ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1979/2016

Decizia nr. 1979/2016

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 6.469 de la 19 decembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Poșta Română SA.

A calificat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind una stand-alone, având în vedere condițiile particulare în care aceasta a fost inițiată și continuată, precum și de prevederile art. 16 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului Uniunii Europene și de cele ale art. 9 alin. (1) și 2 din Directiva nr. 104/2014 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene. Aceasta întrucât, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând diferențele de reducere tarifară aferente perioadei 01 aprilie 2005 - 31 ianuarie 2011, ca urmarea aplicării unui tarif superior, discriminatoriu față de cel aplicat de pârâtă în favoarea SC B. SA, ceea ce a condus la o practică anticoncurențială constatată și sancționată prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 52/2010.

A reținut, în esență, că pârâta nu a exercitat un abuz de poziție dominantă pe vreuna din piețele de servicii analizate, ceea ce a condus la concluzia că, nu există situația premisă a săvârșirii unei practici anticoncurențiale din categoria celor interzise de art. 102 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

Prima instanță a considerat că, reclamanta nu a propus probe care să ateste condițiile înțelegerii comerciale dintre pârâtă și SC B. SA și nu a probat că prin practicarea unor astfel de condiții, poziția sa concurențială față de cea a B. SA ar fi fost dezavantajată. De asemenea, reclamanta nu a probat nici în ce au constat prestațiile realizate de concurentul său, SC B. SA, în cadrul relației contractuale pe care acesta a avut-o cu pârâta în perioada ce formează obiectul litigiului.

În absența unor astfel de probe, prima instanță nu a putut aprecia dacă prestațiile la care s-au obligat reclamanta și SC B. SA față de pârâtă erau echivalente.

Cum prin acțiunea în despăgubire, A. a solicitat acordarea unui rabat superior față de cel prevăzut prin contractul încheiat cu pârâta, prejudiciul invocat nu a fost calificat drept damnum emergens. În absența unei clauze contractuale care să fi dat reclamantei dreptul la un rabat egal cu cel oferit de pârâtă concurentului SC B. SA, prima instanță a statuat că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu sub forma profitului nerealizat.

Pe de altă parte, din cuprinsul contractului înregistrat în evidențele C.N.P.R. sub nr. x/CD/5171 din 26 aprilie 2005 și în cele ale A. sub nr. 2.820 din 26 aprilie 2005, a rezultat că relația contractuală dintre reclamantă și pârâta C.N.P.R. a durat numai până la sfârșitul anului 2005. Pe de altă parte, chiar și în cuprinsul Deciziei nr. 52 din 16 decembrie 2010 a Consiliului Concurenței s-a reținut că raporturile contractuale dintre A. și CNPR au durat până la finalul anului 2007.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate, iar, pe fond, admiterea cererii și obligarea pârâtei la plata sumei de 5.362.184,50 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. nr. 1.701/A din 30 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul apelul formulat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 6.469 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot și în consecință:

A admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.137.677,9 lei despăgubiri reprezentând diferență reducere tarifară aferentă perioadei 14 iulie 2005 - 1 august 2009, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate.

Instanța de apel a apreciat că, în lipsa unei decizii definitive a Consiliului Concurenței de sancționare a pârâtei pentru practici anticoncurențiale, instanța de fond în mod eronat a respins acțiunea în considerarea lipsei dovezilor, sarcina probei revenind reclamantei, în ce privește dovada exploatării poziției dominante pe piață de către pârâtă, precum și privind săvârșirea faptelor sancționate de art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.

Instanța de apel a constatat că existența unei hotărâri a unei autorități publice de concurență, prin care se constată încălcări ale regulilor de concurență dovedește existența faptelor cauzatoare de prejudicii și oferă elementele în ce privește întinderea și efectele acestor fapte.

Acțiunile în răspundere civilă pot fi subsecvente unei hotărâri a unei autorități publice (follow on) sau pot fi de sine stătătoare (stand alone).

În acțiunile în răspundere civilă delictuală "follow on", acestea se bazează direct pe decizia de aplicare a sancțiunii contravenționale.

Sub acest aspect și având în vedere dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de apel a stabilit că, acțiunea reclamantei este de tip "follow on".

Instanța de fond și-a motivat calificarea dată acțiunii introductive ca fiind o acțiune "stand alone", întrucât acțiunea a fost promovată înainte ca acțiunea în anularea Deciziei nr. 52 din 16 decembrie 2010 a Consiliului Concurenței, exercitată de pârâtă să fi primit o soluționare irevocabilă, iar, ulterior, prin aceea că Decizia civilă nr. 903 din 05 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a obligat tribunalul să continue judecata, fără a se mai aștepta soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea Deciziei nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că, prima instanță a dat o calificare greșită acțiunii reclamantei și a ignorat cu desăvârșire efectele deciziei Consiliului Concurenței, ceea ce au condus la soluționarea greșită a cauzei, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În același context, instanța de apel a reținut și nelegalitatea respingerii acțiunii, cu motivarea legată de efectele Directivei nr. 104/2014 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, care, în raport de data introducerii acțiunii - 27 iulie 2011, nu s-ar fi putut aplica retroactiv.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că între pârâta C.N.P.R. prin Direcția Regională de Poștă București, în calitate de prestator și reclamanta apelanta SC A. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract înregistrat sub nr. x/CD/5171, respectiv nr. 2.820 din 26 aprilie 2005.

Potrivit acestui contract, pârâta s-a obligat să presteze în beneficiul reclamantei contra cost, servicii de prezentare, prelucrare și expediere a trimiterilor de corespondență neprioritară simplă sau recomandată, cu sau fără confirmare de primire în sistem "TP", potrivit destinațiilor indicate de reclamantă.

În apel au fost depuse acte adiționale semnate de părți, prin care s-a stipulat prelungirea de drept cu perioade succesive de câte un an, respectiv dacă niciuna din părți nu notifică în scris, în termen de 30 de zile calendaristice înainte de împlinirea termenului pentru care s-a încheiat/prelungit contractul, celeilalte părți intenția de încetare a acestuia.

Părțile au mai încheiat și un contract nr. 110/3563 din 14 august 2009, respectiv nr. 323 din 21 august 2009, modificat prin actele adiționale nr. 2 din 24 septembrie 2010 și nr. 3 din 20 iulie 2011.

În considerentele deciziei, instanța de apel a avut în vedere art. 12 ultimul paragraf din Directiva 2008/6/EC, directivă transpusă în legislația națională prin O.G. nr. 31/2002.

Prin Decizia nr. 52 din 16 decembrie 2010 a Consiliului Concurenței, s-a constatat că pârâta a încălcat art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 și art. 102 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pentru săvârșirea următoarelor fapte:

- acordarea unui tratament preferențial față de concurenții întreprinderii B. SA în perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, pe piața relevantă a serviciului poștal standard de trimitere internă de publicitate prin poștă adresată (C.), prezentată la punctele de acces ale rețelei poștale de către întreprinderi;

- acordarea unui tratament preferențial față de concurenții întreprinderii B. SA în perioada 1 mai 2009 - 1 august 2009, pe piața relevantă a serviciului poștal standard de trimitere internă de corespondență neprioritară, prezentată la punctele de acces ale rețelei poștale de către întreprinderi;

- acordarea reducerilor tarifare în mod discriminatoriu în perioada 01 martie 2008 - 01 august 2009, ca urmare a aplicării politicii CNPR din perioada 01 martie - 01 august 2009 privitoare la acordarea reducerilor tarifare pentru furnizarea serviciului poștal standard de trimitere internă de publicitate prin poștă adresată și a serviciului poștal standard de trimitere internă de corespondență neprioritară prezentată la punctele de acces ale rețelei poștale de către întreprinderi.

Așa fiind, în temeiul art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenței a aplicat intimatei pârâte o amendă în cuantum de 103.373.320 lei reprezentând 7,2% din cifra de afaceri totală a acesteia, aferentă exercițiului financiar 2009, pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 și art. 102 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a obligat-o să înceteze practicile nelegale.

În judecata apelului, instanța de apel a avut în vedere Sentința civilă nr. 4.139 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis în parte cererea formulată de Compania Națională Poșta Română și a fost anulată în parte Decizia Consiliului Concurenței nr. 52/2010, doar în ce privește cuantumul amenzii, care a fost redus la suma de 89.015.914 lei. În data de 28 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul Consiliului Concurenței și a fost modificată sentința, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de Compania Națională Poșta Română SA, decizia Consiliului Concurenței fiind menținută ca atare.

Instanța de apel a constatat că faptele delictuale imputate de reclamantă pârâtei și vinovăția acesteia sunt dovedite prin decizia de sancționare contravențională definitivă. Astfel, reclamanta în calitatea sa de victimă a faptelor anticoncurențiale este îndrituită, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., la repararea prejudiciului suferit, constând în diferențele de reduceri tarifare de care a fost lipsită, dar care fuseseră acordate în mod preferențial unui alt concurent.

Întinderea despăgubirii este determinată de calitatea reclamantei apelante de profesionist, având ca obiectiv obținerea unui profit, având dreptul atât la daunele efectiv suferite (damnum emergens), cât și la beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ca urmare a faptei ilicite.

Intimata Compania Națională Poșta Română SA a invocat ca argumente în justificarea reducerilor tarifare acordate discriminatoriu în favoarea SC B., deosebirea între contraprestațiile contractuale, respectiv volumul de trimiteri expediat lunar mult mai mare, care nu ar fi putut fi asigurat și de către reclamanta apelantă, precum și faptul că SC B. spre deosebire de alți concurenți ai săi, asigura și transportul la punctele de tranzit județene.

În același sens, intimata a mai susținut că această politică de facilități tarifare fundamentate pe costuri, în cazul unui volum mare de trimiteri poștale, își găsea fundamentul legal în prevederile Deciziei ANRC nr. 88/2004, prin care fusese desemnată furnizor de serviciu universal, precum și, în art. 22 din O.G. nr. 31/2002 privind serviciile poștale.

Aceste argumente au fost înlăturate, întrucât au fost deja analizate de către instanța învestită cu soluționarea cererii de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 52/2010, care a primit o soluționare irevocabilă și, deci, se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Instanța de apel în judecarea pricinii, a avut în vedere și Sentința civilă nr. 4.139/2013 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Potrivit acestei sentințe s-a reținut că, din analiza contractelor încheiate de pârâta intimată Compania Națională Poșta Română cu apelanta reclamantă A., precum și cu SC B. (care au format obiectul investigațiilor Consiliului Concurenței), a rezultat că pârâta a furnizat aceleași servicii celor două întreprinderi, deosebirea între contraprestații a constat în aceea că SC B. avea obligația realizării unei prestații suplimentare, cea privitoare la transportul, pe cheltuiala sa, a trimiterilor poștale până la Centrele Regionale de Tranzit ale Direcțiilor Regionale de Poștă ce aparțin pârâtei.

În ce privește comparația între grilele de reduceri tarifare acordate B. și A., acestea erau cu 5% mai mari în cazul B., decât cele acordate A. pentru prestarea aceluiași serviciu C.

Instanța de contencios administrativ a mai constatat că acordarea în avans, pe un interval lung de timp, de reduceri tarifare maxime, indiferent de volumele lunare realizate, fără a se adăuga alte contraprestații, în sarcina B. sau a se modifica cele existente, este de natură să constituie un avantaj concurențial semnificativ al întreprinderii B.s în raport cu concurenții săi, conducând la posibilitatea B. de a stabili o strategie pe termen lung în ceea ce privește furnizarea serviciilor sale concurente cu cele ale lui A.

În baza aceleiași hotărâri, s-a mai reținut că aceste practici au condus la o distorsionare a concurenței, creând premisele apariției în mod artificial a unei poziții dominante pe piață.

Politica pârâtei cu privire la acordarea reducerilor tarifare crea, astfel, indirect, o discriminare între întreprinderile care generau volume mari de corespondență comercială și care puteau accesa direct reducerile tarifare, față de întreprinderile care generau volume mai mici de corespondență comercială și care nu puteau accesa direct reducerile tarifare, datorită condiției de volum și nici indirect, datorită faptului că intermediarii nu puteau obține pentru acești expeditori reduceri tarifare prin consolidarea volumelor de la mai mulți expeditori.

Tratamentul preferențial acordat de către pârâta intimată întreprinderii B. SA în raport cu concurenții acestei întreprinderi, cum era și cazul reclamantei apelante A. SRL, săvârșită în perioada de timp 14 iulie 2005 - 1 august 2009, a distorsionat concurența pe piața serviciilor de pregătire a trimiterilor de publicitate prin poștă, situată în amonte de piața relevantă a serviciului SC C., prin faptul că ofertele SC B. adresate clienților acestei întreprinderi nu erau rezultatul nemijlocit al calității și diversificării serviciilor oferite în raport cu cele ale concurenților, ci rodul dobândirii unor avantaje concurențiale semnificative din partea furnizorului dominant de servicii poștale de pe piața relevantă.

Având în vedere că, deși reclamanta apelantă a dovedit în apel existența unor raporturi contractuale cu pârâta intimată până în anul 2011, constatările Consiliului Concurenței s-au rezumat doar la perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, acțiunea formulată fiind doar în parte întemeiată. În ce privește tratamentul preferențial acordat B., ulterior acestei perioade, nu s-a făcut dovada unui contract prin care să se acorde în mod discreționar și discriminatoriu discounturi acestei societăți, în sensul unei încălcări a legislației concurenței neloiale și care să justifice despăgubirile solicitate de apelanta reclamantă, societatea intimată învederând instanței chiar că, de altfel, în cursul anului 2010 acest contract a și fost reziliat.

Instanța de apel a constatat că, în speță, sunt dovedite elementele care condiționează răspunderea delictuală, prin săvârșirea faptelor sancționate contravențional, de concurență neloială, pârâtei revenindu-i obligația de dezdăunare a reclamantei, prin plata despăgubirilor reprezentând diferențele de reducere tarifară cu care a fost prejudiciată în perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, astfel cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză contabilă.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârâta au declarat recurs.

I. Recursul reclamantei.

Prin recursul declarat, reclamanta solicită schimbarea în parte a deciziei atacate și obligarea pârâtei la plata sumei de 5.362.184,50 lei așa cum a stabilit expertul parte precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 60.898 lei cu titlul de cheltuieli de judecată și a cheltuielilor de judecată aferente, invocând ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta în susținerea recursului invocă două motive pentru care decizia atacată trebuie modificată și anume:

1). - pârâta C.N. Poșta Română trebuie obligată la plata reducerilor tarifare pe întreaga perioadă 1 aprilie 2005 - 31 ianuarie 2011;

2). -pârâta C.N. Poșta Română trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea celor două motive, pârâta apreciază că instanța anterioară a aplicat greșit dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv:

1). - În argumentarea acestei critici, pârâta arată că:

a) Nu există nicio dovadă la dosar cu privire la rezilierea din 2010 a contractului cu SC B. sau cu privire la contractul dintre pârâtă și SC B.;

b). Afirmațiile făcute de pârâtă nu sunt reale;

c). S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că există dovezi clare că a continuat și după august 2009 comportamentul abuziv al pârâtei C.N. Poșta Română.

b). În repetate rânduri, pârâta a mințit, motiv pentru care afirmațiile acesteia trebuie primite cu suspiciune și îndoială, cu privire la relația contractuală cu SC B.

c). În mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat, sens în care expune cele reținute în Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței și Decizia nr. 1.756 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. În afară de cele arătate, reclamanta mai arată regimul preferențial de care a beneficiat SC B., ceea ce înseamnă că, pârâta și-a continuat abuzul de putere dominant în prestarea de servicii și după august 2009 cu o activitatea anticoncurențială prin metodele descrise, a distorsionat concurența pe piața serviciului de pregătire a trimiterilor de publicitate prin Poșta situate în amonte de piața relevantă.

Așa fiind, pârâta consideră că, pârâta C.N. Poșta Română trebuie obligată la plata diferențelor de reducere tarifară pe întreaga perioada 1 aprilie 2005 - 31 ianuarie 2011 constând în suma de 5.362.184,50 lei.

În schimb, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În final, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 60.898 lei, constând în 57.898 lei taxa de timbru și 3.000 lei onorariu de expertiza, sens în care precizează că le-a anexat la dosarul cauzei, în plus cere cheltuielile de judecată datorate în recurs.

II. Recursul pârâtei.

Prin recursul declarat, pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul exonerării de la plata sumei de 4.137.677,90 lei, reprezentând diferența de reducere tarifară aferentă perioadei 14 iulie 2005 - 01 august 2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, pârâta susține că, instanța de apel a nesocotit raționamentul Curții de Apel București în Decizia nr. 903 din 05 aprilie 2012, astfel la cererea reclamantei a anulat măsura suspendării judecății cauzei dispusă de Tribunalul București, în considerarea faptului că există alte probe administrate în dosare care fac dovada pretențiilor reclamantei, în afara deciziei Consiliului Concurenței, invocată în acțiunea inițială. Aceasta întrucât, reclamanta a înlăturat temeiul său invocat în cererea de chemare de judecată, formulând recurs împotriva încheierii de suspendare.

Recurenta mai arată că, instanța de apel a statuat obligativitatea primei instanțe de a analiza și soluționa cauza în considerarea celorlalte elemente de probațiune administrate de reclamantă, rezultatul fiind, așa cum a reținut și Tribunalul București, în mod temeinic și legal, calificarea cererii de chemare în judecată ca o acțiune "stand - alone", adică o acțiune de sine stătătoare, independentă de soluția din dosarul de anulare a deciziei Consiliului Concurenței.

Astfel, rezultă dincolo de orice îndoială caracterul nelegal și netemeinic al deciziei pronunțată în apel, impunându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță.

Referitor la apărările formulate, pârâta arată că, în mod nelegal i-au fost înlăturate, cu privire la răspunderea contractuală, care era singurul temei ce putea fi invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, în condițiile în care a fost înlăturată din probatoriu dispozițiile Deciziei nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței.

În opinia acestei recurente, aprecierile instanței de apel asupra valorii probatorii a deciziei de sancționare, nu-și au un fundament logic având în vedere că, pârâta și-a formulat apărările pe fond cu precizări foarte clare și temeinice privind libertatea contractuală a părților și dispozițiile legale ce guvernează regimul tarifar aplicat de C.N. Poșta Română SA în relațiile cu operatorii de servicii poștale.

Pârâta susține că reclamanta nu a probat condițiile dezavantajoase oferite de către pârâtă către reclamantă, sens în care prima instanță a reținut corect faptul că nu au fost dovedite dincolo de orice îndoială pretențiile reclamantei, sarcina probei incubând acesteia; tarifele practicate de societatea pârâtă în raport cu operatorii cu care există un contract, reclamanta nu a probat condițiile dezavantajoase oferite de pârâtă, susținând că alți operatori - SC B. SA aveau discounturi comerciale mai mari, iar instanța de fond în mod corect a reținut că pretențiile reclamantei, reprezentând prejudiciu produs de C.N. Poșta română SA nu prezintă caracter cert, atât în privința existenței sale cât și în privința posibilității sale de calculare.

Pârâta reproșează instanței anterioare faptul că a dispus repunerea pe rol a cauzei, la solicitarea expresă a reclamantei, independent de soluția privind anularea Deciziei nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței; sub acest aspect, pârâta opinează că acest act administrativ nu trebuia avut în vedere în mod exclusiv la pronunțarea unei soluții în dosarul pendinte, ci trebuia analizat în coroborare cu toate celelalte elemente în probațiune existente la dosarul cauzei; în acest sens, pârâta susține că, în mod corect prima instanță a suspendat judecata cauzei, tocmai pentru a evita pronunțarea unei soluții contrare dispozițiilor organelor de control în domeniul concurenței.

