ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7707/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată la 8 august 2012, reclamanta SC „A.R.E.” SRL București a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței și pe cale de consecință, să se constate caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71 consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 2/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că prin decizia contestată autoritatea de concurență a depășit atributele dreptului său de a desfășura inspecții prin încercarea de a limita protecția confidențialității comunicărilor avocat-client numai la cele privind consilierea clienților cu privire la drepturile și obligațiile lor în cadrul unei investigații a autorității. Reclamanta a susținut că decizia emisă de pârât este nelegală și netemeinică, întrucât toate documentele confidențiale reprezintă comunicări cu avocații externi ai societății în cadrul acordării de asistență juridică, iar documentele confidențiale intră în sfera de aplicare a protecției confidențialității comunicărilor avocat-client opozabile autorității de concurență.

Ca prim motiv de nelegalitate a deciziei atacate s-a invocat greșita calificare dată de pârât documentelor identificate cu nr. 64, 68, 69, 70 și 71 în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, arătându-se că toate acestea reprezintă documente confidențiale și anume, comunicări între reclamantă și avocații săi, pe tema drepturilor și obligațiilor societății în relația contractuală cu SC „H.” SA. Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate s-a invocat încălcarea de către pârât a protecției legale recunoscute comunicărilor avocat-client prin dispozițiile art. 24 din Constituția României, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 10 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat și art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Cu referire la aceste norme din dreptul intern, reclamanta a arătat că principiul de bază care justifică protecția relației avocat-client este acela că, pentru a beneficia pe deplin de dreptul la apărare clientul trebuie să aibă asigurarea absolută și nelimitată că tot ceea ce-i comunică avocatului său nu poate fi dezvăluit fără consimțământul său. Această protecție s-a arătat că este recunoscută ca unul din drepturile fundamentale, fiind o componentă a dreptului la intimitate prevăzut în art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care servește și unei finalități de interes public mai larg, aceea de a asigura persoanelor (clienților) toate condițiile pentru respectarea legii și pentru buna administrare a justiției, aspect care depinde de informarea avocatului în mod complet de către client.

Față de finalitatea atât de interes privat, cât și de interes public urmărită prin protecția comunicărilor avocat-client, s-a arătat că, singurele limite admisibile ale acestei protecții sunt cele în care corespondența are loc în afara noțiunii de exercitare a profesiei de avocat, cum ar fi situația în care corespondența nu privește consultanța juridică, ci o relație de afaceri între avocat și clientul său ori situația în care corespondența privește facilitarea săvârșirii unei infracțiuni/contravenții/fraude.

Reclamanta a considerat că prin decizia atacată pârâtul încarcă să extindă în mod abuziv limitele puterilor sale de investigație, prin restrângerea protecției comunicărilor avocat-client numai la acele comunicări care privesc eventuale apărări ale clientului într-o procedură prezentă sau viitoare a autorității de concurență, ceea ce reprezintă o interpretare eronată, pentru următoarele considerente: - dacă orice corespondență avocat-client cu privire la alte drepturi și obligații decât cele procedurale, strict aferente unei investigații a Consiliului Concurenței poate fi supusă dezvăluirii către acesta, s-ar limita posibilitatea avocaților de a acorda asistență juridică în orice materie, alta decât proceduri derulate de către Consiliul Concurenței; - în condițiile în care legea permite Consiliului Concurenței să sesizeze alte autorități cu privire la acte sau fapte care intră în sfera lor de anchetă, s-ar putea ajunge în situația sesizării unor autorități care nu au dreptul de acces la corespondența avocat-client despre infracțiuni sau contravenții de care Consiliul ia cunoștință prin ridicarea comunicărilor avocat-client, prin care clientul de confesează avocatului în scopul obținerii de asistență juridică în alte proceduri decât cele derulate de către Consiliu sau cu privire la alte fapte decât cele investigate de acesta;

- Consiliul Concurenței ar putea ridica documente prin care un client solicită și obține consultanță juridică cu privire la legalitatea comportamentului său, eventual chiar restrictiv de concurență, anterior deschiderii procedurii de investigație, ceea ce ar anihila dreptul la apărare al clientului, precum și posibilitatea avocaților de a-și exercita profesia, făcând inaplicabilă teza din art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, potrivit căreia, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene de Justiție, se instituie protecția comunicărilor provenite de la avocat anterior deschiderii procedurii de investigare de către autoritatea de concurență.

Interpretarea dată de Consiliul Concurenței a fost apreciată de către reclamantă ca fiind rezultatul unei confuzii între dreptul la apărare și apărarea în cadrul unor proceduri (potențial judiciare) contencioase, susținându-se că se ignoră conținutul noțiunii de drept la apărare consacrat de legea avocaturii, în condițiile în care legea concurenței nu cuprinde dispoziții referitoare la conținutul sau limitele de exercitare a dreptului la apărare. În atare situație, s-a învederat că, toate activitățile de asistență juridică desfășurate de avocat, inclusiv cele de consultanță cu privire la contracte comerciale, intră în componența dreptului la apărare, drept care nu se subsumează numai procedurii aflate în derulare la Consiliul Concurenței, ci vizează toate palierele asistenței juridice acordate întreprinderii investigate, inclusiv cu privire la contractele comerciale în desfășurare.

Aceeași interpretare dată de Consiliul Concurenței a fost considerată de către reclamantă ca fiind contrară principiilor Legii nr. 21/1996, cu motivarea că, art. 36 alin. (8) din această lege nu reprezintă o derogare de la regula protecției comunicărilor avocat-client, iar derogarea de la un principiu fundamental de drept nu poate fi dedusă în mod implicit, printr-un argument de interpretare per a contrario.

Raportat la toate aceste argumente, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, întrucât corespondența sigilată și ridicată în cursul inspecției inopinate din 27 martie 2012 constituie comunicare privind consultanța acordată de avocați în vederea exercitării dreptului la apărare al societății reclamante în legătură cu faptele și actele care fac obiectul procedurii administrative desfășurate de Consiliul Concurenței, iar decizia respectivă a fost emisă la mai mult de 30 de zile de la data Adresei nr. RG-5344 din 17 aprilie 2012, reiterată cu Adresa nr. RG-7171 din 29 mai 2012, prin care s-a solicitat să se constate caracterul protejat al documentelor confidențiale având ca obiect consultanța acordată de avocat cu privire la procesul de renegociere cu SC „H.” SA a Contractului-cadru de vânzare-cumpărare energie electrică nr. 89/CE/2008.

2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 5938 din 22 octombrie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă. Instanța de fond a constatat legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, cu motivarea că documentele ridicate în plic sigilat de la sediul societății reclamante și identificate cu numerele 64, 68, 69, 70 și 71 din Procesul-verbal de constatare și inventariere nr. CC/DIE/813 din 27 martie 2012 nu pot beneficia de protecția legală recunoscută prin dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, care prevăd că nu pot fi ridicate ori folosite ca probă documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociația de întreprinderi investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.

Examinând conținutul documentelor ridicate de la sediul reclamantei, judecătorul fondului a reținut că acestea nu se subsumează dreptului constituțional la apărare, întrucât corespondența respectivă nu s-a realizat în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare, nu a avut ca obiect necesitatea formulării unor apărări față de eventualele acuze aduse de Consiliul Concurenței, vizând de fapt apărarea drepturilor contractuale și procesuale în contextul unei situații potențial litigioase cu SC „H.” SA.

Din materialitatea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ținând cont de ordinea lor cronologică, prima instanță a considerat că rezultă faptul că elementul declanșator al solicitării de asistență juridică a fost solicitarea de renegociere a termenilor contractuali adresate de către SC „H.” SA și în consecință, necesitatea reclamantei de a obține consiliere juridică nu și-a avut sorgintea în considerarea exercitării unui drept la apărare, ci în nevoia acesteia de a-și proteja cât mai eficient interesele sale comerciale implicate de relația contractuală cu SC „H.” SA. Lipsa de substanță juridică a argumentelor invocate de reclamantă în motivarea acțiunii a fost constatată și prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, exprimată în cauzele reunite nr. T-125/2003 (Akzo Nobel Chemicals Ltd ) și nr. T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd).

Astfel, s-a reținut că, atunci când instanța comunitară a evaluat măsura în care un document merită să beneficieze de protecția oferită prin privilegiul legal al confidențialității au fost avute în vedere drept criterii împrejurarea dacă documentul în cauză nu conținea mențiuni privind nevoia companiei de a se aprecia dacă anumite practici erau în conformitate cu legislația concurenței și posibilitatea de a aplica pentru programul de clemență și deci asemenea aspecte au fost apreciate ca reprezentând manifestări ale exercitării dreptului la apărare față de posibile acuze privind încălcarea legislației în materia concurenței.

Din acest motiv, în opinia primei instanțe, conceptul de respectare a secretului profesional prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 nu poate fi aplicat în materia concurenței, dat fiind că, în cadrul investigației devin incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 21/1996, iar aprecierea, în ce măsură documentul are sau nu caracter protejat, trebuie făcută prin prisma reglementării speciale.

În contextul investigațiilor privind fapte concurențiale, s-a reținut că noțiunea de informații confidențiale acoperă acele date care, dacă ar ajunge la cunoștința unor terți, în principal, cei aflați în relație de concurență, ar determina prejudicii unei întreprinderi și pentru acest motiv, Consiliul Concurenței are obligația de a asigura confidențialitatea acestui tip de informații (secrete de afaceri), fără însă ca întreprinderile să poată invoca natura lor confidențială ca temei pentru limitarea dreptului autorității de a obține respectivele informații și de a le folosi ca probe. Față de dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, s-a considerat că, pentru a fi protejate, comunicările trebuie să fie realizate în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare, trebuie să fie întocmite după deschiderea procedurii administrative sau anterior, dar, în mod necesar, să fie referitoare la obiectul procedurii.

În cauză, s-a constatat ca nefiind îndeplinite aceste cerințe legale, pentru că documentele sigilate și ridicate de la sediul societății reclamante nu reprezintă o corespondență client-avocat elaborată în vederea exercitării dreptului la apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezente sau viitoare a Consiliului Concurenței. Contrar susținerilor reclamantei, judecătorul fondului a reținut că investigația deschisă de Consiliul Concurenței, prin raportare la competența sa funcțională, are ca obiect posibila natură anticoncurențială a relației comerciale dintre companiile supuse investigației, iar nu drepturile și obligațiile stipulate de părți într-un contract și cu privire la care se poartă negocieri/renegocieri.

Critica reclamantei cu privire la termenul în care a fost emisă decizia contestată a fost respinsă de asemenea ca nefondată, reținându-se că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, cu motivarea că acest act normativ reglementează o situație de fapt și de drept care nu se regăsește în litigiul pendinte, respectiv, situația emiterii sau reînnoirii unor autorizații de către autoritățile administrației publice.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC „A.R.E.” SRL, solicitând modificarea sau casarea, după caz, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, anulării Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de Consiliul Concurenței și constatării caracterului protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71 consemnate în Procesul-verbal de constatare și inventariere nr. CC/DIE/813 din 27 martie 2012. Nelegalitatea hotărârii primei instanțe a fost invocată pentru încălcarea dreptului fundamental la apărare, pentru pronunțarea soluției în baza unor motive contradictorii și străine de natura pricinii și pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii juridice vădite și lămurite a acestuia.

În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, s-a arătat că a fost încălcat dreptul fundamental la apărare prin permiterea dezvăluirii conținutului absolut confidențial al corespondenței dintre client și avocat. Recurenta a învederat că art. 35 din Legea nr. 51/1995 consfințește inviolabilitatea secretului profesional, iar art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996 confirmă inviolabilitatea secretului comunicărilor avocat-client și în cadrul investigațiilor desfășurate de Consiliul Concurenței pentru a proteja subiectele supuse controlului de ingerința inspectorilor în comunicările dintre subiectul controlat și avocat, chiar dacă această corespondență se referă la obiectul investigației și s-ar dori a fi ridicată ori folosită ca probă, tocmai pentru a nu exista vreun dubiu în sensul că, această inviolabilitate ar putea fi nesocotită de inspectorii de concurență și de Consiliul Concurenței în exercitarea atribuțiilor discreționare de control pe care le au.

Pentru celelalte comunicări dintre subiectul supus controlului și avocatul său, respectiv cele care nu ar avea legătură cu obiectul investigației, s-a arătat că problema ridicării sau folosirii ca probă în cadrul investigației nu necesită o reglementare specială ca aceea prevăzută de art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, întrucât aceste comunicări nu pot fi ridicate în temeiul alin. (2) din același text de lege, care permite inspectorilor să procedeze la ridicarea de copii ale documentelor găsite, numai dacă există indicii că pot fi obținute informații considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.

Prin urmare, s-a arătat că nu există contradicție între art. 35 din Legea nr. 51/1995 și art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, cum în mod greșit a reținut prima instanță, deoarece norma din legea concurenței reprezintă confirmarea principiului din legea avocaturii, în ipoteza specială a comunicării dintre avocat și client care are legătură cu obiectul investigației și s-ar dori ca documentul să fie ridicat ori folosit ca probă. Documentele, al căror caracter confidențial este disputat în speță, se dorește a fi ridicate de Consiliul Concurenței, întrucât se consideră că ar avea legătură cu obiectul supus investigației și eventual ar fi folosite ca probă, dar reprezintă materializarea unor comunicări între avocat și client, astfel că sunt protejate în temeiul art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Nelegalitatea invocată pentru motivele contradictorii și străine de natura pricinii pe care le-ar cuprinde hotărârea atacată a fost argumentată de recurentă prin considerentele legate de întinderea sferei dreptului la apărare, arătându-se că prima instanță consideră că dreptul la apărare și implicit, protecția caracterului confidențial al comunicării dintre client și avocat ar fi limitată doar la cazul în care clientului i se aduce o învinuire privind încălcarea unor norme legale care atrage aplicarea unei sancțiuni contravenționale sau penale, iar nu în cadrul acțiunilor prin care o persoană își susține în mod legitim interesele, prin intermediul unui avocat în cadrul unor raporturi de drept privat.

Sub acest aspect, s-a susținut că dreptul la apărare nu este limitat prin lege doar la situațiile restrictive menționate de prima instanță, care de altfel a omis să ia în considerare faptul că problema litigioasă privind caracterul protejat al documentelor confidențiale se pune în cadrul unei proceduri cu caracter sancționator (contravențional) a Consiliului Concurenței și eventuala încălcare a confidențialității comunicărilor respective ar putea fi de natură să atragă răspunderea contravențională a reclamantei, fiind incident chiar sensul restrâns al noțiunii dreptului la apărare.

Nelegalitatea invocată pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii juridice vădite și lămurite a acestuia a fost motivată de recurentă prin calificarea dată consultanței juridice de consultanță economică, arătându-se că, în materia normelor de concurență, situația de fapt nu poate fi decât de natură economică și existența acestei situații de fapt confirmă legătura dintre obiectul consultației juridice și obiectul investigației Consiliului Concurenței. Recurenta a susținut că interpretarea instanței de fond este în dezacord cu realitatea care rezultă cu evidență din conținutul documentelor confidențiale, care se subsumează sferei legale a obiectului activității avocatului reglementată în art. 3 din Legea nr. 51/1995.

Netemeinicia hotărârii atacate a fost invocată pentru faptul că prima instanță nu a ținutul cont că documentele în discuție fac parte din comunicări protejate drept confidențiale, atât din perspectiva protecției generale a comunicării avocat-client, cât și din perspectiva dispozițiilor speciale cuprinse în art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Avându-se în vedere că documentele confidențiale au fost transmise în cadrul unei comunicări avocat-client, recurenta a arătat că acestora li se aplică, atât dispozițiile legale naționale privind protecția confidențialității comunicării avocat-client prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 10 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat (conform cărora toate comunicările cu caracter profesional efectuate între avocat și clienții săi, indiferent de suport, intră sub protecția absolută a comunicărilor avocat-client), cât și regimul juridic al inviolabilității secretului comunicării avocat-client, conturat în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, s-a învederat că documentele confidențiale beneficiază și de protecția conferită de dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 republicată, potrivit cărora nu pot fi ridicate decât documente care să fie necesare pentru îndeplinirea misiunii inspectorilor de concurență, misiune care constă în investigarea posibilelor încălcări ale legii concurenței în relația contractuală dintre recurentă și SC „H.” SA. Contrar susținerilor din decizia Consiliului Concurenței, s-a arătat că toate documentele confidențiale, inclusiv documentul nr. 71, reprezintă comunicări între societatea recurentă și avocații săi externi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante În cadrul inspecției inopinate desfășurate de Consiliul Concurenței la 27 martie 2012 la sediul SC „A.R.E.” SRL au fost ridicare în plicuri sigilate documentele identificate cu nr. 64, 68, 69, 70 și 71 și consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793, întrucât reprezentanții societății au invocat faptul că documentele respective beneficiază de privilegiul legal acordat relației avocat-client, aflându-se sub incidența prevederilor art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Prin Decizia nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de Președintele Consiliului Concurenței s-a respins caracterul protejat al acestor documente, cu motivarea că, din analiza datelor aflate la dispoziția Consiliului Concurenței, reiese că nu sunt întrunite condițiile prevăzute cumulativ la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996 republicată pentru a se considera că documentele nr. 64, 68, 69, 70 și 71 sunt acoperite de privilegiul legal acordat corespondenței avocat-client.

Cadrul legislativ de reglementare a acestui privilegiu legal este reprezentat de dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, conform cărora, comunicările dintre întreprinderea sau asociația de întreprinderi investigate și avocatul acestora, realizate în cadrul și cu scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare al întreprinderii, respectiv după deschiderea procedurii administrative în baza acestei legi ori anterior deschiderii procedurii administrative, cu condiția ca aceste comunicări să aibă legătură cu obiectul procedurii, nu pot fi ridicate ori folosite ca probă, în cursul procedurilor desfășurate de Consiliul Concurenței și de asemenea, nu pot fi ridicate ori folosite ca probă documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociația de întreprinderi investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.

Interpretând corect aceste dispoziții legale în raport cu elementele de fapt concrete ale cauzei, instanța de fond a constatat în mod judicios legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, prin care Consiliul Concurenței a respins caracterul protejat pentru Documentele nr. 64 din 11 ianuarie 2012, nr. 68 din 15 martie 2012, nr. 69 din 15 martie 2012, nr. 70 din 20 martie 2012 și nr. 71 din 15 martie 2012, care au fost întocmite anterior declanșării investigației - 23 martie 2012 și aducerii la cunoștință a ordinului de investigație către societatea recurentă - 27 martie 2012. În acest sens, s-a avut în vedere că, documentele nr. 64, 68, 69 și 70 îndeplinesc numai prima condiție impusă de lege, reprezentând într-adevăr corespondența purtată între societatea recurentă și avocații săi, fără însă a îndeplini și cea de-a doua cerință legală, întrucât corespondența respectivă are ca obiect procesul de negociere contractuală dintre societatea recurentă și SC „H.” SA și deci a fost realizată exclusiv într-un scop comercial, iar nu în vederea exercitării dreptului la apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezentate sau viitoare a Consiliului Concurenței.

În ceea ce privește Documentul nr. 71, s-a reținut că nici nu reprezintă o comunicare cu un avocat extern al societății, astfel că nu este întrunită chiar prima cerință prevăzută la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, pentru a se aprecia că documentul în discuție este acoperit de privilegiul legal acordat corespondenței avocat-client. Respingerea caracterului protejat al documentelor în discuție s-a considerat a fi fost justificată de către autoritatea de concurență, pentru că societatea recurentă nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată și anume, că respectiva corespondență a fost purtată între societate și avocații săi și că, aceasta s-a purtat în vederea exercitării dreptului la apărare al societății în legătură cu obiectul investigației Consiliului Concurenței.

Judecătorul fondului a examinat corect legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 în raport cu prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, reținând cu just temei că acestea sunt incidente față de natura procedurii în cadrul căreia s-a născut litigiul și anume, procedura specială prevăzută într-o lege organică și care implică un raport de drept public între părți. Din acest motiv, este corectă concluzia primei instanțe că norma juridică relevantă în cauză este cea cuprinsă în legea concurenței, ca lege specială și că, numai în raport de conținutul acesteia pot fi examinate argumentele referitoare la dreptul la apărare, secretul profesional, obligația de a păstra secretul profesional, inviolabilitatea actelor și lucrărilor avocatului sau documente confidențiale.

Legea română a concurenței a preluat în mod expres, în cuprinsul articolului privind inspecțiile inopinate, principiile jurisprudenței europene, în scopul asigurării unei aplicări coerente și convergente a normelor substanțiale din domeniul dreptului concurenței, recunoscându-se legitimitatea ocrotirii comunicărilor dintre agentul economic și avocatul său extern (independent), ca parte a dreptului la apărare de care beneficiază întreprinderile implicate în procedurile desfășurate de Comisia Centrală (Cauza C-155/79 AM & S contra Comisiei, cauzele reunite nr. T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals Ltd) și nr. T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd contra Comisiei Comunităților Europene).

Avându-se în vedere natura particulară a principiului protecției confidențialității comunicărilor dintre avocați și clienți, al cărui obiect îl reprezintă atât protecția exercitării depline a dreptului la apărare al justițiabililor, cât și protecția cerinței că orice justițiabil trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se adresa în deplină libertate avocatului său, în jurisprudența comunitară s-a reținut că acest privilegiu legal nu reprezintă un principiu fix, absolut, cu prioritate față de alte principii legale, astfel că, Regulamentul nr. 17 trebuie să fie interpretat ca protejând confidențialitatea comunicațiilor scrise avocat-client, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: - comunicațiile trebuie să emane de la avocați independenți, respectiv, avocați care nu sunt legați de clienți printr-un raport de muncă; - comunicațiile trebuie făcute pentru scopurile și în interesul exercitării dreptului la apărare al clienților.

Stabilirea corectă a cadrului legal incident în cauză justifică în mod obiectiv înlăturarea tuturor argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în baza art. 35 din Legea nr. 51/1995, ca lege generală pentru reglementarea profesiei de avocat, întrucât nu este îndeplinită ipoteza avută în vedere de această normă legală:percheziția persoanei avocatului sau a sediului acestuia sau interpretarea/înregistrarea corespondenței sale, în condițiile în care procedura inspecției desfășurate de Consiliul Concurenței are loc la sediul întreprinderii. În atare situație, nu sunt aplicabile în cauză nici parag.

2 și 3 ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd conținutul specific al noțiunii de drept la un proces echitabil în materie penală, ceea ce dovedește caracterul irelevant pentru prezentul litigiu al jurisprudenței depuse în recurs cu privire la garanțiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni și anume, hotărârile Curții europene a drepturilor omului în cazul S. vs Elveția, cazul Niemitz vs. Germania, cazul Campbell vs. Marea Britanie și cazul André și alții vs. Franța. În consecință, conceptul de secret profesional din Legea nr. 51/1995 are o altă semnificație decât conceptul de comunicare protejată, reglementată printr-o procedură administrativă specială prevăzută de legea concurenței, atât în ceea ce privește investigația instrumentată de Consiliul Concurenței, cât și în ceea ce privește puterile de inspecție și limitele lor.

Delimitând sfera de aplicare a conceptului de secret profesional și a celui de corespondență protejată, judecătorul fondului a reținut întemeiat ca fiind relevante în prezenta cauză numai natura și respectiv, evaluarea corespondenței sigilate din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de protecția legală instituită prin dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată. Examinând nemijlocit caracteristicile pe care le prezintă corespondența purtată de recurentă cu avocații săi, instanța de fond a constatat corect că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de lege pentru recunoașterea caracterului protejat unor documente care nu au legătură cu dreptul la apărare, în accepțiunea art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată și a jurisprudenței europene referitoare la privilegiul legal al comunicărilor dintre avocat și întreprindere.

Astfel, în sentința primei instanțe s-a reținut în mod corect că, prin prisma conținutului lor, documentele identificate nr. 64, 68, 69, 70 și 71 în procesul-verbal de constatare și inventariere nu se circumscriu exercitării dreptului la apărare, excedând conținutului raportului juridic stabilit între avocat și client, întrucât se referă exclusiv la relațiile comerciale dintre două întreprinderi și nu au ca obiect necesitatea formulării unor apărări față de eventualele acuze adresate de Consiliul Concurenței.

Ceea ce a declanșat cererea de asistență juridică a fost renegocierea unor clauze contractuale, fiind astfel evident că, necesitatea societății recurente de a obține consiliere juridică nu a fost determinată în considerarea exercitării unui drept la apărare față de eventualitatea sancționării sale contravenționale pentru încălcarea unei norme din dreptul concurenței, ci în interesul unei protecții mai eficiente a intereselor sale comerciale implicate în relația contractuală cu SC „H.” SA.

În jurisprudența comunitară s-a reținut că întreprinderea care susține confidențialitatea unui document trebuie să prezinte elemente utile de natură să probeze că documentul este în mod efectiv protejat prin confidențialitate, nefiind suficientă simpla invocare a protecției legale (cauzele conexate T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals Ltd și nr. T-253/2003 Akros Chemicals Ltd vs. Comisia Comunităților Europene) În aceleași cauze, s-a considerat că nu poate beneficia de protecția oferită prin privilegiul legal un document, care deși a fost elaborat în relația avocat-client, nu conține mențiuni privind nevoia companiei de a aprecia asupra conformității unor practici cu legislația concurenței sau posibilitatea de a aplica pentru programul de clemență, aspecte calificate ca manifestări ale exercitării dreptului la apărare față de posibile acuze privind încălcarea legislației și în materia concurenței.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit necesitatea și oportunitatea întocmirii documentelor în litigiu pentru exercitarea dreptului său la apărare, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de lege ca aceste documente să privească obiectul investigației, dar în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.

În consecință, protecția confidențialității nu se poate conferi în mod automat tuturor documentelor elaborate de către un avocat extern, chiar și în cazul în care acestea cuprind responsabilități sau informații care depășesc exercitarea dreptului la apărare, situație care a și justificat în cauză emiterea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de concurență a respins caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71. Constatând legalitatea acestei decizii, judecătorul fondului a reținut întemeiat că, deși consilierea juridică exprimată în documentele respective viza relația dintre societatea recurentă și SC „H.” S.A., ambele companii fiind întreprinderi investigate, un asemenea aspect nu are drept efect imediat concluzia că respectiva consiliere din partea avocaților se referă și la posibile acuze formulate de Consiliul Concurenței, dat fiind că scopul urmărit al actelor pe care le-au elaborat a fost în mod clar și neechivoc protejarea eficientă a intereselor comerciale ale recurentei în relația sa contractuală cu o altă întreprindere, fără a reprezenta nicio componentă a dreptului la apărare, ceea ce dovedește că, prin conținutul său concret, corespondența în litigiu depășește cadrul legal și convențional al raporturilor juridice dintre avocat și client.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile din recurs privind nelegalitatea hotărârii primei instanțe pentru încălcarea dreptului la apărare, prin permiterea dezvăluirii conținutului corespondenței dintre client și avocat în cadrul unei proceduri administrative și pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbându-se natura juridică vădită și lămurită a acestuia.

Neîntemeiată este și critica din recurs privind existența în hotărârea atacată a unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, constatându-se că judecătorul fondului a indicat cu claritate argumentele care justifică în mod obiectiv distincția dintre conceptele de secret profesional și de comunicare protejată, arătând că, față de obiectul corespondenței examinate și de natura raportului juridic dintre părțile în litigiu, sunt aplicabile cauzei prevederile Legii nr. 21/1996, ca lege specială în materia dreptului concurenței, iar nu Legea nr. 51/1995, ca lege generală pentru profesia de avocat.

Fără a reține existența unor contradicții între reglementările date activității avocatului în cele două legi, instanța de fond a constatat cu just temei că prezentul litigiu este supus numai prevederilor Legii nr. 21/1996 pentru că actele elaborate de avocații externi ai societății recurente depășesc exercițiul dreptului la apărare, având scopul exclusiv de protejare a unor interese comerciale în relația contractuală a clientului lor cu o altă întreprindere.

Concluzia judecătorului fondului este conformă jurisprudenței pronunțate de Curtea de Justiție de la Luxemburg cu privire la aplicabilitatea protecției confidențialității în materia dreptului comunitar, prin care s-a reținut că, în legislația națională a statelor membre se regăsesc criterii comune, ca acelea care protejează legal, în circumstanțe similare, confidențialitatea corespondenței scrise între avocat și client cu condiția ca, pe de-o parte, o asemenea corespondență să fie efectuată în virtutea obiectivelor și intereselor drepturilor de apărare al clientului iar, pe de altă parte, această corespondență să emane de la avocați independenți, respectiv, avocați care nu sunt obligați față de client din perspectiva unui raport de muncă.

Cum în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea celor două condiții cumulative pentru corespondența cuprinsă în documentele nr. 64, 68, 69, 70 și 71, s-a constatat în mod corect legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de concurență a respins caracterul protejat al documentelor respective. Pentru argumentele care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat. 2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC „A.R.E.” SRL împotriva Sentinței nr. 5938 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM