ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7707/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7707/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată la 8 august 2012,

reclamanta SC „A.R.E.” SRL București a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din

18 iulie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței și pe cale de consecință,

să se constate caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71

consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, în

conformitate cu prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 2/1996 republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că prin decizia contestată autoritatea de

concurență a depășit atributele dreptului său de a desfășura inspecții prin

încercarea de a limita protecția confidențialității comunicărilor avocat-client

numai la cele privind consilierea clienților cu privire la drepturile și

obligațiile lor în cadrul unei investigații a autorității.

Reclamanta a susținut

că decizia emisă de pârât este nelegală și netemeinică, întrucât toate

documentele confidențiale reprezintă comunicări cu avocații externi ai

societății în cadrul acordării de asistență juridică, iar documentele

confidențiale intră în sfera de aplicare a protecției confidențialității

comunicărilor avocat-client opozabile autorității de concurență.

Ca prim motiv de

nelegalitate a deciziei atacate s-a invocat greșita calificare dată de pârât

documentelor identificate cu nr. 64, 68, 69, 70 și 71 în Procesul-verbal de

sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, arătându-se că toate acestea

reprezintă documente confidențiale și anume, comunicări între reclamantă și

avocații săi, pe tema drepturilor și obligațiilor societății în relația

contractuală cu SC „H.” SA.

Prin cel de-al doilea

motiv de nelegalitate s-a invocat încălcarea de către pârât a protecției legale

recunoscute comunicărilor avocat-client prin dispozițiile art. 24 din

Constituția României, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 privind

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 10 alin. (4) din Statutul

profesiei de avocat și art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Cu referire la aceste

norme din dreptul intern, reclamanta a arătat că principiul de bază care

justifică protecția relației avocat-client este acela că, pentru a beneficia pe

deplin de dreptul la apărare clientul trebuie să aibă asigurarea absolută și

nelimitată că tot ceea ce-i comunică avocatului său nu poate fi dezvăluit fără

consimțământul său.

Această protecție s-a

arătat că este recunoscută ca unul din drepturile fundamentale, fiind o

componentă a dreptului la intimitate prevăzut în art. 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care servește și unei

finalități de interes public mai larg, aceea de a asigura persoanelor

(clienților) toate condițiile pentru respectarea legii și pentru buna

administrare a justiției, aspect care depinde de informarea avocatului în mod

complet de către client.

Față de finalitatea

atât de interes privat, cât și de interes public urmărită prin protecția

comunicărilor avocat-client, s-a arătat că, singurele limite admisibile ale

acestei protecții sunt cele în care corespondența are loc în afara noțiunii de

exercitare a profesiei de avocat, cum ar fi situația în care corespondența nu

privește consultanța juridică, ci o relație de afaceri între avocat și clientul

său ori situația în care corespondența privește facilitarea săvârșirii unei

infracțiuni/contravenții/fraude.

Reclamanta a

considerat că prin decizia atacată pârâtul încarcă să extindă în mod abuziv

limitele puterilor sale de investigație, prin restrângerea protecției

comunicărilor avocat-client numai la acele comunicări care privesc eventuale

apărări ale clientului într-o procedură prezentă sau viitoare a autorității de

concurență, ceea ce reprezintă o interpretare eronată, pentru următoarele

considerente:

- dacă orice

corespondență avocat-client cu privire la alte drepturi și obligații decât cele

procedurale, strict aferente unei investigații a Consiliului Concurenței poate

fi supusă dezvăluirii către acesta, s-ar limita posibilitatea avocaților de a

acorda asistență juridică în orice materie, alta decât proceduri derulate de

către Consiliul Concurenței;

- în condițiile în

care legea permite Consiliului Concurenței să sesizeze alte autorități cu

privire la acte sau fapte care intră în sfera lor de anchetă, s-ar putea ajunge

în situația sesizării unor autorități care nu au dreptul de acces la

corespondența avocat-client despre infracțiuni sau contravenții de care

Consiliul ia cunoștință prin ridicarea comunicărilor avocat-client, prin care

clientul de confesează avocatului în scopul obținerii de asistență juridică în

alte proceduri decât cele derulate de către Consiliu sau cu privire la alte

fapte decât cele investigate de acesta;