În continuare, pârâta mai arată că, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat, așa cum în mod nelegal a apreciat instanța de apel, ținând seama de înlăturarea din analiza cauzei a dispozițiilor Deciziei nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței, aceasta ducând la analiza cauzei prin prisma răspunderii civile contractuale. Pârâta învederează că, reclamanta nu a făcut dovada că, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, respectiv existența unei fapte a C.N. Poșta Română SA constând în încălcarea culpabilă a obligațiilor asumate prin contract, existența unui prejudiciu suferit de societatea reclamantă, precum și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În mod nejustificat reclamanta se raportează la intervalul de timp cuprins între 01 aprilie 2005 și 31 ianuarie 2011, extinzând în mod greșit calculul pretinsului discount cuvenit.

Mai mult, pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, deoarece aceasta înțelege să solicite o diferență de discount prin raportare la SC B. SA - un alt partener contractual al pârâtei - care, în perioada 01 martie 2008 - 01 august 2009, a primit o reducere tarifară mai mare, dar justificată de volumul mai mare de trimiteri expediate.

În acest sens, pârâta învederează că prestațiile SC B. SA și SC A. SRL nu sunt echivalente, deoarece: B. SA a asigurat un volum foarte mare de trimiteri pe an, în vreme ce SC A. SRL a refuzat o ofertă identică cu cea a SC B. SA, pe motiv că nu putea atinge volumele respective, SC B. SA asigura și transportul la punctele de tranzit județene, ceea ce SC A. SRL și alți concurenți de-ai săi nu aveau posibilitatea să o facă.

Pârâta precizează că, C.N. Poșta Română SA a fost obligată de cadrul legal în vigoare la acel moment să adopte politica de facilități tarifare fundamentale pe costuri în cazul unui volum mare de trimiteri poștale.

În sprijinul susținerilor sale, pârâta invocă prevederile Deciziei A.N.R.C. nr. 88/2004 prin care C.N. Poșta Română SA a fost desemnată furnizor de serviciu universal, precum și cele ale art. 22 din O.G. nr. 31/2002 privind serviciile poștale, cu modificările ulterioare; în temeiul art. 18 din Decizia nr. 882004 și art. 22 alin. (5) din O.G. nr. 31/2002 C.N. Poșta Română SA a elaborat politica de reduceri tarifare având în vedere costurile evitate și volumele prezentate.

Totodată, recurenta învederează că, în aplicarea politicii de discount, C.N. Poșta Română SA a ținut cont de principiile enunțate în legislație, acordând tuturor partenerilor condiții similare la prestații echivalente, de care reclamanta a beneficiat de un discount corelat cu volumul de trimiteri expediat lunar și cu gradul de sortare al trimiterilor expediate.

Față de aspectele învederate, pârâta concluzionează că, cererea reclamantei de a beneficia de un tratament identic cu cel acordat SC B. SA este neîntemeiată și contrară prevederilor legale mai sus invocate, în condițiile în care SC B. SA a îndeplinit prestații diferite față de prestațiile îndeplinite de reclamantă. O astfel de diferențiere este făcută exclusiv de Consiliul Concurenței în cadrul Deciziei nr. 52/2010, care la pct. 281 precizează expres:

"În prealabil, trebuie precizat că SC B. SA nu se regăsește în exact aceeași situație ca și ceilalți concurenți ai acestei întreprinderi în ceea ce privește raporturile comerciale cu C.N.P.R. - Poșta Română - pe piața relevantă a serviciului C., existând în sarcina B. obligația suplimentară de transport a trimiterilor C.".

Așadar, diferența de discount pe care reclamanta înțelege să o pretindă în cadrul litigiului pendinte este nejustificată, în condițiile în care C.N. Poșta Română a aplicat reclamantei reduceri tarifare, în acord cu volumul de trimiteri expediat lunar și cu gradul de sortare al trimiterilor expediate, cu respectarea legislației în vigoare la acea dată.

Pârâta apreciază că, reclamanta nu este îndreptățită să pretindă acoperirea unui prejudiciu determinat de un presupus tratament preferențial acordat SC B. SA, deoarece C.N. Poșta Română a transmis către SC A. SRL o ofertă comercială ce respectă întocmai condițiile oferite și SC B. SA, care a fost recunoscută și de Consiliul Concurenței în cadrul pct. 257 din Decizia nr. 52/2010.

Referitor la această ofertă, pârâta declară că, atât reclamanta cât și ceilalți integratori - intermediari - au declinat oferta, întrucât au considerat că nu pot îndeplini condițiile legale de volum; aspect care relevă politica echidistantă adoptată de societatea pârâtă în relațiile sale cu partenerii săi comerciali și evidențiază faptul că nu este justificată afirmația reclamantei potrivit căreia SC B. SA ar fi beneficiat de un tratament preferențial.

În realitate, reclamanta a primit un discount conform volumului și conform grilei aprobate de A.N.C.O.M. cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din O.G. nr. 31/2002 și cu respectarea principiului de asigurare a unui tratament nediscriminatoriu față de toți utilizatorii care folosesc serviciile poștale în condiții similare.

Recurenta invocă Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței, potrivit căreia s-a stabilit modul de acordare a reducerilor tarifare aferente serviciului poștal standard care are ca obiect trimiterile interne de publicitate prin poșta C., implementat începând cu data de 01 martie 2008. Potrivit acestui sistem, acordarea reducerilor tarifare se făcea lunar, în funcție de gradul de sortare, separat pe fiecare expeditor în parte, deci fără a se consolida - cumula - volumele tuturor expeditorilor prezentate de către același intermediar (integrator); s-au acordat reduceri tarifare numai în cazul în care beneficiarul serviciului poștal de corespondență comercială era și expeditorul trimiterilor poștale - proprietarul trimiterilor poștale -, prin consolidarea numai a volumelor expedițiilor proprii.

Politica de reduceri practicată de societatea pârâtă a fost însă fundamentată pe prevederile cadrului legal în vigoare, fiind o aplicare a dispozițiilor art. 1.1. lit. e) din Anexa nr. 1 din Decizia A.N.C.O.M. nr. 2858/2007, care prevedea expres o relaționare a serviciului de publicitate prin poștă prin raportare la trimiterile prezentate în același punct de acces, de același expeditor și prin aceeași expediție, sens în care s-a pronunțat și Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței.

În aceste condiții, toți integratorii - calitate pe care o are și reclamanta - au fost tratați în mod unitar, având la bază principiul condiții similare la prestații echivalente, excepție făcând SC B. SA, care îndeplinea condiția de volum diferită de ceilalți, la care se adaugă și obligația asumată în ceea ce privește transportul trimiterilor într-un mod diferit față de ceilalți integratori.

Recurenta învederează și faptul că, la solicitarea expresă a Consiliului Concurenței, a procedat la modificarea legislației secundare și a impus o politică tarifară de discounturi bazate exclusiv pe costuri evitate și nu pe condiționarea acordării de reduceri de semnarea de contracte și de obligativitatea existenței unui singur expeditor; ulterior modificării cadrului legal, pârâta a procedat la implementarea noilor prevederi și a acordat discounturi integratorilor cu respectarea principiului de asigurare a unui tratament egal.

Recurenta menționează că, în anul 2009, s-a semnat un nou contract cu SC B. SA cu discounturi identice cu toți ceilalți integratori, iar în 2010 contractul a fost reziliat. Astfel că, solicitarea reclamantei a sumei de 5.378.656,01 lei, cu titlu de prejudiciu prin raportare la discountul primit de SC B. SA și aferentă perioadei de timp cuprinsă între 01 aprilie 2005 și 31 ianuarie 2011 este lipsită de fundament juridic.

Față de cele arătate mai sus, pârâta susține că, nu se poate vorbi de o încălcare a obligațiilor contractuale asumate de pârâtă, în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/CD din 26 aprilie 2005 - nr. 2.820 din 26 aprilie 2005 - încheiat cu reclamanta și nu există pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă, în condițiile în care i-a acordat acesteia reducerile tarifare conform contractului precum și a politicii tarifare adoptate în baza cadrului legal în vigoare.

De asemenea, pârâta arată că, în cadrul expertizei contabile administrată în judecata pe fond a pricinii, expertul a constatat că există perioade în care nu este justificat prejudiciul pretins de reclamantă, deoarece nu existau relații contractuale între cele două părți.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta nu a probat existența prejudiciului invocat, sub aspectul caracterului cert și determinabil, a faptei ilicite a pârâtei și nici a unei legături de cauzalitate; instanța a observat că relațiile contractuale au încetat la nivelul anului 2007, așa cum reiese din Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței, așa încât nu pot fi cerute daune sub forma profitului nerealizat, în condițiile în care nu existau relații contractuale care să determine valoarea discountului acordat și modul de acordare a acestuia.

Recursurile sunt nefondate, conform considerentelor ce se vor expune în continuare:

I. Recursul reclamantei.

1). - pârâta C.N. Poșta Română trebuie obligată la plata reducerilor tarifare pe întreaga perioadă 1 aprilie 2005 - 31 ianuarie 2011.

a). Susținerile reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata reducerilor tarifare pe întreaga perioadă 1 aprilie 2005 - 31 ianuarie 2011 sunt neîntemeiate, întrucât, instanța anterioară în mod corect a stabilit că reclamanta a dovedit existența unor raporturi contractuale cu pârâta intimată până în anul 2011. În plus, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în despăgubiri contra pârâtei, cu care se aflase în raporturi contractuale, pe Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței, de sancționare a acesteia cu o amendă contravențională în sumă de 103.373.320 lei.

Acțiunea inițiată de reclamantă este de răspundere delictuală de tip "follow on", care se bazează, în mod nemijlocit, pe decizia de aplicare a sancțiunii contravenționale. Or, trebuie reamintit că, aceste acțiuni pot fi intentate atât înainte, cât și după emiterea unei decizii de sancționare de către Consiliul Concurenței. De notat că, deciziile Consiliului Concurenței prin care sunt aplicate amenzi contravenționale rămase definitive, creează o prezumție irefragabilă privind existența faptului ilicit cauzator de prejudicii. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a avut în vedere perioada analizată de Consiliul Concurenței în Decizia nr. 52/2010.

În ce privește tratamentul preferențial acordat SC B., ulterior acestei perioade, s-a statuat că nu s-a făcut dovada unui contract prin care să se acorde în mod discreționar și discriminatoriu discounturi acestei societăți, în sensul unei încălcări a legislației concurenței neloiale și care să justifice despăgubirile solicitate de reclamantă, în condițiile în care în cursul anului 2010 acest contract a și fost reziliat.

De altfel, după cum se poate observa, reclamanta readuce în discuție probele administrate în cauză, ceea ce exclude controlul judiciar în calea de atac a recursului și, nu numai dar, o reapreciere a probelor administrate în cauză în această fază procesuală este inadmisibilă. Mai mult decât atât, trebuie precizat, așa cum a statuat instanța de apel că, faptele delictuale imputate de reclamanta pârâtei și vinovăția acesteia au fost dovedite prin Decizia nr. 52/2010, iar analizarea reducerilor tarifare acordate discriminatoriu în favoarea B. s-a făcut de către instanța învestită cu soluționarea cererii de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 52/2010, care a primit o soluționare irevocabilă adică, operează autoritatea lucrului judecat.

b). Referitor la susținerile reclamantei privind afirmațiile mincinoase ale pârâtei, nu pot forma obiectul unui control judiciar.

c). Recurenta - reclamantă este nemulțumită de aprecierile instanței de apel cu privire la perioada pentru care s-a constatat autoritatea de lucru judecat.

În primul rând, așa cum se poate constata din lecturarea cererii de recurs, reclamanta nu aduce argumente în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii sub aspectul evocat. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, instanța de apel a dat o dezlegare legală și temeinică, având în vedere că, sunt dovedite elementele care condiționează răspunderea delictuală, prin săvârșirea faptelor sancționate contravențional, de concurență neloială, pârâtei revenindu-i obligația de dezdăunare a reclamantei, prin plata despăgubirilor reprezentând diferențele de reducere tarifară, cu care a fost prejudiciată în perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, astfel cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză contabilă.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va înlătura și celelalte susțineri ale reclamantei cu privire la comportamentul abuziv al pârâtei după august 2009, reducerile tarifare și regimul preferențial acordat SC B. SA reținut în Decizia nr. 1.756 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, evocată de reclamantă.

II. Recursul pârâtei.

Criticile recurentei privind renunțarea expresă a reclamantei la proba menționată și nesocotirea Deciziei nr. 903 din 05 aprilie 2012 sunt nefondate și contradictorii în raport de considerentele reținute de decizia pronunțată în apel.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 903 din 05 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost analizată legalitatea unei încheieri de suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a cărui măsură este facultativă, lăsată de legiuitor la latitudinea instanței de judecată. De aceea nu se poate constata nesocotirea acestei decizii și, în plus, în mod corect instanța de apel a avut în vedere reglementarea cuprinsă în art. 10 alin. (4) din Regulamentul nr. 499/2010. Potrivit acestui text de lege s-a statuat că, deciziile Consiliului Concurenței prin care sunt aplicate amenzi contravenționale rămase definitive, creează o prezumție irefragabilă privind existența faptului ilicit cauzator de prejudicii. Cu privire la acest din urmă aspect, este de observat că, s-a luat în considerare decizia autorității publice înainte de pronunțarea cu caracter definitiv și irevocabil a instanței de contencios administrativ asupra sa, în considerarea faptului că, decizia Consiliului Concurenței nu a fost suspendată expres de către instanța de contencios administrativ până la soluționarea cauzei.

Prin urmare, decizia Consiliului Concurenței reprezintă o probă indubitabilă, prin care au fost dovedite faptele delictuale imputate de reclamantă pârâtei și vinovăția acesteia, ceea ce i-a conferit reclamantei calitatea de victimă a faptelor anticoncurențiale îndrituită să promoveze acțiunea în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 998 - 999 C. civ.; aceste împrejurări au fost analizate de către instanța învestită cu soluționarea cererii de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 52/2010, care au primit o soluționare irevocabilă bucurându-se de autoritatea lucrului judecat, cum în mod corect și legal a constatat instanța anterioară.

Criticile recurentei - pârâte privind înlăturarea apărărilor sale referitoare la răspunderea contractuală ca unic temei de drept, Înalta Curte urmează să le înlăturate ca nefondate, întrucât așa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, aceste aspecte au fost deja analizate de instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de anulare a deciziei Consiliului Concurenței nr. 52/2010.

Pe de altă parte, aceste critici ale recurentei - pârâte se referă la modul în care au fost apreciate probele administrate în cauză, inclusiv nemulțumirea pârâtei cu privire la pretinsa nedovedire a reclamantei a condițiilor răspunderii contractuale. Or, recurenta - pârâtă este în eroare, deoarece, în cauză în mod corect s-a constatat că, acțiunea îndreptată împotriva pârâtei nu are fundament contractual, ci delictual, fiind indicate în temeiurile cererii de chemare în judecată de reclamantă și dispozițiile prevăzute de art. 998 C. civ. De reținut, în același context, scopul, finalitatea acțiunii promovată de reclamantă îl constituie repararea prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirilor faptelor de concurență neloială de către pârâtă.

De adăugat, judecata acestei pricini s-a făcut în considerarea deciziei Consiliului Concurenței, fiind o probă importantă, neputând fi înlăturată, ipoteză prezentată în considerentele expuse mai sus. Argumentele pârâtei, după cum se poate observa din analizarea lor, nu-și au un fundament juridic, pârâta încercând în calea de atac a recursului, să invoce o răspundere contractuală în contextul prezentat într-o manieră proprie și să conteste materialul probator administrat în cauză. Mai mult decât atât, pârâta se referă în mod nemijlocit la împrejurarea că nu există înscrisuri doveditoare la dosar și contestă probele administrate în cauză, făcând abstracție de existența deciziei Consiliului Concurenței și de litigiul prin care s-au păstrat faptele incriminate de Consiliul Concurenței în Decizia nr. 52/2010.

Susținerile pârâtei potrivit cărora, în cauză, nu poate fi vorba de autoritatea de lucru judecat ținând cont de înlăturarea din probatoriu a Deciziei nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței, Înalta Curte urmează să fie respinse ca nefondate, având în vedere considerentele anterior expuse, precum și considerentele reținute în prezenta deciziei în judecata recursului reclamantei. Referitor la raporturile contractuale, instanța de apel a analizat temeinic pricina, statuând în acest sens că: "deși reclamanta apelantă a dovedit în apel existența unor raporturi contractuale cu pârâta intimată până în anul 2011, constatările Consiliului Concurenței se rezumă doar la perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, acțiunea formulată fiind doar în parte întemeiată. În ce privește tratamentul preferențial acordat SC B., ulterior acestei perioade, nu s-a făcut dovada unui contract prin care să se acorde în mod discreționar și discriminatoriu discounturi acestei societăți, în sensul unei încălcări a legislației concurenței neloiale și care să justifice despăgubirile solicitate de apelanta reclamantă, societatea intimată învederând instanței chiar că, de altfel, în cursul anului 2010 acest contract a și fost reziliat".

Susținerile recurentei privind netemeinicia pretențiilor cerute de reclamantă, reprezintă în fapt aspecte de netemeinicie, respectiv: politicile de facilități tarifare, modul în care a fost aplicat discountul pe care reclamanta l-a pretins în cadrul litigiului pendinte, modul de reducere tarifară aferentă prestării serviciului poștal standard prin sistemul adoptat începând cu data de 1 martie 2008. Este adevărat că, în susținerea recursului, pârâta invocă texte de lege incidente în cauză, însă în realitate aceasta critică aspecte de netemeinicie: expunerea prestațiilor reclamantei și a SC B. SA, art. 18 din decizia A.N.R.C. nr. 88/2004 și art. 22 alin. (5) din O.G. nr. 31/2002, prin care pârâta a fost desemnată furnizor de serviciu universal.

De reținut, de asemenea, contrar susținerilor pârâtei, în mod corect instanța de apel a stabilit și problema raporturilor contractuale dintre părțile litigante, împrejurare care nu mai poate fi examinată în recurs.

De altfel, modul în care a înțeles pârâta să motiveze recursului, să expună argumentele în contra soluției pronunțată în apel, există o dificultate în departajarea criticilor între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală din perspectiva cum au fost ele prezentate, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cauză, nu este vorba de o răspundere contractuală propriu zisă în cauză, ci de derularea raporturilor contractuale între părți care au fost dovedite. Pe lângă cele arătate anterior, trebuie de adăugat că, reclamanta a formulat o acțiune în răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ., care a fost analizată în mod judicios de către instanța de apel, în raport de dispozițiile legale incidente cauzei în perioada inclusă perioada 14 iulie 2005 - 01 august 2009, în concordanță cu Decizia nr. 52/2010 a Consiliului Concurenței.

În concluzie, criticile formulate de recurenta - pârâtă sunt nefondate, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat și recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 1.701A din 30 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. SRL prin administrator judiciar E. Filiala București SPRL și pârâta Compania Națională Poșta Română SA București împotriva Deciziei civile nr. 1.701A din 30 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. SRL prin administrator judiciar E. Filiala București SPRL și pârâta Compania Națională Poșta Română SA București împotriva Deciziei civile nr. 1.701A din 30 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - ED