ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7069/2013

Circumstanțele cauzei. Ciclurile procesuale parcurse 1.1 Prin acțiunea inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul S.V.C. în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrație a formulat plângere, împotriva: (i) Hotărârii nr. 43 din 24 iulie 2007, pronunțată de pârât prin Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și implicit asupra (ii) Hotărârii nr. 1065606 din 24 aprilie 2007, pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marină Giurgiu UM X Giurgiu și împotriva (iii) Deciziei de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră - Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marina Giurgiu și a solicitat anularea acestor acte contestate. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că decizia de imputare este lovită de nulitate, întrucât nu au fost respectate dispozițiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, în sensul că nu a fost efectuată o cercetare administrativă, nu a fost ascultat pentru explicații scrise și pentru a depune probe în apărare. Decizia de imputare a fost emisă în baza Proceselor-verbale nr. 433245 din 8 noiembrie 2001 și nr. 433235 din 22 noiembrie 2001, întocmite în urma unui control tematic la compartimentul „Asigurare materială și tehnică” la UM nr. Y, dar fără a se efectua vreun control sau o cercetare administrativă la UM X. Reclamantul a arătat că auditorii au prezentat doar concluziile lor în procesele-verbale menționate, în baza unor declarații și note explicative, fără a se efectua o expertiză contabilă sau o inventariere faptică. 1.2 Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Giurgiu și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Tribunalul Giurgiu a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârât pe considerentul că obiectul cauzei este verificarea legalității deciziei de imputare emisă de Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marină fiind în legătură cu raporturile de muncă ale reclamantului. Instanța de fond a încuviințat și a administrat probele solicitate de reclamant, respectiv proba cu înscrisuri, martori și expertiză contabilă. 1.3 Prin Sentința civilă nr. 119/CAF din 21 aprilie 2009 Tribunalul Giurgiu a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârât, a admis acțiunea, a anulat Hotărârea nr. 42 din 24 iulie 2007 pronunțată de M.I.R.A., Hotărârea nr. 1065606 din 24 aprilie 2007 și Decizia de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007. 1.4 Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor reprezentat prin Centrul de Formare și Perfecționare a Personalului Giurgiu fosta Școală de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marină Giurgiu. 1.5 Prin Decizia civilă nr. 1245 din 10 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de pârât. 1.6 Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență în soluționarea hotărârii. 1.7 Prin Decizia civilă nr. 765 din 4 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9822/2/2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația în anulare formulată de Ministerul Administrației și Internelor, a anulat Decizia nr. 1245 din 10 mai 2010 și rejudecând recursul a casat Sentința civilă nr. 119/CAF din 21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosar nr. 1616/122/2007 și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Curtea de Apel București. Instanța de control judiciar a constatat că acțiunea reclamantului a fost îndreptată împotriva Hotărârii nr. 43 din 24 iulie 2007 emisă de M.I.R.A. Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, a Hotărârii nr. 1065606/2007 și a Deciziei de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007 emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră - Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marină Giurgiu și conform art. 10 din Legea nr. 554/2004 acțiunile având ca obiect acte emise de autoritățile publice centrale sunt în competența de soluționare a curților de apel. La Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată, în fond după casare, sub numărul 5730/2/2011.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3466 din 23 mai 2012, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.V.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române pentru Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului de Marină Giurgiu și a anulat Hotărârea nr. 43 din 24 iulie 2007, pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, Hotărârea nr. 1065606 din 24 aprilie 2007, pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor și Decizia de Imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, emisă de Școala de formare Inițială și Continuă a personalului de marină Giurgiu. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat că pentru stabilirea răspunderii materiale în sarcina reclamantului se impunea constatarea întrunirii elementelor răspunderii materiale, iar în speță nu sunt îndeplinite aceste cerințe. Din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că la UM Z nu există pagubă constând în lipsa unor cantități de carburant, procesul-verbal de custodie atestând depozitarea legală a carburantului la o altă structură din Ministerul Administrației și Internelor. Neexistând o pagubă nu poate fi reținută vinovăția reclamantului și nici un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În ceea ce privește susținerea pârâtului Ministerul Administrației și Internelor în sensul că procesul-verbal de predare-primire în custodie, anexa nr. 8 din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil D.M.P., nu este concludent deoarece a fost semnat de locțiitorul pentru logistică al UM X Giurgiu, unitate care a preluat în custodie carburanții de la UM X, semnătura fiind a lt. col. T.A., ofițer auditor confirmat de ștampila rotundă cu indicativul și denumirea în clar a Direcției de Audit Intern a Ministerului de Interne, instanța de fond a apreciat că aceasta nu poate fi reținută, întrucât acest înscris a fost întocmit cu încălcarea unor normative interne, face dovada celor atestate în conținutul său. De asemenea, instanța de fond a constatat că nu poate fi relevantă, în cauză, culpa reclamantului pentru întocmirea unor acte informe. Pentru imputarea sumei este relevantă culpa pentru crearea unei pagube, iar această culpă aparține celui care a atestat prin semnătură că a primit carburantul și nu a dovedit că l-a depozitat la unitatea primitoare. Astfel, paguba s-a localizat la cea din urmă unitate militară și nu la unitatea care a transmis carburantul.

Motivele de recurs înfățișate de autoritățile pârâte Împotriva acestei sentințe în termen legal au formulat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române. 3.1. Recursul promovat de Ministerul Administrației și Internelor (MAI) Invocând ca temei legal al demersului său procesual, prevederile art. 299 și art. 304 1 C. proc. civ., recurentul-pârât MAI, în contextul reluării situației de fapt, a susținut și prezentat, în esență, următoarele critici vizând hotărârea instanței de fond: - raportat la actele dosarului, ce demonstrează condițiile în care a fost emisă decizia de imputare, față de funcția și atribuțiile reclamantului pe linia distribuirii combustibilului, soluția instanței de fond este totalmente eronată întrucât pornește de la simpla apreciere că „predarea a fost efectuată la ordinul șefilor ierarhici și cu aprobarea acestora”; - există o inconsecvență în raționamentul instanței de fond în sensul că, deși se arată că procesul-verbal de primire în custodie a fost întocmit cu încălcarea unor normative interne, în mod surprinzător se concluzionează că nu poate fi relevantă culpa reclamantului pentru întocmirea unor acte informe, în condițiile în care acesta din urmă ocupa funcția de gestionar al UM X Giurgiu și cunoștea sau cel puțin, în virtutea funcției și meseriei avut ar fi trebuit să aibă reprezentarea consecințelor juridice pe care le poate avea o predare neconformă a bunurilor aflate în gestiune; - în mod eronat a admis prima instanță acțiunea și a anulat Hotărârea nr. 43 din 24 iulie 2007 fără a ține cont de faptul că acest petit al cererii de chemare în judecată era inadmisibil în condițiile în care respectiva hotărâre nu este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. 3.2. Recursul promovat de Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) La rândul său, recurentul-pârât IGPR a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, arătând, în esență, că în mod eronat s-a dispus introducerea sa în cauză, pentru fosta Școală de Formare Inițială și Continuă a Personalului din Marină Giurgiu, care a emis Decizia de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, întrucât este vorba despre instituții publice distincte, aflate pe paliere ierarhice diferite și într-un raport de subordonare, specific entităților din Ministerul Administrației și Internelor. S-a mai arătat că încetarea activității Centrului de Formare și Perfecționare a Personalului Giurgiu echivalează cu dizolvarea astfel cum este reglementată de prevederile art. 40 și 43 din Decretul nr. 91/1954, IGPR nepreluând patrimoniul acestuia și nici personalul care îl încadra.

