topografice inițiale pe care evident că existau în fapt atât vila cât și dependințele, iar nu cu numerele topografice actuale rezultate în urma unor dezmembrări succesive.

În concluzie, instanța de apel a constatat că, în mod greșit, tribunalul a reținut că pentru cabană nu există notificare și, în consecință, acțiunea trebuia admisă și cu privire la această cabană, anexă a Vilei x. În ceea ce privește aplicarea art. 19 din Legea nr. 10/2001, invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs, s-a constatat că acest text de lege nu este incident în speță, la dosar existând probe care dovedesc faptul că imobilele preluate au fost doar consolidate și modernizate, însă structura imobilelor este aceeași. Pe de altă parte, s-a reținut că este discutabilă aplicarea art. 19 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care nu era în vigoare la data emiterii dispoziției atacate, în speță fiind aplicabil art. 18 lit. c) care prevedea că, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, dacă imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport de cel preluat.

În ceea ce privește valoarea imobilelor notificate, așa cum au fost ele identificate prin expertizele efectuate în cauză, s-a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia, potrivit cărora elementul de referință este valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societății de la data intrării în vigoare a legii. Instanța de apel a considerat că sentința tribunalului este corectă cu privire la capetele de cerere admise, însă în mod greșit au fost respinse cererile referitoare la restituirea în natură a Cabanei x și la anularea încheierilor de intabulare. Anularea Încheierii de intabulare nr. 569/1962 din cele două cărți funciare s-a impus ca urmare a constatării, chiar pe cale incidentală, a nevalabilității titlului statului.

În ceea ce privește Încheierea 3130/1991 din CF prin care s-a intabulat dreptul de administrare operativă în favoarea SC P. SA, curtea de apel a constatat că se impune și anularea acesteia întrucât, atâta timp cât statul nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, acesta nu putea nici să-l transmită în proprietatea unei societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991. Prin urmare, societatea pârâtă nu poate opune reclamantelor cu succes titlul lor de dobândire asuprea terenului (H.G. nr. 834/1991), întrucât nevalabilitatea titlului statului iradiază în mod implicit asupra titlului acesteia conform principiului quod nullum est, nullum producit efectum.

În ceea ce privește Încheierea nr. 8093/1995, care apare operată în CF, instanța a reținut că aceasta nu poate fi anulată întrucât nu există o solicitare expresă în acest sens, completările efectuate cu pixul pe cererea de chemare în judecată, în sensul anulării „tuturor celor ulterioare”, neputând fi luate în considerare de instanță în acest sens, însă aceasta nu este de natură să afecteze restituirea în natură a imobilelor, care se impune în virtutea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, indiferent de existența titlurilor de proprietate și a încheierilor de intabulare a acestora. Ca urmare a respingerii apelului pârâtei SC P. SA, instanța a respins și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul T.A.

în favoarea acestei pârâte. În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, având în vedere măsura admiterii acțiunii, s-a constatat că această critică din apelul reclamantelor este fondată, motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond, la care se adaugă cheltuielile de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale desfășurate până la apel. Împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă au declarat recurs pârâta SC P. SA și intervenientul T.A. Pârâta SC P. SA a solicitat admiterea recursului și, în principal, în baza art. 313 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. și art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, în baza art. 314 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., să se caseze decizia recurată și, hotărând asupra fondului, să se admită apelul formulat de societatea - recurentă și, schimbând sentința apelată, să se respingă în întregime acțiunea. Pentru petitul principal, recurenta susține că există mai multe motive de nelegalitate care atrag sancțiunea arătată. Astfel, arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. întrucât, ignorând indicațiile obligatorii ale instanței de casare, a apreciat din nou că este inutil să se pronunțe asupra capătului de cerere vizând anularea actului de privatizare, deși nu l-a respins și, totodată, nu s-a pronunțat nici asupra motivului de apel vizând existența unui titlu distinct asupra terenului, titlu neatacat de reclamanți.

De asemenea, susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 297 C. proc. civ. care obligă instanța de apel ca, în situația în care constată că prima instanță nu a analizat fondul cauzei, trebuie să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Or, instanța de apel s-a pronunțat ea, pentru prima dată, asupra fondului cererii vizând faptul dacă a existat sau nu notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Arată, totodată, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 C. proc. civ., în sensul că reclamanții nu au invocat ca temei al cererilor lor dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care nu putea fi schimbat temeiul de fond al pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă și, mai ales, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra apărării pârâtei privind existența unui titlul distinct asupra terenului, respectiv hotărârea de guvern emisă în baza H.G. nr. 834/1991. În ceea ce privește petitul secundar, arată că argumentele invocate anterior, referitoare la nerespectarea obligațiilor impuse prin ambele decizii de casare, sunt valabile și atunci când se analizează pe fond admisibilitatea acțiunii și, implicit, legalitatea deciziei recurate.

Astfel, în opinia recurentei, reprezintă erori majori ale instanței apel, în analiza pe fond a legalității sentinței apelate, următoarele aspecte: - deși i s-a impus prin prima decizie de casare analiza, sub ambele aspecte, a aplicabilității dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a considerat neaplicabile aceste texte de lege și nu a analizat incidența lor, deși era obligată să o facă; - au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Vila x, ignorându-se faptul că acest imobil este în întregime nou, realizat în baza unei autorizații de construcție perfect valabilă; - au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ignorându-se întregul material probator administrat în cauză.

Recurentul-intervenient T.A. solicită admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Susține, în esență, faptul că, deși instanța supremă a decis de două ori că instanța de apel trebuie să se pronunțe pe fondul apelului, respectiv pe cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, care nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, curtea de apel, procedând identic hotărârilor anterioare, casate, a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, iar nu a prevederilor invocate de reclamante.

Astfel, instanța de apel a încălcat atât principiile disponibilității procesului civil și al rolului activ, precum și limitele casării stabilite de instanța supremă. De asemenea, mai arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unuia din motivele de apel, astfel cum a fost reținut în decizia de casare, respectiv cel vizând existența unui titlu distinct asupra terenului, deținut de către SC P. SA, motiv pe care nu l-a analizat și nici nu a motivat respingerea acestuia. Susține, totodată, că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat incidente dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întemeindu-se pe calcule și valori fără nici un fundament.

În fine, arată că cererea de restituire în natură a imobilului Vila x este neîntemeiată și în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, Vila x a fost distrusă complet, în locul acesteia societatea-pârâtă construind un alt imobil, ce reprezintă o cabană nouă, întreaga investiție aparținând societății. Intimații-reclamanți M.C. și S.I. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Prin Decizia nr. 3406 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor, precum și recursul pârâtei, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul T.A., a casat Decizia nr. 114/A/2008 și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte a arătat că instanța de apel nu s-a conformat Deciziei de casare nr. 7070/2007 pronunțată de Înalta Curte prin care s-a stabilit că instanța de apel era datoare să se pronunțe asupra fondului apelului, că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea formulată în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece această prevedere legală are scopul de a putea fi anulate actele juridice, inclusiv cele de privatizare, total sau parțial, dacă sunt îndeplinite condițiile legale și că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului. Pe de altă parte, pârâta SC P. SA a invocat existența unui titlu distinct asupra terenului, respectiv H.G.

nr. 834/1991, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat. Urmare a casării cu trimitere dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 2665.1/1/2006. Procedând la rejudecarea apelurilor părților, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în limitele succint trasate de instanța supremă, instanța de apel a reținut corect că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prin care reclamantele au înțeles să conteste dispoziția nr. 790 din 05 iulie 2001, emisă de pârâta SC P. SA Sibiu, solicitând restituirea în natură a imobilului notificat, prin petitul accesoriu solicitându-se rectificarea cărții funciare, în sensul restabilirii situației anterioare preluării imobilului de către stat.

Caracterul unitar al acțiunii prin care s-a urmărit să se rezolve situația juridică a imobilului, având ca finalitate restituirea în natură a acestuia, a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 797/2002, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, acest aspect fiind tranșat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 7070/2007.

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data formulării notificării și emiterii dispoziției atacate prevede că „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Alin. (2) al aceluiași articol arată că prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. În consecință, așa cum rezultă și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligația de restituire în natură revine unității deținătoare și în cazul în care cota minoritară de capital social deținută de stat sau de altă instituție publică acoperă valoarea imobilului notificat.

Instanța de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de aceste texte de lege, concluzionând că în speță nu se impune anularea actului de privatizare, cu atât mai mult cu cât privatizarea integrală a societății pârâte a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la data de 10 mai 2002, când fosta A.P.A.P.S. a înstrăinat acțiunile pe care le-a deținut la SC P.SA. Așadar, în mod corect, prima instanță a constatat că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, și prin urmare nu poate fi admis capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat anularea contractului de privatizare, cu atât mai mult cu cât nu există probe care să ducă la concluzia că privatizarea societății pârâte nu ar fi respectat prevederile legale.

Trebuie reținut, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cadrul procesului de privatizare, societatea pârâtă a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului). Cad sub incidența acestui text de lege numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni. Se reține, de altfel, că art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede care este procedura care trebuie urmată în cazul în care se impune restituirea imobilului în natură.

Astfel, în nici un caz nu este necesar, așa cum eronat susține recurenta, ca, prealabil restituirii în natură, să se constate nulitatea actului de privatizare a societății conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, ci, după emiterea deciziei de restituire în natură, organele de conducere ale societății comerciale vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea imobilului restituit și la recalcularea patrimoniului, conform Legii nr. 31/1990, cota de participație a statului urmând a se diminua corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit.

Prin urmare, atâta timp cât nu este necesară anularea actului de privatizare nu interesează nici buna credință a terțului dobânditor, care oricum nu a fost contestată, întrucât unitatea deținătoare a imobilului notificat nu este actuala SC P. SA, societate comercială integral privatizată în acest moment, ci fosta SC P. SA, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era, în proporție de 17,881%, societate de stat, adică instituție publică, obligată la restituirea bunurilor a căror valoare nu depășea valoarea cotei sale de participare la capitalul social.

Așadar, nu vorbim de un subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros căruia să-i protejăm drepturile dobândite și să-l salvgardăm de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis, ci de dobânditorul nemijlocit al imobilului - Statul Român - care urmează să suporte în mod direct consecințele constatării nulității titlului său de dobândire, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, la momentul intrării în vigoare a legii Statul Român fiind acționar la SC P. SA în proporție de 17,881%. Prin urmare, capătul de cerere referitor la anularea actului de privatizare a fost corect respins de tribunal, soluție menținută de curtea de apel, nefiind făcută nicio dovadă în sensul că privatizarea societății pârâte ar fi încălcat prevederile legale imperative, aceasta separat de faptul că dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză.

Referitor la incidența art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că este nefondată susținerea recurentei-pârâte, în sensul că instanța nu putea reține acest text de lege fără ca el să fi fost invocat în mod expres. Sunt corecte considerentele instanței de apel prin care arată că instanța de fond a fost sesizată, în esență, cu o cerere de restituire în natură a unui imobil, și, în virtutea plenitudinii de competență, avea obligația de a verifica toate dispozițiile Legii nr. 10/2001 care permit sau dimpotrivă, împiedică restituirea în natură a unui imobil.

Instanța nu putea fi ținută de prevederile art. 46 invocate de reclamante, și în mod corect a constatat incidența textelor de lege care se reglementează practic, cu titlu imperativ, obligația de restituire în natură a unui imobil, dacă acesta este deținut de stat, de o autoritate a administrației publice centrale sau locale sau de o societate la care statul este acționar majoritar (art. 21 alin. (1)), de o societate la care statul este acționar minoritar, dacă valoarea acțiunilor este mai mare sau egală cu valoare corespunzătoare a imobilului (art. 21 alin. (2), aplicabil speței). Prin urmare, se va reține că nu i se poate imputa instanței de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare, dând o soluție nelegală pe aspectul criticat de recurenți, nefiind vorba de o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. Nefondată este și critica privind încălcarea, în opinia recurentei-pârâte, a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. Astfel, se reține că instanța de apel a constatat în mod corect că există notificare pentru Vila x, respectiv pentru imobilele înscrise în CF, întrucât, atât construcțiile, cât și terenul, au figurat ca un tot unitar până în anul 1995, când, în urma unor dezmembrări de carte funciară operate la solicitarea pârâtei, dependințele au fost notificate distinct. Reclamantele au identificat, prin notificarea formulată, imobilele solicitate cu nr. topo inițiale, iar nu cu cele actuale, rezultate în urma dezmembrărilor succesive.

Față de cele reținute de prima instanță în baza concluziilor expertului A.I., în sensul că vila 20 și cabana 21 au fost construite în același timp, cabana servind ca locuință pentru personalul ce se ocupa întreținerea vilei, concluzii ce au fost confirmate prin expertiza efectuată de expertul B.C.V., s-a apreciat în mod legal că există notificare și pentru cabană, anexă a Vilei 21. Nu se poate susține că tribunalul, respingând acțiunea, nu ar fi soluționat fondul cererii cu privire la acest imobil (cabana), în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat pe excepție, situație ce ar fi atras aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, prin acest motiv de recurs, societatea-pârâtă tinde să invoce aplicarea în speță a art. 19 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce nu este incident în speță la data emiterii dispoziției atacate.

Astfel, în mod corect a constatat instanța de apel că acest text de lege nu este incident în speță, la dosar existând probe care dovedesc faptul că imobilele preluate au fost doar consolidate și modernizate, însă structura imobilelor este aceeași. Renovările făcute nu echivalează cu extinderi sau noi corpuri de clădire a căror arie desfășurată să însumeze peste 100% în sensul art. 19 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, astfel încât să se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului. Pe de altă parte, pârâta nu se poate prevala de modernizările pe care le-ar fi făcut în anul 2008 la imobil în baza autorizației din 1 februarie 2008, întrucât nu putem avea în vedere decât situația imobilelor în starea în care acestea s-au aflat la data intrării în vigoare a legii.

De la aceasta sau, cel mai târziu, de la data primirii notificării, imobilele care au făcut obiectul acesteia sunt indisponibilizate, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, pârâta nu poate solicita decât contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilelor notificate, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, fără însă ca acestea să îi confere vreun drept real asupra construcțiilor. Totodată, se mai reține că executarea lucrărilor în baza autorizației amintite a fost suspendată pe cale de ordonanță președințială, prin sentința nr. 3779/2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu, tocmai având în vedere natura litigioasă a imobilului. În ceea ce privește motivul de recurs vizând faptul că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., în sensul că reclamanții nu au invocat ca temei al cererilor lor dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care nu putea fi schimbat temeiul de fond al pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă și, mai ales, fără a pune în discuția părților acest aspect, se constată că și acesta este nefondat. În acest sens, trebuie amintit faptul că atât doctrina, cât și practica judecătorească sunt unanime în a aprecia că, chiar dacă este indicat de către parte un anumit text de lege, dar din motivarea cererii rezultă aplicabilitatea în cauza dedusă judecății a unui alt text de lege, instanța este obligată, în virtutea rolului său activ (art. 129 C. proc.

civ.) și ținând seama de obiectul acțiunii, să dea calificarea juridică corectă speței (în cauza de față, de altfel, prin Decizia de casare nr. 7070 din 25 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în mod irevocabil, obligația instanței de trimitere, în baza art. 315 C. proc.

civ., de a ține seama de faptul că sunt aplicabile speței dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că demersul judiciar al reclamantei vizează o notificare, o dispoziție emisă de pârâtă și contestarea acestei dispoziții, toate având ca temei juridic Legea nr. 10/2001) . Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Cu privire la motivul de recurs vizând faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra apărării pârâtei privind existența titlului său asupra terenului, respectiv hotărârea de guvern emisă în baza H.G. nr. 834/1991, se reține că acesta nu este fondat. Art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din modurile de dobândire a proprietății, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniu lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Bunul fiind transmis Întreprinderii balneoclimaterice Păltiniș Sibiu numai în administrare, conform părții a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în CF societatea pârâtă nici nu este intabulată cu drept de proprietate, ci doar cu un drept de administrare.

Instanța de apel a analizat apărarea menționată, verificând legal că, atâta timp cât statul nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, nu îl putea transmite în proprietatea unei societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. Pârâta recurentă nu poate opune reclamantelor ca titlu de dobândire a terenului H.G. nr. 834/1991, nevalabilitatea titlului statului afectând, în mod implicit, titlul subsecvent, conform principiului quod nullum est, nullum producit efectum. Conform jurisprudenței Curții Europene a drepturilor Omului (cauzele Străin, Păduraru, Porțeanu contra României), numai reclamantele sunt titularele unui bun actual, protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel că refuzul restituirii în natură a imobilului în litigiu ar avea semnificația unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora.

De altfel, nulitatea absolută a înstrăinării are ca obiect întregul imobil (teren și construcții), nefiind necesar să se fi atacat separat actul juridic prin care pârâta a obținut dreptul său cu privire la teren. Pentru toate aceste considerente expuse anterior, se va constata că sunt neîntemeiate și celelalte motive de recurs invocate de pârâta SC P. SA. În ceea ce privește recursul declarat de intervenientul T.A., instanța de recurs constată că acesta este nefondat, având în vedere aceleași considerente ca cele expuse în analiza motivelor de recurs invocate de pârâta SC P. SA. Critica distinctă referitoare la necesitatea administrării de probe suplimentare cu privire la împrejurarea că imobilul-cabană ar fi unul nou, construit de pârâtă prin investiție proprie, fapt ce ar atrage aplicabilitatea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este fondată.

Executarea lucrărilor în baza autorizației de construire nr. 97 din 01 februarie 2008 a fost suspendată pe cale de ordonanță președințială prin sentința civilă nr. 3779/2007 a Tribunalului Sibiu, în considerarea naturii litigioase a imobilului. Prin urmare, recurenții au încălcat atât hotărârea judecătorească menționată, cât și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind indisponibilizat încă de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ. Așadar, recurentul T.A. nu se poate prevala de situația de subdobânditor de bună credință și de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că este relevantă situația imobilului în starea de la data intrării în vigoare a acestei legi și nu de la o dată ulterioară.

Pentru considerentele expuse, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC P. SA și intervenientul T.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata sumei de 4.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC P. SA și intervenientul T.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă recurenții la 4.300 lei cheltuieli de judecată către intimata M.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.