ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1366/2014

La data de 12 martie 2014, petentul U.G.G. a formulat o cerere de „îndreptare, lămurire și completare” a deciziei nr. 259 din 28 ianuarie 2014 pronunțată de instanța supremă, în Dosarul nr. 4057/1/2013. În motivarea cererii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 281 1 și art. 281 2 C. proc. civ., petentul a arătat că prin decizia sus menționată, instanța nu s-a pronunțat asupra aplicabilității art. 286 C. muncii, asupra competenței Curții de Apel Ploiești de a soluționa pricina la data de 13 iunie 2012 prin încălcarea dispozițiilor art. 24-art. 27 C. proc. civ., asupra „valabilității C. proc. civ.”: art. 30 alin. (2), art. 33 și art. 84. Petentul solicită ca prin prezenta cerere să se dispună completarea deciziei menționate „prin reanalizarea probelor administrate la dosarului cauzei”.

Cererea de „îndreptare, lămurire și completare a decizei nr. 259 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel cum a fost formulată de petent urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed: Prin decizia nr. 259 din 28 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația în anulare formulată de contestatorul U.G.G. împotriva deciziei nr. 1558 din 21 martie 2013 a aceleiași instanțe. Criticile formulate de contestator, în temeiul art. 318 C. proc. civ. au avut în vedere următoarele: În motivarea contestației în anulare s-a arătat că decizia pronunțată în recurs este rezultatul unei erori întrucât instanța „nu a reținut încălcarea C. proc.

civ. cu articolele invocate în cererea de recurs”, fiind o „decizie arbitrară în lipsa judecării pe fond a pricinii”. De asemenea, contestatorul a invocat drept critici, nemulțumirile sale legate de modul de soluționare a cauzei, atât în recurs, cu referire la respingerea cererii de preschimbare a termenului de judecată, cât și în contestația în anulare soluționată de Curtea de Apel Ploiești. Totodată, contestatorul a solicitat „poziția instanței față de prevederile din vechiul C. proc. civ., art. 84 și noul C. proc. civ. în privința inadmisibilității”. Soluția de respingere a contestației în anulare, a fost motivată astfel: Față de solicitarea contestatorului de a se preciza de către instanță, poziția acesteia față de incidența în cauză a dispozițiilor noului C. proc.

civ. în privința inadmisibilității, instanța supremă a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză. Potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul C. proc. civ. (art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), dispozițiile legii noi procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, 26 mai 2011, instanța a reținut corect că dispozițiile noului C. proc. civ. nu sunt aplicabile cererii de față. În ceea ce privește soluția de respingere a contestației în anulare, în esență, instanța a reținut că, deși a fost indicat ca temei de drept al contestație în anulare art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., în realitate, contestatorul a susținut că este nemulțumit de modul în care a fost soluționată cererea sa de recurs, respectiv de faptul că acesta a fost respins, ca inadmisibil. S-a constatat astfel că, pe calea contestației în anulare, nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Referitor la sintagma „greșeală materială” s-a menționat că legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

S-a reținut că, greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă. Or, tocmai acest aspect a fost invocat de contestator, în sensul că greșeala materială a instanței constă în faptul că a respins cererea sa recurs ca inadmisibilă, fără a intra în cercetarea fondului, pronunțând astfel o decizie arbitrară. Potrivit art. 281 1 C. proc. civ. de la 1865, indicat ca prim temei al cererii formulată de petentul U.G.G. „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice”.

Față de soluția pronunțată prin decizia nr. 259 din 28 ianuarie 2014, aceea a respingerii contestației în anulare este evident că acest dispozitiv este clar, neechivoc și, ca atare, nesusceptibil de a face obiectul unei lămuriri cu privire la înțelesul sau aplicarea lui, fiind nefondată cererea formulată de petentul-contestator cu privire la „îndreptarea sau lămurirea acestuia”. Conform art. 281 2 C. proc. civ. de la 1865, invocat ca cel de-al doilea temei de drept al cererii, prin care se solicită „completarea hotărârii”, nici acesta nu este fondat.

Astfel, în accepțiunea textului procedural mai sus evocat (art. 281 2 ) „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”. În speță, cererea de completare vizează o decizie dată de Înalta Curte prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată de contestatorul U.G.G. împotriva deciziei nr. 1558 din 21 martie 2013 a aceleiași instanțe. Or, fiind reglementată ca o cale extraordinară de atac de retractare, pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., dezlegare dată este rezultatul unei greșeli materiale, contestația în anulare nu poate forma obiectul unei cereri de completare. Dispozițiile art. 281 2 alin. (1) din același cod se aplică în cazul judecății în primă instanță, când instanța are a se pronunța asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost învestită, precum și în cazul judecății în fond, după casarea cu reținere și nu într-o cale extraordinară de atac de retractare, cum este contestația în anulare. Astfel, dispozitivul deciziei nr. 259 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, este clar și nesusceptibil de a fi lămurit, fiind nefondată cererea de „îndreptare, lămurire și completare” formulată de petentul U.G.G.

De altfel, deși prin prezenta cerere s-a solicitat „îndreptarea, lămurirea și completarea” deciziei nr. 259 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în realitate, petentul cere, de fapt, o rejudecare a căii extraordinare de atac, o reevaluare a probatoriilor, chestiuni care exced cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 281 1 și art. 281 2 C. proc. civ. de la 1865.

PENTU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de îndreptare, lămurire și completare a deciziei nr. 259 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă formulată de petentul U.G.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2014.