Apărările intimatului-reclamant Reclamantul-intimat S.V.C. a formulat întâmpinare față de motivele de recurs înfățișate de cei doi recurenți, solicitând respingerea acestora și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, prin care s-a realizat o descriere amplă a cauzei și o minuțioasă analiză a întregului material probator.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor promovate 5.1. Cu privire la recursul Inspectoratului General al Poliției Române Analizând cu prioritate regularitatea formulării acestui recurs, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a promovat calea de atac peste termenul legal prevăzut, cu încălcarea art. 301 C. proc. civ. Conform acestui text de lege termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Potrivit dovezii de primire și predare a hotărârii instanței de fond, comunicarea față de această autoritate pârâtă, în sensul art. 301 C. proc. civ., s-a realizat la data de 28 iunie 2012, în vreme ce recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel București la data de 17 iulie 2012. Constatând că intervalul de timp, stabilit de lege, în interiorul căruia putea fi exercitată calea de atac a recursului s-a împlinit la data de 16 iulie 2012, Înalta Curte pe temeiul art. 301 C. proc. civ. va respinge așadar recursului pârâtului IGPR, ca tardiv formulat. 5.2. Cu privire la recursul Ministerului Administrației și Internelor Analizând recursul pârâtului Ministerul Administrației și Internelor prin prisma motivelor invocate, în raport cu probatoriile administrate în toate fazele procesuale parcurse în cauză dar și față de cadrul legal aplicabil, Înalta Curte reține netemeinicia criticilor înfățișate, în considerarea celor în continuare arătate. Reclamantul-intimat a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a tuturor actelor administrative, hotărâri și decizie de imputare, emise în legătură cu constatarea pagubei de 20.953,85 RON, produsă ca urmare a stabilirii unor lipsuri în gestiunea Carburanți Lubrifianți deținută de agentul șef principal S.V.C., partida „depozit”, totalizând 3,8 t benzină și 10,9 t motorină. Decizia de imputare nr. 1064375 din 21 martie 2007 a fost emisă pe numele reclamantului intimat de șeful Școlii de Formare Inițială și Continuă a Personalului de Marină Giurgiu, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, pentru suma arătată. Problema de fapt dar și de drept asupra căreia s-a pronunțat instanța de fond, învestită cu soluționarea cauzei, a vizat îndeplinirea condițiilor cerute pentru angajarea răspunderii materiale, cu referire directă la certitudinea prejudiciului. În acord cu argumentele primei instanțe și contrar susținerilor recurentului MAI, Înalta Curte constată că soluția atacată nu este nici eronată și nici rezultatul unor raționamente inconsecvente. Judecătorul fondului, analizând minuțios probatoriul administrat în cauză, în toate etapele procesuale parcurse și valorificând totodată concluziile rapoartelor de expertiză contabilă întocmite, cu deplin temei a statuat în sensul că, în ceea ce privește răspunderea materială reținută în sarcina reclamantului intimat, nu este îndeplinită cerința producerii prejudiciului (a pagubei). Or, în condițiile în care nu se poate stabili cu certitudine că s-a produs paguba la care autoritățile recurente au făcut referire (cantitatea de carburant în valoare de 20.953,85 RON), desigur că nici celelalte cerințe ale răspunderii materiale nu mai pot fi reținute, neexistând suport, nici în fapt dar nici legal, în acest sens. Înalta Curte arată, astfel cum a statuat deja în jurisprudența sa în materie, că nu poate exista răspundere materială, după cum nici răspundere patrimonială, în general, dacă nu există un prejudiciu real, cert și direct. Prejudiciul este nu numai o condiție a răspunderii dar și măsura ei, în sensul că autorul, atunci când se dovedește cu certitudine că a produs o pagubă, răspunde numai în limitele prejudiciului cauzat. În fine, nu lipsită de relevanță este în cauză și incidența principiului general de drept potrivit cu care atunci când există o îndoială, aceasta trebuie să-i profite celui ce se obligă, respectiv reclamantului-intimat. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că și celelalte critici ale recurentului MAI sunt neîntemeiate, întrucât aprecierea instanței de fond în sensul că procesul-verbal de custodie ce atestă depozitarea legală a carburantului la o altă structură din cadrul MAI face dovada celor menționate în conținutul său, în ciuda viciilor de formă invocate, este nu numai logică dar și perfect susținută de probatoriul administrat în cauză. În plus, pentru justa soluționare a cererii cu care a fost învestită, ceea ce interesa prioritar instanța de fond era, inter alia, determinarea naturii certe și efective a pagubei reclamate și nu atât îndeplinirea de către actele depuse în probatoriu a tuturor cerințelor de formă impuse de normativele interne, fără însă ca prin aceasta raționamentul înfățișat să fie susceptibil de a fi apreciat ca inconsecvent. În fine, nici critica vizând natura juridică a Hotărârii nr. 43/2007 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, apreciată ca nefiind un act administrativ nu este fondată, câtă vreme, în mod legal, instanțele succesiv învestite în cauză au analizat și statuat în mod corespunzător asupra actelor administrative și a celor preparatorii, producătoare de efecte juridice în mod direct, asupra reclamantului intimat. Reținând așadar că soluția atacată prin recursul MAI este legală și deplin susținută de materialul probator existent la dosar, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor.