ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2736/2013

Prin sentința penală nr. 343 din 23 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 522 1 C. proc. pen. a respins cererea formulată de condamnata F.I. de rejudecare a cauzei nr. 604 din 1998 a Tribunalului București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 355 din 16 aprilie 2002, după extrădare. A fost obligată condamnata la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 355 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost condamnată petenta la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(pedeapsă constatată grațiată în întregime) și la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.26 rap. la art. 215 alin. (3) cu aplicarea art.41 alin. (2) și art. 13 C. pen. Sentința penală de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 779/A din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel București. Potrivit art. 522 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța trebuie să verifice mai întâi dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare.

Astfel, în ceea ce privește condiția ca petenta să fi fost judecată și condamnată în lipsă, tribunalul - analizând actele Dosarului nr. 604/1998 - a constatat următoarele: În rechizitoriul nr. 3138/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, emis la data de 02 martie 1998, se reține că în faza actelor premergătoare cercetarea inculpatei F.I. s-a desfășurat cu aceasta arestată în altă cauză, din care a fost pusă în libertate la data de 27 iunie 1997; întrucât nu s-a prezentat la organele de poliție în vederea continuării cercetărilor, față de aceasta s-a dispus - la data de 30 iunie 1997 - măsura instituirii interdicției de a nu părăsi România, prin ordonanța nr. 1895/P/1997.

În dosarul de urmărire penală, la fila 248, petenta a dat o declarație olografă datată 27 iunie 1997, din care rezultă cu certitudine că i s-a adus la cunoștință că este cercetată în cauza a cărei rejudecare o solicită acum: „mă angajez ca în data de 30 iunie 1997 să mă prezint la Poliția Capitalei - Serviciul Cercetări Penale, ora 10,00, în vederea clarificării situației privind faptele pentru care sunt cercetată. Nu voi părăsi municipiul București fără a anunța organele de poliție cu privire la data și durata părăsirii... În cazul în care nu voi respecta aceste angajamente voi suporta rigorile legii ” . De asemenea, din dosarul de urmărire penală a rezultat că inculpata a dat declarații în cauza ce face obiectul prezentei cereri, precum și faptul că a participat la o confruntare cu coinculpatul L.N.

(fratele său), în lunile august și septembrie 1997. În cursul cercetării judecătorești, inculpata a fost citată legal la adresa indicată în declarațiile olografe date în cursul urmăririi penale și nu există nici o dovadă că aceasta ar fi încunoștințat vreo autoritate despre faptul că și-ar fi schimbat domiciliul sau despre plecarea sa din România - în octombrie 1997, deși cunoștea fără putință de tăgadă că este cercetată într-un dosar penal. Nu poate fi primită susținerea petentei în sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare în cursul judecății, lipsa de la proces fiindu-i imputabilă în totalitate, iar apărarea fiind asigurată pe tot parcursul procesului de un avocat din oficiu.

Față de toate aceste considerente, tribunalul a constatat că petenta a avut cunoștință de procesul penal în care era implicată, iar lipsa sa de la judecată nu poate fi imputată instanțelor judecătorești care au soluționat cauza și nu poate fi apreciată ca și condiție îndeplinită pentru rejudecarea cauzei după extrădare. Mai mult, tribunalul a constatat reaua credință a petentei care, deși cunoștea de existența procesului penal în care era cercetată împreună cu fratele ei, a declarat în fața autorităților bulgare, în data de 10 octombrie 2005, că nu a știut de acest proces, încercând astfel să obțină respingerea cererii de extrădare către statul român.

Referitor la cea de-a doua condiție a admisibilității în principiu a cererii de rejudecare, de a se fi cerut extrădarea petentei, tribunalul a constatat că o astfel de cerere a fost formulată de statul român dar în legătură cu o altă condamnare - de 6 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr.562/1998 pronunțată de Tribunalul București secția I penală. Totodată, aprobarea extrădării persoanei F.I. de către autoritățile bulgare către statul român s-a dispus în baza condamnării sus menționate și nu a condamnării pentru care s-a solicitat prezenta rejudecare. Împotriva acestei sentințe, condamnata a declarat apel, arătând că prevederile art. 522 C. proc. pen. nu reglementează condiția de a avea cunoștință de procesul penal în care a fost implicată și, oricum, declarația dată în faza premergătoare și confruntarea în faza de urmărire penală, nu face parte din faza de judecată, așa cum prevede textul legal.

Un alt motiv se referă la considerarea eronată că față de condamnată nu s-a cerut extrădarea pe cererea care să legătură cu speța pentru care s-a cerut rejudecarea. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile aduse, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect a constatat tribunalul neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru a se putea admite cererea de rejudecare după extrădare. Astfel, în ceea ce privește condiția prevăzută de art. 522 1 C. proc. pen.

referitoare la predarea persoanei pe baza unui mandat european de arestare, Curtea constată că autoritățile bulgare au admis o cerere de extrădare, însă arestul în vederea extrădării s-a transformat în arest la domiciliu, iar la momentul la care condamnata urma să fie predată aceasta nu a mai fost găsită la domiciliu pentru a fi predată în vederea executării pedepsei. De asemenea, condamnata a fost judecată și condamnată în lipsă, aceasta cunoscând despre existența dosarului penal, întrucât fusese audiată și i se interzisese să părăsească teritoriul țării, încă din faza anterioară fazei de judecată. Reiese pe cale de consecință că judecarea și condamnarea este rezultatul alegerii libere pe care a făcut-o persoana condamnată în lipsă, interpretarea prevederilor art. 522 1 C. proc.

pen. nefiind una extensivă, ci unitară atât în România cât și în celelalte țări din lume. Pentru toate aceste considerente, Curtea de apel București, secția I penală, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, cu obligarea apelantei condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnata F.I., invocând prin apărătorul său ales, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. referitor la greșita aplicare a legii, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, cu motivarea că dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. nu condiționează admiterea în principiu cererii de dovedirea faptului că persoana condamnată nu a avut cunoștință de proces, singura condiție impusă de lege fiind aceea ca judecarea cauzei să se fi făcut în lipsă.

De asemenea, s-a arătat că extrădarea a vizat, printr-un supliment la cererea formulată inițial de autorități, și hotărârea a cărei rejudecare se solicită. Analizând decizia recurată din perspectiva cazului de casare invocat, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, este de precizat că, în analiza criticii formulate, Înalta Curte va porni de la situația de fapt stabilită de către instanța de fond și cea de apel, respectiv că, condamnata F.I. a avut cunoștință de procesul penal desfășurat împotriva sa și s-a sustras de la judecată, cazul de casare invocat vizând exclusiv probleme de drept. Sub aspectul criticii formulate, Înalta Curte reține că rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului prevăzută în art.522 1 C. proc.

pen. are drept scop asigurarea dreptului la apărare, pornind de la considerentul că principiul garantării acestui drept este prioritar față de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri de condamnare pronunțată în lipsă. În acest fel, procedura desfășurată în lipsa persoanei condamnate este suplinită prin rejudecarea cauzei, asigurându-se respectarea principiilor contradictorialității, al egalității armelor, al exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, a dreptului de a adresa întrebări martorilor și celorlalte părți din proces. Toate aceste drepturi sunt însă drepturi relative, la care acuzatul poate să renunțe voluntar și neechivoc, situație în care, în mod evident nu mai poate solicita ulterior: salvgardarea acestora prin intermediul căii extraordinare de atac instituită prin dispozițiile art. 522 1 C. proc.

pen. Drept urmare, rejudecarea cauzei nu se dispune de către instanță în mod automat, astfel cu susține apărarea, ci este limitată sub aspectul admisibilității de o serie de condiții, printre care și aceea ca persoana condamnată în lipsă să nu se fi sustras de la judecată, respectiv, astfel cum s-a arătat anterior, să nu fi renunțat voluntar și în mod neechivoc, la dreptul de a fi prezent în instanță și de a se apăra. Ca atare, Înalta Curte constată că ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a legii, respingând ca inadmisibilă cererea de rejudecare, în condițiile în care au stabilit că persoana condamnată F.I. a cunoscut existența procesului penal desfășurat împotriva sa și a înțeles să se sustragă urmăririi penale și cercetării judecătorești, fugind din țară, deși față de aceasta procurorul dispusese măsura interdicției de părăsire a teritoriului României.

De altfel, este de menționat că jurisprudența instanței supreme este constantă în acest sens (I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4713 din 2 august 2006; Decizia nr. 624 din 29 februarie 2012). În ceea ce privește aspectele ce țin de situația de fapt, invocate de către recurentă în ultimul său cuvânt, în care a învederat că nu a avut cunoștință de existența dosarului a cărui rejudecare o solicită, Înalta Curte constată că acestea nu sunt supuse cenzurii instanței de casație, recursul, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 2/2013, în vigoare din 15 februarie 2013, vizând exclusiv probleme de drept, în cazul în care acesta este cea de-a doua cale ordinară de atac.

Totodată, constatarea că, astfel cum susține apărarea, a existat într-adevăr o cerere de extindere a extrădării care a vizat sentința penală nr. 355 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, nu este de natură să conducă la admiterea recursului, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a legii, nefiind întrunite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare a cauzei după extrădare. În raport de aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul declarat de condamnata F.I. ca nefondat, iar conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata F.I. împotriva Deciziei penale nr. 175 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 septembrie 2013.