- Consiliul

Concurenței ar putea ridica documente prin care un client solicită și obține

consultanță juridică cu privire la legalitatea comportamentului său, eventual

chiar restrictiv de concurență, anterior deschiderii procedurii de

investigație, ceea ce ar anihila dreptul la apărare al clientului, precum și

posibilitatea avocaților de a-și exercita profesia, făcând inaplicabilă teza

din art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, potrivit căreia, în

acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene de Justiție, se instituie

protecția comunicărilor provenite de la avocat anterior deschiderii procedurii

de investigare de către autoritatea de concurență.

Interpretarea dată de

Consiliul Concurenței a fost apreciată de către reclamantă ca fiind rezultatul

unei confuzii între dreptul la apărare și apărarea în cadrul unor proceduri

(potențial judiciare) contencioase, susținându-se că se ignoră conținutul

noțiunii de drept la apărare consacrat de legea avocaturii, în condițiile în

care legea concurenței nu cuprinde dispoziții referitoare la conținutul sau

limitele de exercitare a dreptului la apărare. În atare situație, s-a învederat

că, toate activitățile de asistență juridică desfășurate de avocat, inclusiv

cele de consultanță cu privire la contracte comerciale, intră în componența

dreptului la apărare, drept care nu se subsumează numai procedurii aflate în

derulare la Consiliul Concurenței, ci vizează toate palierele asistenței

juridice acordate întreprinderii investigate, inclusiv cu privire la

contractele comerciale în desfășurare.

Aceeași interpretare

dată de Consiliul Concurenței a fost considerată de către reclamantă ca fiind

contrară principiilor Legii nr. 21/1996, cu motivarea că, art. 36 alin. (8) din

această lege nu reprezintă o derogare de la regula protecției comunicărilor

avocat-client, iar derogarea de la un principiu fundamental de drept nu poate

fi dedusă în mod implicit, printr-un argument de interpretare per a contrario.

Raportat la toate

aceste argumente, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012,

întrucât corespondența sigilată și ridicată în cursul inspecției inopinate din

27 martie 2012 constituie comunicare privind consultanța acordată de avocați în

vederea exercitării dreptului la apărare al societății reclamante în legătură

cu faptele și actele care fac obiectul procedurii administrative desfășurate de

Consiliul Concurenței, iar decizia respectivă a fost emisă la mai mult de 30 de

zile de la data Adresei nr. RG-5344 din 17 aprilie 2012, reiterată cu Adresa

nr. RG-7171 din 29 mai 2012, prin care s-a solicitat să se constate caracterul

protejat al documentelor confidențiale având ca obiect consultanța acordată de

avocat cu privire la procesul de renegociere cu SC „H.” SA a Contractului-cadru

de vânzare-cumpărare energie electrică nr. 89/CE/2008.

de fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat

Sentința civilă nr. 5938 din 22 octombrie 2012, prin care a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Instanța de fond a

constatat legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, cu motivarea că

documentele ridicate în plic sigilat de la sediul societății reclamante și

identificate cu numerele 64, 68, 69, 70 și 71 din Procesul-verbal de constatare

și inventariere nr. CC/DIE/813 din 27 martie 2012 nu pot beneficia de protecția

legală recunoscută prin dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996,

republicată, care prevăd că nu pot fi ridicate ori folosite ca probă

documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociația de întreprinderi

investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.

Examinând conținutul

documentelor ridicate de la sediul reclamantei, judecătorul fondului a reținut

că acestea nu se subsumează dreptului constituțional la apărare, întrucât corespondența

respectivă nu s-a realizat în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării

dreptului la apărare, nu a avut ca obiect necesitatea formulării unor apărări

față de eventualele acuze aduse de Consiliul Concurenței, vizând de fapt

apărarea drepturilor contractuale și procesuale în contextul unei situații

potențial litigioase cu SC „H.” SA.

Din materialitatea

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ținând cont de ordinea lor cronologică,

prima instanță a considerat că rezultă faptul că elementul declanșator al

solicitării de asistență juridică a fost solicitarea de renegociere a

termenilor contractuali adresate de către SC „H.” SA și în consecință,

necesitatea reclamantei de a obține consiliere juridică nu și-a avut sorgintea

în considerarea exercitării unui drept la apărare, ci în nevoia acesteia de

a-și proteja cât mai eficient interesele sale comerciale implicate de relația

contractuală cu SC „H.” SA.

Lipsa de substanță

juridică a argumentelor invocate de reclamantă în motivarea acțiunii a fost

constatată și prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene, exprimată în cauzele reunite nr. T-125/2003 (Akzo Nobel Chemicals Ltd

) și nr. T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd).

Astfel, s-a reținut

că, atunci când instanța comunitară a evaluat măsura în care un document merită

să beneficieze de protecția oferită prin privilegiul legal al

confidențialității au fost avute în vedere drept criterii împrejurarea dacă

documentul în cauză nu conținea mențiuni privind nevoia companiei de a se

aprecia dacă anumite practici erau în conformitate cu legislația concurenței și

posibilitatea de a aplica pentru programul de clemență și deci asemenea aspecte

au fost apreciate ca reprezentând manifestări ale exercitării dreptului la

apărare față de posibile acuze privind încălcarea legislației în materia

concurenței.

Din acest motiv, în

opinia primei instanțe, conceptul de respectare a secretului profesional

prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 nu poate fi aplicat în

materia concurenței, dat fiind că, în cadrul investigației devin incidente

dispozițiile speciale ale Legii nr. 21/1996, iar aprecierea, în ce măsură

documentul are sau nu caracter protejat, trebuie făcută prin prisma

reglementării speciale.

În contextul

investigațiilor privind fapte concurențiale, s-a reținut că noțiunea de

informații confidențiale acoperă acele date care, dacă ar ajunge la cunoștința

unor terți, în principal, cei aflați în relație de concurență, ar determina

prejudicii unei întreprinderi și pentru acest motiv, Consiliul Concurenței are

obligația de a asigura confidențialitatea acestui tip de informații (secrete de

afaceri), fără însă ca întreprinderile să poată invoca natura lor confidențială

ca temei pentru limitarea dreptului autorității de a obține respectivele informații

și de a le folosi ca probe.

Față de dispozițiile

art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, s-a considerat că, pentru a fi

protejate, comunicările trebuie să fie realizate în cadrul și în scopul

exclusiv al exercitării dreptului la apărare, trebuie să fie întocmite după

deschiderea procedurii administrative sau anterior, dar, în mod necesar, să fie

referitoare la obiectul procedurii.

În cauză, s-a

constatat ca nefiind îndeplinite aceste cerințe legale, pentru că documentele

sigilate și ridicate de la sediul societății reclamante nu reprezintă o

corespondență client-avocat elaborată în vederea exercitării dreptului la

apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezente sau

viitoare a Consiliului Concurenței.

Contrar susținerilor

reclamantei, judecătorul fondului a reținut că investigația deschisă de

Consiliul Concurenței, prin raportare la competența sa funcțională, are ca

obiect posibila natură anticoncurențială a relației comerciale dintre

companiile supuse investigației, iar nu drepturile și obligațiile stipulate de

părți într-un contract și cu privire la care se poartă negocieri/renegocieri.

Critica reclamantei

cu privire la termenul în care a fost emisă decizia contestată a fost respinsă

de asemenea ca nefondată, reținându-se că în cauză nu sunt incidente

prevederile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, cu motivarea

că acest act normativ reglementează o situație de fapt și de drept care nu se

regăsește în litigiul pendinte, respectiv, situația emiterii sau reînnoirii

unor autorizații de către autoritățile administrației publice.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta SC „A.R.E.” SRL, solicitând modificarea

sau casarea, după caz, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii,

anulării Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de Consiliul Concurenței și

constatării caracterului protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71

consemnate în Procesul-verbal de constatare și inventariere nr. CC/DIE/813 din

27 martie 2012.

Nelegalitatea

hotărârii primei instanțe a fost invocată pentru încălcarea dreptului

fundamental la apărare, pentru pronunțarea soluției în baza unor motive

contradictorii și străine de natura pricinii și pentru interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii juridice vădite și

lămurite a acestuia.

În dezvoltarea

acestui prim motiv de recurs, s-a arătat că a fost încălcat dreptul fundamental

la apărare prin permiterea dezvăluirii conținutului absolut confidențial al

corespondenței dintre client și avocat.

Recurenta a învederat

că art. 35 din Legea nr. 51/1995 consfințește inviolabilitatea secretului

profesional, iar art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996 confirmă

inviolabilitatea secretului comunicărilor avocat-client și în cadrul

investigațiilor desfășurate de Consiliul Concurenței pentru a proteja

subiectele supuse controlului de ingerința inspectorilor în comunicările dintre

subiectul controlat și avocat, chiar dacă această corespondență se referă la

obiectul investigației și s-ar dori a fi ridicată ori folosită ca probă, tocmai

pentru a nu exista vreun dubiu în sensul că, această inviolabilitate ar putea

fi nesocotită de inspectorii de concurență și de Consiliul Concurenței în

exercitarea atribuțiilor discreționare de control pe care le au.

Pentru celelalte

comunicări dintre subiectul supus controlului și avocatul său, respectiv cele

care nu ar avea legătură cu obiectul investigației, s-a arătat că problema

ridicării sau folosirii ca probă în cadrul investigației nu necesită o

reglementare specială ca aceea prevăzută de art. 36 alin. (8) din Legea nr.

21/1996, întrucât aceste comunicări nu pot fi ridicate în temeiul alin. (2) din

același text de lege, care permite inspectorilor să procedeze la ridicarea de

copii ale documentelor găsite, numai dacă există indicii că pot fi obținute

informații considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.

Prin urmare, s-a

arătat că nu există contradicție între art. 35 din Legea nr. 51/1995 și art. 36

alin. (8) din Legea nr. 21/1996, cum în mod greșit a reținut prima instanță,

deoarece norma din legea concurenței reprezintă confirmarea principiului din

legea avocaturii, în ipoteza specială a comunicării dintre avocat și client

care are legătură cu obiectul investigației și s-ar dori ca documentul să fie

ridicat ori folosit ca probă.

Documentele, al căror

caracter confidențial este disputat în speță, se dorește a fi ridicate de

Consiliul Concurenței, întrucât se consideră că ar avea legătură cu obiectul

supus investigației și eventual ar fi folosite ca probă, dar reprezintă

materializarea unor comunicări între avocat și client, astfel că sunt protejate

în temeiul art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Nelegalitatea

invocată pentru motivele contradictorii și străine de natura pricinii pe care

le-ar cuprinde hotărârea atacată a fost argumentată de recurentă prin

considerentele legate de întinderea sferei dreptului la apărare, arătându-se că

prima instanță consideră că dreptul la apărare și implicit, protecția

caracterului confidențial al comunicării dintre client și avocat ar fi limitată

doar la cazul în care clientului i se aduce o învinuire privind încălcarea unor

norme legale care atrage aplicarea unei sancțiuni contravenționale sau penale,

iar nu în cadrul acțiunilor prin care o persoană își susține în mod legitim

interesele, prin intermediul unui avocat în cadrul unor raporturi de drept

privat.

Sub acest aspect, s-a

susținut că dreptul la apărare nu este limitat prin lege doar la situațiile

restrictive menționate de prima instanță, care de altfel a omis să ia în

considerare faptul că problema litigioasă privind caracterul protejat al

documentelor confidențiale se pune în cadrul unei proceduri cu caracter

sancționator (contravențional) a Consiliului Concurenței și eventuala încălcare

a confidențialității comunicărilor respective ar putea fi de natură să atragă

răspunderea contravențională a reclamantei, fiind incident chiar sensul

restrâns al noțiunii dreptului la apărare.

Nelegalitatea

invocată pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și

schimbarea naturii juridice vădite și lămurite a acestuia a fost motivată de

recurentă prin calificarea dată consultanței juridice de consultanță economică,

arătându-se că, în materia normelor de concurență, situația de fapt nu poate fi

decât de natură economică și existența acestei situații de fapt confirmă

legătura dintre obiectul consultației juridice și obiectul investigației

Consiliului Concurenței.

Recurenta a susținut

că interpretarea instanței de fond este în dezacord cu realitatea care rezultă

cu evidență din conținutul documentelor confidențiale, care se subsumează

sferei legale a obiectului activității avocatului reglementată în art. 3 din

Legea nr. 51/1995.

Netemeinicia

hotărârii atacate a fost invocată pentru faptul că prima instanță nu a ținutul

cont că documentele în discuție fac parte din comunicări protejate drept

confidențiale, atât din perspectiva protecției generale a comunicării

avocat-client, cât și din perspectiva dispozițiilor speciale cuprinse în art. 36

alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Avându-se în vedere

că documentele confidențiale au fost transmise în cadrul unei comunicări

avocat-client, recurenta a arătat că acestora li se aplică, atât dispozițiile

legale naționale privind protecția confidențialității comunicării avocat-client

prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 10 alin. (4)

din Statutul profesiei de avocat (conform cărora toate comunicările cu caracter

profesional efectuate între avocat și clienții săi, indiferent de suport, intră

sub protecția absolută a comunicărilor avocat-client), cât și regimul juridic

al inviolabilității secretului comunicării avocat-client, conturat în

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

De asemenea, s-a

învederat că documentele confidențiale beneficiază și de protecția conferită de

dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 republicată, potrivit

cărora nu pot fi ridicate decât documente care să fie necesare pentru îndeplinirea

misiunii inspectorilor de concurență, misiune care constă în investigarea

posibilelor încălcări ale legii concurenței în relația contractuală dintre

recurentă și SC „H.” SA.

Contrar susținerilor

din decizia Consiliului Concurenței, s-a arătat că toate documentele

confidențiale, inclusiv documentul nr. 71, reprezintă comunicări între

societatea recurentă și avocații săi externi.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

de drept relevante

În cadrul inspecției

inopinate desfășurate de Consiliul Concurenței la 27 martie 2012 la sediul SC

„A.R.E.” SRL au fost ridicare în plicuri sigilate documentele identificate cu

nr. 64, 68, 69, 70 și 71 și consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr.

CC/DIE/793, întrucât reprezentanții societății au invocat faptul că documentele

respective beneficiază de privilegiul legal acordat relației avocat-client,

aflându-se sub incidența prevederilor art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996,

republicată.

Prin Decizia nr. 40

din 18 iulie 2012 emisă de Președintele Consiliului Concurenței s-a respins

caracterul protejat al acestor documente, cu motivarea că, din analiza datelor

aflate la dispoziția Consiliului Concurenței, reiese că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute cumulativ la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996

republicată pentru a se considera că documentele nr. 64, 68, 69, 70 și 71 sunt

acoperite de privilegiul legal acordat corespondenței avocat-client.

Cadrul legislativ de

reglementare a acestui privilegiu legal este reprezentat de dispozițiile art.

36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, conform cărora, comunicările

dintre întreprinderea sau asociația de întreprinderi investigate și avocatul

acestora, realizate în cadrul și cu scopul exclusiv al exercitării dreptului la

apărare al întreprinderii, respectiv după deschiderea procedurii administrative

în baza acestei legi ori anterior deschiderii procedurii administrative, cu

condiția ca aceste comunicări să aibă legătură cu obiectul procedurii, nu pot

fi ridicate ori folosite ca probă, în cursul procedurilor desfășurate de

Consiliul Concurenței și de asemenea, nu pot fi ridicate ori folosite ca probă

documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociația de

întreprinderi investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la

apărare.

Interpretând corect

aceste dispoziții legale în raport cu elementele de fapt concrete ale cauzei,

instanța de fond a constatat în mod judicios legalitatea Deciziei nr. 40 din 18

iulie 2012, prin care Consiliul Concurenței a respins caracterul protejat

pentru Documentele nr. 64 din 11 ianuarie 2012, nr. 68 din 15 martie 2012, nr.

69 din 15 martie 2012, nr. 70 din 20 martie 2012 și nr. 71 din 15 martie 2012,

care au fost întocmite anterior declanșării investigației - 23 martie 2012 și

aducerii la cunoștință a ordinului de investigație către societatea recurentă -

27 martie 2012.

În acest sens, s-a

avut în vedere că, documentele nr. 64, 68, 69 și 70 îndeplinesc numai prima

condiție impusă de lege, reprezentând într-adevăr corespondența purtată între

societatea recurentă și avocații săi, fără însă a îndeplini și cea de-a doua

cerință legală, întrucât corespondența respectivă are ca obiect procesul de

negociere contractuală dintre societatea recurentă și SC „H.” SA și deci a fost

realizată exclusiv într-un scop comercial, iar nu în vederea exercitării dreptului

la apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezentate

sau viitoare a Consiliului Concurenței.

În ceea ce privește

Documentul nr. 71, s-a reținut că nici nu reprezintă o comunicare cu un avocat

extern al societății, astfel că nu este întrunită chiar prima cerință prevăzută

la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, pentru a se aprecia că

documentul în discuție este acoperit de privilegiul legal acordat

corespondenței avocat-client.

Respingerea

caracterului protejat al documentelor în discuție s-a considerat a fi fost

justificată de către autoritatea de concurență, pentru că societatea recurentă

nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 36

alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată și anume, că respectiva

corespondență a fost purtată între societate și avocații săi și că, aceasta s-a

purtat în vederea exercitării dreptului la apărare al societății în legătură cu

obiectul investigației Consiliului Concurenței.

Judecătorul fondului

a examinat corect legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 în raport cu

prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, reținând cu

just temei că acestea sunt incidente față de natura procedurii în cadrul căreia

s-a născut litigiul și anume, procedura specială prevăzută într-o lege organică

și care implică un raport de drept public între părți.

Din acest motiv, este

corectă concluzia primei instanțe că norma juridică relevantă în cauză este cea

cuprinsă în legea concurenței, ca lege specială și că, numai în raport de

conținutul acesteia pot fi examinate argumentele referitoare la dreptul la

apărare, secretul profesional, obligația de a păstra secretul profesional,

inviolabilitatea actelor și lucrărilor avocatului sau documente confidențiale.

Legea română a

concurenței a preluat în mod expres, în cuprinsul articolului privind

inspecțiile inopinate, principiile jurisprudenței europene, în scopul

asigurării unei aplicări coerente și convergente a normelor substanțiale din

domeniul dreptului concurenței, recunoscându-se legitimitatea ocrotirii

comunicărilor dintre agentul economic și avocatul său extern (independent), ca

parte a dreptului la apărare de care beneficiază întreprinderile implicate în

procedurile desfășurate de Comisia Centrală (Cauza C-155/79 AM & S contra

Comisiei, cauzele reunite nr. T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals Ltd) și nr.

T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd contra Comisiei Comunităților Europene).

Avându-se în vedere

natura particulară a principiului protecției confidențialității comunicărilor

dintre avocați și clienți, al cărui obiect îl reprezintă atât protecția

exercitării depline a dreptului la apărare al justițiabililor, cât și protecția

cerinței că orice justițiabil trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se

adresa în deplină libertate avocatului său, în jurisprudența comunitară s-a

reținut că acest privilegiu legal nu reprezintă un principiu fix, absolut, cu

prioritate față de alte principii legale, astfel că, Regulamentul nr. 17

trebuie să fie interpretat ca protejând confidențialitatea comunicațiilor

scrise avocat-client, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

- comunicațiile

trebuie să emane de la avocați independenți, respectiv, avocați care nu sunt

legați de clienți printr-un raport de muncă;

- comunicațiile

trebuie făcute pentru scopurile și în interesul exercitării dreptului la

apărare al clienților.

Stabilirea corectă a

cadrului legal incident în cauză justifică în mod obiectiv înlăturarea tuturor

argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în baza art. 35 din Legea nr.

51/1995, ca lege generală pentru reglementarea profesiei de avocat, întrucât nu

este îndeplinită ipoteza avută în vedere de această normă legală:percheziția

persoanei avocatului sau a sediului acestuia sau interpretarea/înregistrarea corespondenței

sale, în condițiile în care procedura inspecției desfășurate de Consiliul

Concurenței are loc la sediul întreprinderii.

În atare situație, nu

sunt aplicabile în cauză nici parag. 2 și 3 ale art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care prevăd conținutul specific al noțiunii de drept la un

proces echitabil în materie penală, ceea ce dovedește caracterul irelevant

pentru prezentul litigiu al jurisprudenței depuse în recurs cu privire la

garanțiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei

infracțiuni și anume, hotărârile Curții europene a drepturilor omului în cazul

S. vs Elveția, cazul Niemitz vs. Germania, cazul Campbell vs. Marea Britanie și

cazul André și alții vs. Franța.

În consecință,

conceptul de secret profesional din Legea nr. 51/1995 are o altă semnificație

decât conceptul de comunicare protejată, reglementată printr-o procedură

administrativă specială prevăzută de legea concurenței, atât în ceea ce

privește investigația instrumentată de Consiliul Concurenței, cât și în ceea ce

privește puterile de inspecție și limitele lor.

Delimitând sfera de

aplicare a conceptului de secret profesional și a celui de corespondență

protejată, judecătorul fondului a reținut întemeiat ca fiind relevante în

prezenta cauză numai natura și respectiv, evaluarea corespondenței sigilate din

perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de protecția legală

instituită prin dispozițiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996,

republicată.

Examinând nemijlocit

caracteristicile pe care le prezintă corespondența purtată de recurentă cu

avocații săi, instanța de fond a constatat corect că nu sunt îndeplinite

cerințele impuse de lege pentru recunoașterea caracterului protejat unor

documente care nu au legătură cu dreptul la apărare, în accepțiunea art. 36

alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată și a jurisprudenței europene

referitoare la privilegiul legal al comunicărilor dintre avocat și

întreprindere.

Astfel, în sentința

primei instanțe s-a reținut în mod corect că, prin prisma conținutului lor,

documentele identificate nr. 64, 68, 69, 70 și 71 în procesul-verbal de

constatare și inventariere nu se circumscriu exercitării dreptului la apărare,

excedând conținutului raportului juridic stabilit între avocat și client,

întrucât se referă exclusiv la relațiile comerciale dintre două întreprinderi

și nu au ca obiect necesitatea formulării unor apărări față de eventualele

acuze adresate de Consiliul Concurenței.

Ceea ce a declanșat

cererea de asistență juridică a fost renegocierea unor clauze contractuale,

fiind astfel evident că, necesitatea societății recurente de a obține

consiliere juridică nu a fost determinată în considerarea exercitării unui

drept la apărare față de eventualitatea sancționării sale contravenționale

pentru încălcarea unei norme din dreptul concurenței, ci în interesul unei

protecții mai eficiente a intereselor sale comerciale implicate în relația

contractuală cu SC „H.” SA.

În jurisprudența

comunitară s-a reținut că întreprinderea care susține confidențialitatea unui

document trebuie să prezinte elemente utile de natură să probeze că documentul

este în mod efectiv protejat prin confidențialitate, nefiind suficientă simpla

invocare a protecției legale (cauzele conexate T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals

Ltd și nr. T-253/2003 Akros Chemicals Ltd vs. Comisia Comunităților Europene)

În aceleași cauze,

s-a considerat că nu poate beneficia de protecția oferită prin privilegiul

legal un document, care deși a fost elaborat în relația avocat-client, nu

conține mențiuni privind nevoia companiei de a aprecia asupra conformității

unor practici cu legislația concurenței sau posibilitatea de a aplica pentru

programul de clemență, aspecte calificate ca manifestări ale exercitării

dreptului la apărare față de posibile acuze privind încălcarea legislației și

în materia concurenței.

Recurenta-reclamantă

nu a dovedit necesitatea și oportunitatea întocmirii documentelor în litigiu

pentru exercitarea dreptului său la apărare, nefiind îndeplinită condiția

prevăzută de lege ca aceste documente să privească obiectul investigației, dar

în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.

În consecință,

protecția confidențialității nu se poate conferi în mod automat tuturor

documentelor elaborate de către un avocat extern, chiar și în cazul în care

acestea cuprind responsabilități sau informații care depășesc exercitarea

dreptului la apărare, situație care a și justificat în cauză emiterea Deciziei

nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de concurență a respins

caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 și 71.

Constatând

legalitatea acestei decizii, judecătorul fondului a reținut întemeiat că, deși

consilierea juridică exprimată în documentele respective viza relația dintre

societatea recurentă și SC „H.” S.A., ambele companii fiind întreprinderi

investigate, un asemenea aspect nu are drept efect imediat concluzia că

respectiva consiliere din partea avocaților se referă și la posibile acuze

formulate de Consiliul Concurenței, dat fiind că scopul urmărit al actelor pe care

le-au elaborat a fost în mod clar și neechivoc protejarea eficientă a

intereselor comerciale ale recurentei în relația sa contractuală cu o altă

întreprindere, fără a reprezenta nicio componentă a dreptului la apărare, ceea

ce dovedește că, prin conținutul său concret, corespondența în litigiu

depășește cadrul legal și convențional al raporturilor juridice dintre avocat

și client.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile din recurs

privind nelegalitatea hotărârii primei instanțe pentru încălcarea dreptului la

apărare, prin permiterea dezvăluirii conținutului corespondenței dintre client

și avocat în cadrul unei proceduri administrative și pentru interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății, schimbându-se natura juridică vădită

și lămurită a acestuia.

Neîntemeiată este și

critica din recurs privind existența în hotărârea atacată a unor motive

contradictorii și străine de natura pricinii, constatându-se că judecătorul

fondului a indicat cu claritate argumentele care justifică în mod obiectiv

distincția dintre conceptele de secret profesional și de comunicare protejată,

arătând că, față de obiectul corespondenței examinate și de natura raportului

juridic dintre părțile în litigiu, sunt aplicabile cauzei prevederile Legii nr.

21/1996, ca lege specială în materia dreptului concurenței, iar nu Legea nr.

51/1995, ca lege generală pentru profesia de avocat.

Fără a reține

existența unor contradicții între reglementările date activității avocatului în

cele două legi, instanța de fond a constatat cu just temei că prezentul litigiu

este supus numai prevederilor Legii nr. 21/1996 pentru că actele elaborate de

avocații externi ai societății recurente depășesc exercițiul dreptului la

apărare, având scopul exclusiv de protejare a unor interese comerciale în

relația contractuală a clientului lor cu o altă întreprindere.

Concluzia

judecătorului fondului este conformă jurisprudenței pronunțate de Curtea de

Justiție de la Luxemburg cu privire la aplicabilitatea protecției confidențialității

în materia dreptului comunitar, prin care s-a reținut că, în legislația

națională a statelor membre se regăsesc criterii comune, ca acelea care

protejează legal, în circumstanțe similare, confidențialitatea corespondenței

scrise între avocat și client cu condiția ca, pe de-o parte, o asemenea

corespondență să fie efectuată în virtutea obiectivelor și intereselor

drepturilor de apărare al clientului iar, pe de altă parte, această

corespondență să emane de la avocați independenți, respectiv, avocați care nu

sunt obligați față de client din perspectiva unui raport de muncă.

Cum în cauză nu s-a

dovedit îndeplinirea celor două condiții cumulative pentru corespondența

cuprinsă în documentele nr. 64, 68, 69, 70 și 71, s-a constatat în mod corect

legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de

concurență a respins caracterul protejat al documentelor respective.

Pentru argumentele

care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de

modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC „A.R.E.” SRL împotriva Sentinței nr. 5938 din 22 octombrie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM