ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2736/2013

Prin sentința

penală nr. 343 din 23 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a II-a penală,

în baza art. 522

1

C. proc. pen. a respins cererea formulată de

condamnata F.I. de rejudecare a cauzei nr. 604 din 1998 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 355

din 16 aprilie 2002, după extrădare.

A fost obligată

condamnata la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 355 din 16

aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost

condamnată petenta la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pedeapsă

constatată grațiată în întregime) și la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art.26 rap. la art. 215 alin. (3) cu aplicarea

art.41 alin. (2) și art. 13 C. pen.

Sentința penală

de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 779/A din 27 octombrie

2004 a Curții de Apel București.

Potrivit art.

522

1

C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea

în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate

în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în

primă instanță, la cererea condamnatului.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, instanța trebuie să verifice mai întâi dacă sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare.

Astfel, în ceea

ce privește condiția ca petenta să fi fost judecată și condamnată în lipsă,

tribunalul - analizând actele Dosarului nr. 604/1998 - a constatat următoarele:

În

rechizitoriul nr. 3138/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București,

emis la data de 02 martie 1998, se reține că în faza actelor premergătoare

cercetarea inculpatei F.I. s-a desfășurat cu aceasta arestată în altă cauză,

din care a fost pusă în libertate la data de 27 iunie 1997; întrucât nu s-a

prezentat la organele de poliție în vederea continuării cercetărilor, față de

aceasta s-a dispus - la data de 30 iunie 1997 - măsura instituirii interdicției

de a nu părăsi România, prin ordonanța nr. 1895/P/1997.

În dosarul de

urmărire penală, la fila 248, petenta a dat o declarație olografă datată 27

iunie 1997, din care rezultă cu certitudine că i s-a adus la cunoștință că este

cercetată în cauza a cărei rejudecare o solicită acum: „mă angajez ca în data

de 30 iunie 1997 să mă prezint la Poliția Capitalei - Serviciul Cercetări

Penale, ora 10,00, în vederea clarificării situației privind faptele pentru

care sunt cercetată. Nu voi părăsi municipiul București fără a anunța organele

de poliție cu privire la data și durata părăsirii... În cazul în care nu voi

respecta aceste angajamente voi suporta rigorile legii

”

.

De asemenea,

din dosarul de urmărire penală a rezultat că inculpata a dat declarații în

cauza ce face obiectul prezentei cereri, precum și faptul că a participat la o

confruntare cu coinculpatul L.N. (fratele său), în lunile august și septembrie

1997.

În cursul

cercetării judecătorești, inculpata a fost citată legal la adresa indicată în

declarațiile olografe date în cursul urmăririi penale și nu există nici o

dovadă că aceasta ar fi încunoștințat vreo autoritate despre faptul că și-ar fi

schimbat domiciliul sau despre plecarea sa din România - în octombrie 1997,

deși cunoștea fără putință de tăgadă că este cercetată într-un dosar penal.

Nu poate fi

primită susținerea petentei în sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare

în cursul judecății, lipsa de la proces fiindu-i imputabilă în totalitate, iar

apărarea fiind asigurată pe tot parcursul procesului de un avocat din oficiu.

Față de toate

aceste considerente, tribunalul a constatat că petenta a avut cunoștință de

procesul penal în care era implicată, iar lipsa sa de la judecată nu poate fi

imputată instanțelor judecătorești care au soluționat cauza și nu poate fi

apreciată ca și condiție îndeplinită pentru rejudecarea cauzei după extrădare.

Mai mult,

tribunalul a constatat reaua credință a petentei care, deși cunoștea de

existența procesului penal în care era cercetată împreună cu fratele ei, a

declarat în fața autorităților bulgare, în data de 10 octombrie 2005, că nu a

știut de acest proces, încercând astfel să obțină respingerea cererii de

extrădare către statul român.

Referitor la

cea de-a doua condiție a admisibilității în principiu a cererii de rejudecare,

de a se fi cerut extrădarea petentei, tribunalul a constatat că o astfel de

cerere a fost formulată de statul român dar în legătură cu o altă condamnare -

de 6 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr.562/1998 pronunțată de

Tribunalul București secția I penală.

Totodată,

aprobarea extrădării persoanei F.I. de către autoritățile bulgare către statul

român s-a dispus în baza condamnării sus menționate și nu a condamnării pentru

care s-a solicitat prezenta rejudecare.

Împotriva

acestei sentințe, condamnata a declarat apel, arătând că prevederile art. 522

C. proc. pen. nu reglementează condiția de a avea cunoștință de procesul penal

în care a fost implicată și, oricum, declarația dată în faza premergătoare și

confruntarea în faza de urmărire penală, nu face parte din faza de judecată,

așa cum prevede textul legal.

Un alt motiv se

referă la considerarea eronată că față de condamnată nu s-a cerut extrădarea pe

cererea care să legătură cu speța pentru care s-a cerut rejudecarea.

Analizând

legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile aduse,

precum și sub toate aspectele de fapt și de drept conform prevederilor art. 371

alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În mod corect a

constatat tribunalul neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru a se

putea admite cererea de rejudecare după extrădare.

Astfel, în ceea

ce privește condiția prevăzută de art. 522

1

C. proc. pen.

referitoare la predarea persoanei pe baza unui mandat european de arestare,

Curtea constată că autoritățile bulgare au admis o cerere de extrădare, însă

arestul în vederea extrădării s-a transformat în arest la domiciliu, iar la

momentul la care condamnata urma să fie predată aceasta nu a mai fost găsită la

domiciliu pentru a fi predată în vederea executării pedepsei.

De asemenea,

condamnata a fost judecată și condamnată în lipsă, aceasta cunoscând despre

existența dosarului penal, întrucât fusese audiată și i se interzisese să

părăsească teritoriul țării, încă din faza anterioară fazei de judecată.

Reiese pe cale

de consecință că judecarea și condamnarea este rezultatul alegerii libere pe

care a făcut-o persoana condamnată în lipsă, interpretarea prevederilor art.

522

1

C. proc. pen. nefiind una extensivă, ci unitară atât în România

cât și în celelalte țări din lume.

Pentru toate

aceste considerente, Curtea de apel București, secția I penală, a respins ca

nefondat apelul declarat în cauză, cu obligarea apelantei condamnată la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs condamnata F.I., invocând prin apărătorul său

ales, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

alin. (1)

pct. 172 C. proc. pen. referitor la greșita aplicare a legii, prin respingerea

ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, cu motivarea că dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen. nu condiționează admiterea în principiu cererii de dovedirea

faptului că persoana condamnată nu a avut cunoștință de proces, singura

condiție impusă de lege fiind aceea ca judecarea cauzei să se fi făcut în

lipsă.

De asemenea,

s-a arătat că extrădarea a vizat, printr-un supliment la cererea formulată

inițial de autorități, și hotărârea a cărei rejudecare se solicită.

Analizând

decizia recurată din perspectiva cazului de casare invocat, Înalta Curte reține

următoarele:

În primul rând,

este de precizat că, în analiza criticii formulate, Înalta Curte va porni de la

situația de fapt stabilită de către instanța de fond și cea de apel, respectiv

că, condamnata F.I. a avut cunoștință de procesul penal desfășurat împotriva sa

și s-a sustras de la judecată, cazul de casare invocat vizând exclusiv probleme

de drept.

Sub aspectul

criticii formulate, Înalta Curte reține că rejudecarea cauzei după extrădarea

condamnatului prevăzută în art.522

1

C. proc. pen. are drept scop

asigurarea dreptului la apărare, pornind de la considerentul că principiul

garantării acestui drept este prioritar față de autoritatea de lucru judecat a

unei hotărâri de condamnare pronunțată în lipsă.

În acest fel,

procedura desfășurată în lipsa persoanei condamnate este suplinită prin

rejudecarea cauzei, asigurându-se respectarea principiilor

contradictorialității, al egalității armelor, al exercitării dreptului la apărare

prin propria persoană, a dreptului de a adresa întrebări martorilor și

celorlalte părți din proces.

Toate aceste

drepturi sunt însă drepturi relative, la care acuzatul poate să renunțe

voluntar și neechivoc, situație în care, în mod evident nu mai poate solicita

ulterior: salvgardarea acestora prin intermediul căii extraordinare de atac

instituită prin dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen.

Drept urmare,

rejudecarea cauzei nu se dispune de către instanță în mod automat, astfel cu

susține apărarea, ci este limitată sub aspectul admisibilității de o serie de

condiții, printre care și aceea ca persoana condamnată în lipsă să nu se fi

sustras de la judecată, respectiv, astfel cum s-a arătat anterior, să nu fi

renunțat voluntar și în mod neechivoc, la dreptul de a fi prezent în instanță

și de a se apăra.

Ca atare,

Înalta Curte constată că ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a legii,

respingând ca inadmisibilă cererea de rejudecare, în condițiile în care au

stabilit că persoana condamnată F.I. a cunoscut existența procesului penal

desfășurat împotriva sa și a înțeles să se sustragă urmăririi penale și

cercetării judecătorești, fugind din țară, deși față de aceasta procurorul

dispusese măsura interdicției de părăsire a teritoriului României. De altfel,

este de menționat că jurisprudența instanței supreme este constantă în acest

sens (I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4713 din 2 august 2006; Decizia nr.

624 din 29 februarie 2012).

În ceea ce

privește aspectele ce țin de situația de fapt, invocate de către recurentă în

ultimul său cuvânt, în care a învederat că nu a avut cunoștință de existența

dosarului a cărui rejudecare o solicită, Înalta Curte constată că acestea nu

sunt supuse cenzurii instanței de casație, recursul, urmare a modificărilor

aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 2/2013, în vigoare din 15

februarie 2013, vizând exclusiv probleme de drept, în cazul în care acesta este

cea de-a doua cale ordinară de atac.

Totodată,

constatarea că, astfel cum susține apărarea, a existat într-adevăr o cerere de

extindere a extrădării care a vizat sentința penală nr. 355 din 16 aprilie 2002

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, nu este de natură să

conducă la admiterea recursului, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai

sus, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a legii, nefiind întrunite

condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare a cauzei

după extrădare.

În raport de

aceste considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Înalta Curte va respinge recursul declarat de condamnata F.I. ca nefondat, iar

conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. aceasta va fi obligată la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnata F.I. împotriva Deciziei penale nr.

175 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurenta condamnată la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 17 septembrie 2013.