ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 290/2012

Deliberând asupra recursului declarat de G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost respinsă - ca inadmisibilă - cererea de rejudecare după extrădare formulată de petentul-condamnat G.GH., cu obligarea acestuia la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin cererea sa petentul-condamnat G.GH.

a solicitat rejudecarea după extrădare în Dosarul penal nr. 5187/3/2003 al Tribunalului București, secția l penală, finalizat prin Sentința penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005, condamnat fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 4000 din 04 decembrie 2008. În motivarea cererii, petentul-condamnat a arătat că judecata în ceea ce îl privește s-a efectuat în lipsă, astfel încât sunt incidente prevederile art. 522 1 și următoarele C. proc. pen. S-a atașat Dosarul de fond nr. 5187/3/2003 al Tribunalului București, secția I penală. Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat ca inadmisibilă, cererea formulată de către acesta.

Tribunalul a apreciat că pentru a fi admisibilă o cerere de rejudecare în lipsă în caz de extrădare, conform art. 522 1 C. proc. pen., trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: a) persoana care solicită rejudecarea trebuie să fi fost judecată și condamnată în lipsă, b) prinderea și încarcerarea acestuia în vederea executării pedepsei aplicate trebuie să fie făcută în urma extrădării sau a unui mandat european de arestare emis în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii.

Or, în cauza de față, din analiza dosarului de fond reiese că petentul-condamnat a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv (arestat la data de 03 mai 2003), judecat tot în stare de arest preventiv și pus în libertate (05 octombrie 2005) ca urmare a soluției de condamnare (Sentința penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005) pronunțată de către instanța de fond, pentru ca apoi, inculpatul să nu se mai prezinte nici în fața instanței de apel și nici în fața instanței de recurs fiind reprezentat de același apărător ales ca și în cauza de față. Dată fiind situația expusă anterior, tribunalul a apreciat că nu se poate spune că judecarea și condamnarea inculpatului a avut loc "în lipsă", acesta având cunoștință de proces, participând de altfel, la desfășurarea lui în fața instanței de fond, pentru ca apoi să se sustragă desfășurării procesului în căile de atac, fiind fugit în Elveția.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția judecării și condamnării în lipsă a inculpatului, Tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă. Împotriva Sentinței penale nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală a declarat apel condamnatul G.Gh. În apel a fost criticată sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, considerând că sunt îndeplinite prevederile art. 522 1 C. proc. pen., întrucât nu a avut cunoștință de judecarea sa, după soluția de achitare dată de instanța de fond, deși trebuia să fie citat în tot cursul procesului, deci în toate fazele de judecată. Prin Decizia penală nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul G.GH.

împotriva Sentinței penale nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București secția a II-a penală și a fost obligat condamnatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București, examinând cauza prin prisma motivelor de apel promovat de condamnat, cât și în raport de dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat ca nefondat apelul având în vedere că potrivit art. 522 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Cum în speță, apreciază Curtea de Apel, rezultă că petentul a fost prezent în fața primei instanțe, iar ulterior, în celelalte faze ale procesului penal nu s-a mai prezentat și nu s-a mai interesat de cauză, deși a fost reprezentat de același apărător ales, inculpatul a avut cunoștință de cauză, a angajat avocat și a cunoscut soluția definitivă dată în acea speță, astfel că argumentele sale au fost înlăturate, ca nefondate. Împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. 61376/3/2010 a declarat recurs condamnatul G.Gh., la data de 16 mai 2011 criticând-o pentru considerente de nelegalitate. În motivele de recurs s-a apreciat că cererea este admisibilă deoarece îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege.

Articolul nr. 522 1 C. proc. pen. prevede două condiții pentru admisibilitate ambele fiind întrunite în prezenta cauză, în opinia apărării. Apărătorul ales al petentului condamnat a solicitat admiterea cererii observând că petentul a fost judecat în fond în stare de arest preventiv, ca urmare a unei urmăriri penale derulate tot în stare de arest preventiv, iar după doi ani și cinci luni de zile de închisoare a fost achitat și pus în libertate. S-a judecat apelul procurorului, a fost menținută soluția de achitare, a fost judecat recursul procurorului la Înalta Curte de Casație și Justiție în absența inculpatului la proces, a fost pronunțată o hotărâre de condamnare prin care s-a dat spre executare pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare.

Ca urmare a unei contestații în anulare s-a făcut dovada faptului că nu s-a putut prezenta la proces și nu a putut încunoștința instanța din motive medicale, a fost admisă contestația în anulare, a fost fixat termen pentru rejudecarea recursului procurorului și tot în absența inculpatului, cu prezența avocatului a fost rejudecat recursul. După alte trei săptămâni de liberare, instanța de judecată în recurs a schimbat încadrarea juridică din autorat în complicitate și a pronunțat o hotărâre de condamnare, păstrând același cuantum al pedepsei rezultante de 7 ani închisoare.

În urma acestor evenimente judiciare, susține apărarea, începând cu decembrie 2008 s-a pus în executare cel de-al doilea mandat de executare a pedepsei închisorii (primul fiind anulat ca urmare a admiterii contestației în anulare) și a fost trimis spre executare, a fost dat în urmărire națională și internațională, iar în luna iunie 2009 a fost găsit în Elveția și a început procedura de extrădare în vederea executării pedepsei. În cadrul acestei proceduri, inculpatul a formulat o contestație arătând elementele de fapt ce se regăsesc în dosarul cauzei și la care a făcut trimitere, iar după un an și jumătate pe teritoriul elvețian s-a admis o cerere formulată de statul român prin care se solicita extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei.

Apărarea a afirmat că pentru a se admite această cerere de extrădare, statul român prin virtutea dispozițiilor 69 din Legea nr. 302/2004 a garantat Confederației Elvețiene că sunt întrunite cerințele pentru ca persoana extrădabilă în acea cerere are dreptul să-i fie rejudecată cauza în momentul în care va ajunge pe teritoriul României cu singura condiție de a formula cerere pentru rejudecarea acestei cauze.

În aceste condiții, arată apărarea, totuși este de observat că în procedura penală, trebuie să fie judecat și condamnat în absență, arătând două condiții cumulative care nu sunt prevăzute în Convenția Europeană de la Strasburg din anul 1984. Petentul condamnat a constatat că există contradicții între aceste două dispoziții și prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și raportat la dispozițiile Tratatului de la Nisa, a arătat foarte clar faptul că are prioritate în cauză dispoziția Convenției Europene care a fost în cea mai fidelă modalitate preluată în Legea nr. 302/2004. Aceasta este dispoziția legală ce guvernează situația petentului. S-a ajuns la o interpretare unitară, s-a completat această dispoziție a convenției în sensul care pentru a ajunge la un numitor comun, statele au în vedere că rejudecarea este o necesitate pentru respectarea deplină și efectivă a dreptului la apărare a cetățeanului acuzat.

Atâta vreme cât hotărârea de condamnare este rezultatul judecății, și câtă vreme condamnarea s-a făcut în absența lui, sunt întrunite cerințele pentru ca situația sa să fie un considerată sub protecția convenției europene privind extrădarea. Ministerul Justiției a garantat că o dată ajuns în țară, dacă va formula cerere îi va fi judecată cauza existând cadrul procesual pentru a se dispune în acest sens. Prin urmare față de dispozițiile alin. (1) din art. 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la echitatea unei proceduri penale formulată împotriva sa cu aplicarea art. 72 alin. (2) C. pen. și cu raportare la art. 69 C. proc. pen. se va observa că sunt întrunite cerințele atâta vreme cât există formal cererea la dosarul cauzei pentru ca o astfel de solicitare să fie admisibilă și să se procedeze la rejudecarea cauzei în fond.

Pentru aceste motive apreciază că cererea petentului este admisibilă în principiu. În drept nu a fost indicat un caz de casare. Analizând recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală la data de 17 decembrie 2010, sub nr. 61376/3/2010, petentul-condamnat G.GH. a solicitat rejudecarea după extrădare a cauzei penale nr. 5187/3/2003 a Tribunalului București, secția I penală, finalizat prin Sentința penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005, condamnat fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 4000 din 04 decembrie 2008. În motivarea cererii, condamnatul G.Gh.

arată că a fost extrădat din Elveția la data de 26 noiembrie 2010, în baza cererii de extrădare formulată de autoritățile române conform art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. Arată că este deținut în penitenciarul Giurgiu în baza Mandatului nr. 680/2011 din 07 iulie 2011 emis de Tribunalul București. Cazul de casare, deși nu a fost indicat de apărare expres are în vedere greșita aplicare a legii în ceea ce privește respingerea cererii de extrădare ca inadmisibilă, respectiv art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen.

Asupra admisibilității cererii de rejudecare după extrădare, Înalta Curte reține că, atunci când statul român prin Ministerul de Justiție sau o instanță de judecată au dat asigurări că în cazul predării persoanei solicitate aceasta are dreptul la rejudecare, instanța sesizată cu cererea de rejudecare este obligată să respecte acordul dat anterior, într-o asemenea situația, acordul de rejudecare a cauzei produce efecte fără ca o altă instanță să îl mai poată cenzura. Acordul dat în vederea rejudecării nu este unul general și sub condiția ca instanța în fața căreia se solicită rejudecarea după aducerea în țară a persoanei solicitate să aprecieze că sunt îndeplinite cerințele legale. Acordul dat presupune că o autoritate a apreciat deja condițiile de rejudecare admisibile, iar decizia nu poate fi reformată, deoarece stă la baza predării persoanei solicitate.

Nu aceasta este însă situația din dosar, deoarece statul roman a precizat expres că nu se acordă garanția rejudecării după extrădare, refuzul decurgând din prezența persoanei solicitate la judecarea procesului în urma căruia a fost condamnat. Din datele existente (Adresa nr. 112907/2009 a Ministerului Justiției din România) rezultă că statul român, prin Ministerul Justiției, nu a dat asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă, precizând expres că nu este cazul deoarece persoana a fost prezentă la judecată. Astfel, în lipsa acordului, în mod corect instanțele, tribunalul și Cutea de Apel au analizat condițiile de admisibilitate a cererii cu referire la prezența persoanei la judecată.

Potrivit art. 522 1 C. proc. pen. în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. Cererea de rejudecare după extrădare este admisibilă doar în cazul în care atât judecata cât și condamnarea unei persoane au loc în lipsa acesteia de la proces. Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea recursului în ultima cale de atac soluționată în cauză, fiind însă citat prin afișare la cabinetul apărătorului său C.D. Recursul a fost soluționat după admiterea unei contestații în anulare formulată de G.Gh., pentru considerentul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., cu motivarea că anterior, nu fusese posibil să se prezinte la judecata în recurs, fiind internat în spital. Instanța reține că prin Sentința penală nr. 4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 4830/2003, în baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. În baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 și de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 75 lit. a) C. pen. În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că inculpatul G.Gh. nu a făcut trafic de droguri de mare risc și nu există probe că inculpatul, în perioada 2001 - 2002 ar fi aderat sau sprijinit activitatea organizației infracționale de narcotrafic inițiată și constituită de numitul B.V. Împotriva soluției de achitare a inculpatului G.Gh., s-a făcut apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București. La termenul din data de 17 martie 2006, inculpatul G.Gh. s-a prezentat la judecata apelului, depunând la dosar biletele de eliberare din penitenciar.

Dezbaterea pe fond a apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul București și a celorlalte apeluri declarate în cauză s-a făcut la data de 19 mai 2006, când inculpatul G.Gh. nu a fost prezent. Prin Decizia penală nr. 463/A din 07 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nu a fost admis cu privire la soluțiile de achitare dispuse cu privire la inculpatul G.Gh. În considerentele acestei decizii se reține de către curtea de apel că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpatului G.Gh., întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către acest inculpat a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Prin Decizia penală nr. 317l/R din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 36488/2/2005, s-a admis recursul declarat de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, iar cu privire la inculpatul G.Gh.

s-au dispus următoarele: În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului G.Gh. din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh.

urmând să execute în final pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 4 ani. Inculpatul G.Gh. nu a participat la niciunul din termen de judecată, fiind citat prin afișare la sediul Consiliului Local al Municipiului Cluj, așa cum rezultă din Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, atașat la dosarul cauzei. Împotriva acestei decizii, inculpatul G.Gh., prin apărător, a formulat contestație în anulare, invocând că la data judecării recursului a fost internat în Clinica Medico-Sanitară Publică - Institutul de Cardiologie din Chișinău, Republica Moldova, cu afecțiuni severe la nivel cardiac.

Prin Decizia penală nr. 2909 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, atașat la dosarul cauzei, s-a admis contestația în anulare formulată de contestatorul G.Gh., s-a desființat în parte Decizia penală nr. 3171/R din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 36488/2/2005, și s-a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 463/A/07 iunie 2006 a Curții de Apei București, secția a II-a penală.

Prin Decizia penală nr. 4000/R din 04 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 7560/1/2008, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a casat Decizia penală nr. 463/A din 07 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și Sentința penală nr. 4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, doar cu privire la inculpatul G.Gh. și s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor săvârșite de inculpatul G.Gh.: - din infracțiunea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. după executarea pedepsei principale - din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și 2 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh.

la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh. urmând să execute în final pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea ultimului recurs la ICCJ, după admiterea contestației în anulare, fiind citat prin afișare la domiciliul ales, cabinetul apărătorului său C.D. În cauza de față condamnatul G.Gh.

a fost prezent la judecarea cauzei în primă instanță și în apel, așa cum tribunalul și curtea de apel au reținut anterior pe baza probelor aflate în dosarele atașate, iar cererea de rejudecare a primului recurs i-a fost admisă tocmai pentru considerentul imposibilității de prezentare la judecată, și a fost citat la judecarea ultimului recurs, după admiterea contestației în anulare, la cabinetul avocatului său. Tribunalul și Curtea de Apel au apreciat că rațiunea dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. este aceea de a asigura unei persoane judecate și condamnate în lipsă posibilitatea realizării efective a dreptului la un proces echitabil, proces în cadrul căruia să se permită analizarea tuturor apărărilor, pe care condamnatul l-ar fi putut face dacă era prezent la proces.

Or condamnatul G.Gh. a participat la judecarea cauzei de instanțele de fond și a furnizat apărătorului său actele medicale, care au justificat admiterea contestației în anulare, fiind cert că avea cunoștință și avea posibilitatea reală de a participa și la judecarea recursului. Faptul că acesta a înțeles să nu participe la judecarea recursului, după admiterea contestației în anulare, nu înseamnă că a fost judecat și condamnat în lipsă și că dreptul la un proces echitabil impune o nouă judecată după extrădare. Dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. nu contravin art. 69 din Legea nr. 302/2004 sau art. 3 din Protocol adițional la Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, sub aspectul condițiilor impuse pentru admisibilitatea rejudecării după extrădare.

Prin condamnare în lipsă, art. 69 din Legea nr. 302/2004 are în vedere situația unei persoane care nu a participat la niciunul din termenele de judecată la instanțele de fond și recurs, chiar dacă acea condamnare este dispusă de instanța de recurs, iar condamnatul nu a fost prezent la niciunul din termenele de judecată a recursului.

De altfel, același este sensul noțiunii de condamnare în lipsă dat de literatura de specialitate și practica judiciară, sens care este în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocol adițional din 15 octombrie 1975 la Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957. Potrivit acestor dispoziții, care au ca denumire "Judecarea în lipsă", când o parte contractantă cere unei alte părți contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracțiune.

Totuși extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptățește partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotrivește, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar. Rezultă și din aceste dispoziții ale Convenției că este vorba de o judecată în lipsă, atunci când o persoană nu a fost prezentă niciodată, nicidecum de o judecată la care condamnatul a fost prezent la multe termene, fiind asistat de același avocat, a fost citat, conform dosarului la domiciliul ales, cabinetul avocatului său, dar nu a participat la termenul la care s-a judecat cauza și s-a dispus condamnarea, cum este cazul în speța dedusă judecății.

Contrar celor afirmate de apărare, interpretarea și concluziile instanței de fond și a celei de apel sunt concordante cu criteriile de evaluare a existenței unei judecăți în lipsă așa cum rezultă din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Sejdovic c. Italia (cerere nr. 56581/00), Demebukov c. Bulgaria (cerere nr. 68020/01), Boroancă c. România (cerere nr. 38511/03), Gaga c. România, (cerere nr. 1562/02). Este în afara oricărui dubiu că recurentul a cunoscut existența procesului, fiind audiat la instanța de fond, a exercitat căile de atac, inclusiv o cale extraordinară, contestația în anulare, care a presupus comunicarea de către recurentul din prezenta cauză, G.Gh., de date privind starea sa de sănătate și posibilitatea de a fi prezent în instanță.

Pentru motivele mai sus expuse, Curtea va respinge, ca nefondat recursul și va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 31 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM