ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 290/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 290/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului declarat de

G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, constată

următoarele:

Prin Sentința penală nr. 149 din 18 februarie

2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost respinsă

- ca inadmisibilă

- cererea de rejudecare după extrădare

formulată de petentul-condamnat G.GH., cu obligarea acestuia la plata sumei de

100 RON, cheltuieli judiciare către stat

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că, prin cererea sa petentul-condamnat G.GH. a solicitat

rejudecarea după extrădare în Dosarul penal nr. 5187/3/2003 al Tribunalului

București, secția l penală, finalizat prin Sentința penală nr. 1210 din 04

octombrie 2005, condamnat fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs

de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 4000 din

04 decembrie 2008.

În motivarea cererii, petentul-condamnat a

arătat că judecata în ceea ce îl privește s-a efectuat în lipsă, astfel încât

sunt incidente prevederile art. 522

1

și următoarele C. proc. pen.

S-a atașat Dosarul de fond nr. 5187/3/2003 al

Tribunalului București, secția I penală.

Examinând actele și lucrările dosarului,

instanța de fond a apreciat ca inadmisibilă, cererea formulată de către acesta.

Tribunalul a apreciat că pentru a fi admisibilă o cerere de rejudecare în lipsă

în caz de extrădare, conform art. 522

1

C. proc. pen., trebuie

îndeplinite cumulativ două condiții: a) persoana care solicită rejudecarea trebuie

să fi fost judecată și condamnată în lipsă, b) prinderea și încarcerarea

acestuia în vederea executării pedepsei aplicate trebuie să fie făcută în urma

extrădării sau a unui mandat european de arestare emis în baza mandatului de

executare a pedepsei închisorii.

Or, în cauza de față, din analiza dosarului

de fond reiese că petentul-condamnat a fost trimis în judecată în stare de

arest preventiv (arestat la data de 03 mai 2003), judecat tot în stare de arest

preventiv și pus în libertate (05 octombrie 2005) ca urmare a soluției de

condamnare (Sentința penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005) pronunțată de către

instanța de fond, pentru ca apoi, inculpatul să nu se mai prezinte nici în fața

instanței de apel și nici în fața instanței de recurs fiind reprezentat de

același apărător ales ca și în cauza de față. Dată fiind situația expusă

anterior, tribunalul a apreciat că nu se poate spune că judecarea și

condamnarea inculpatului a avut loc "în lipsă", acesta având

cunoștință de proces, participând de altfel, la desfășurarea lui în fața

instanței de fond, pentru ca apoi să se sustragă desfășurării procesului în

căile de atac, fiind fugit în Elveția.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția

judecării și condamnării în lipsă a inculpatului, Tribunalul a respins cererea

ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinței penale nr. 149 din 18

februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală a

declarat apel condamnatul G.Gh.

În apel a fost criticată sentința sub

aspectul nelegalității și netemeiniciei, considerând că sunt îndeplinite

prevederile art. 522

1

C. proc. pen., întrucât nu a avut cunoștință

de judecarea sa, după soluția de achitare dată de instanța de fond, deși

trebuia să fie citat în tot cursul procesului, deci în toate fazele de

judecată.

Prin Decizia penală nr. 145 din 10 mai 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr.

61376/3/2010, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul G.GH.

împotriva Sentinței penale nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunțată de

Tribunalul București secția a II-a penală și a fost obligat condamnatul la

plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON

onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de

Apel București, examinând cauza prin prisma motivelor de apel promovat de

condamnat, cât și în raport de dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a

constatat ca nefondat apelul având în vedere că potrivit art. 522

1

C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și

condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a

judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Cum în speță, apreciază Curtea de Apel,

rezultă că petentul a fost prezent în fața primei instanțe, iar ulterior, în

celelalte faze ale procesului penal nu s-a mai prezentat și nu s-a mai

interesat de cauză, deși a fost reprezentat de același apărător ales,

inculpatul a avut cunoștință de cauză, a angajat avocat și a cunoscut soluția

definitivă dată în acea speță, astfel că argumentele sale au fost înlăturate,

ca nefondate.

Împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai

2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul

nr. 61376/3/2010 a declarat recurs condamnatul G.Gh., la data de 16 mai 2011

criticând-o pentru considerente de nelegalitate.

În motivele de recurs s-a apreciat că cererea

este admisibilă deoarece îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege.

Articolul nr. 522

1

C. proc. pen. prevede două condiții pentru

admisibilitate ambele fiind întrunite în prezenta cauză, în opinia apărării.

Apărătorul ales al petentului condamnat a

solicitat admiterea cererii observând că petentul a fost judecat în fond în

stare de arest preventiv, ca urmare a unei urmăriri penale derulate tot în

stare de arest preventiv, iar după doi ani și cinci luni de zile de închisoare

a fost achitat și pus în libertate. S-a judecat apelul procurorului, a fost

menținută soluția de achitare, a fost judecat recursul procurorului la Înalta

Curte de Casație și Justiție în absența inculpatului la proces, a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare prin care s-a dat spre executare pedeapsa

rezultantă de 7 ani închisoare. Ca urmare a unei contestații în anulare s-a

făcut dovada faptului că nu s-a putut prezenta la proces și nu a putut

încunoștința instanța din motive medicale, a fost admisă contestația în

anulare, a fost fixat termen pentru rejudecarea recursului procurorului și tot

în absența inculpatului, cu prezența avocatului a fost rejudecat recursul. După

alte trei săptămâni de liberare, instanța de judecată în recurs a schimbat

încadrarea juridică din autorat în complicitate și a pronunțat o hotărâre de

condamnare, păstrând același cuantum al pedepsei rezultante de 7 ani închisoare.

În urma acestor evenimente judiciare, susține

apărarea, începând cu decembrie 2008 s-a pus în executare cel de-al doilea

mandat de executare a pedepsei închisorii (primul fiind anulat ca urmare a

admiterii contestației în anulare) și a fost trimis spre executare, a fost dat

în urmărire națională și internațională, iar în luna iunie 2009 a fost găsit în

Elveția și a început procedura de extrădare în vederea executării pedepsei.

În cadrul acestei proceduri, inculpatul a

formulat o contestație arătând elementele de fapt ce se regăsesc în dosarul

cauzei și la care a făcut trimitere, iar după un an și jumătate pe teritoriul

elvețian s-a admis o cerere formulată de statul român prin care se solicita

extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei.

Apărarea a afirmat că pentru a se admite

această cerere de extrădare, statul român prin virtutea dispozițiilor 69 din

Legea nr. 302/2004 a garantat Confederației Elvețiene că sunt întrunite

cerințele pentru ca persoana extrădabilă în acea cerere are dreptul să-i fie

rejudecată cauza în momentul în care va ajunge pe teritoriul României cu

singura condiție de a formula cerere pentru rejudecarea acestei cauze.

În aceste condiții, arată apărarea, totuși

este de observat că în procedura penală, trebuie să fie judecat și condamnat în

absență, arătând două condiții cumulative care nu sunt prevăzute în Convenția

Europeană de la Strasburg din anul 1984. Petentul condamnat a constatat că

există contradicții între aceste două dispoziții și prin raportare la dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Constituție și raportat la dispozițiile Tratatului de la

Nisa, a arătat foarte clar faptul că are prioritate în cauză dispoziția

Convenției Europene care a fost în cea mai fidelă modalitate preluată în Legea

nr. 302/2004.

Aceasta este dispoziția legală ce guvernează

situația petentului. S-a ajuns la o interpretare unitară, s-a completat această

dispoziție a convenției în sensul care pentru a ajunge la un numitor comun,

statele au în vedere că rejudecarea este o necesitate pentru respectarea

deplină și efectivă a dreptului la apărare a cetățeanului acuzat. Atâta vreme

cât hotărârea de condamnare este rezultatul judecății, și câtă vreme

condamnarea s-a făcut în absența lui, sunt întrunite cerințele pentru ca

situația sa să fie un considerată sub protecția convenției europene privind

extrădarea. Ministerul Justiției a garantat că o dată ajuns în țară, dacă va

formula cerere îi va fi judecată cauza existând cadrul procesual pentru a se

dispune în acest sens. Prin urmare față de dispozițiile alin. (1) din art. 6 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la echitatea unei proceduri

penale formulată împotriva sa cu aplicarea art. 72 alin. (2) C. pen. și cu

raportare la art. 69 C. proc. pen. se va observa că sunt întrunite cerințele

atâta vreme cât există formal cererea la dosarul cauzei pentru ca o astfel de

solicitare să fie admisibilă și să se procedeze la rejudecarea cauzei în fond.

Pentru aceste motive apreciază că cererea petentului este admisibilă în

principiu.

În drept nu a fost indicat un caz de casare.

Analizând recursul declarat împotriva

Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a II-a penală la data de 17 decembrie 2010, sub

nr. 61376/3/2010, petentul-condamnat G.GH. a solicitat rejudecarea după

extrădare a cauzei penale nr. 5187/3/2003 a Tribunalului București, secția I penală,

finalizat prin Sentința penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005, condamnat fiind

la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia penală nr. 4000 din 04 decembrie 2008. În motivarea

cererii, condamnatul G.Gh. arată că a fost extrădat din Elveția la data de 26

noiembrie 2010, în baza cererii de extrădare formulată de autoritățile române

conform art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. Arată că este deținut în

penitenciarul Giurgiu în baza Mandatului nr. 680/2011 din 07 iulie 2011 emis de

Tribunalul București.

Cazul de casare, deși nu a fost indicat de

apărare expres are în vedere greșita aplicare a legii în ceea ce privește respingerea

cererii de extrădare ca inadmisibilă, respectiv art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Asupra admisibilității cererii de rejudecare

după extrădare, Înalta Curte reține că, atunci când statul român prin

Ministerul de Justiție sau o instanță de judecată au dat asigurări că în cazul

predării persoanei solicitate aceasta are dreptul la rejudecare, instanța

sesizată cu cererea de rejudecare este obligată să respecte acordul dat

anterior, într-o asemenea situația, acordul de rejudecare a cauzei produce

efecte fără ca o altă instanță să îl mai poată cenzura.

Acordul dat în vederea rejudecării nu este

unul general și sub condiția ca instanța în fața căreia se solicită rejudecarea

după aducerea în țară a persoanei solicitate să aprecieze că sunt îndeplinite

cerințele legale.

Acordul dat presupune că o autoritate a

apreciat deja condițiile de rejudecare admisibile, iar decizia nu poate fi

reformată, deoarece stă la baza predării persoanei solicitate.

Nu aceasta este însă situația din dosar,

deoarece statul roman a precizat expres că nu se acordă garanția rejudecării

după extrădare, refuzul decurgând din prezența persoanei solicitate la

judecarea procesului în urma căruia a fost condamnat.

Din datele existente (Adresa nr. 112907/2009

a Ministerului Justiției din România) rezultă că statul român, prin Ministerul

Justiției, nu a dat asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei

condamnate în lipsă, precizând expres că nu este cazul deoarece persoana a fost

prezentă la judecată. Astfel, în lipsa acordului, în mod corect instanțele,

tribunalul și Cutea de Apel au analizat condițiile de admisibilitate a cererii

cu referire la prezența persoanei la judecată.

Potrivit art. 522

1

C. proc. pen.

în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de

arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi

rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea

condamnatului.

Cererea de rejudecare după extrădare este

admisibilă doar în cazul în care atât judecata cât și condamnarea unei persoane

au loc în lipsa acesteia de la proces.

Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea

recursului în ultima cale de atac soluționată în cauză, fiind însă citat prin

afișare la cabinetul apărătorului său C.D. Recursul a fost soluționat după

admiterea unei contestații în anulare formulată de G.Gh., pentru considerentul

prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu motivarea că anterior,

nu fusese posibil să se prezinte la judecata în recurs, fiind internat în

spital.

Instanța reține că prin Sentința penală nr.

4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 4830/2003, în baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr.

39/2003 și de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen. s-a

dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în

altă cauză.

În motivarea acestei soluții, instanța a

reținut că inculpatul G.Gh. nu a făcut trafic de droguri de mare risc și nu

există probe că inculpatul, în perioada 2001 - 2002 ar fi aderat sau sprijinit

activitatea organizației infracționale de narcotrafic inițiată și constituită

de numitul B.V.

Împotriva soluției de achitare a inculpatului

G.Gh., s-a făcut apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

La termenul din data de 17 martie 2006,

inculpatul G.Gh. s-a prezentat la judecata apelului, depunând la dosar biletele

de eliberare din penitenciar.

Dezbaterea pe fond a apelului Parchetului de

pe lângă Tribunalul București și a celorlalte apeluri declarate în cauză s-a

făcut la data de 19 mai 2006, când inculpatul G.Gh. nu a fost prezent.

Prin Decizia penală nr. 463/A din 07 iunie

2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, apelul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București nu a fost admis cu privire la soluțiile de achitare

dispuse cu privire la inculpatul G.Gh.

În considerentele acestei decizii se reține

de către curtea de apel că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea

inculpatului G.Gh., întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către acest

inculpat a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Prin Decizia penală nr. 317l/R din 14 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în

Dosarul nr. 36488/2/2005, s-a admis recursul declarat de Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, iar cu privire la inculpatul G.Gh. s-au dispus

următoarele:

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a)

C. pen., a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă 7 ani închisoare și 4

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat

încadrarea juridică a faptei inculpatului G.Gh. din infracțiunea prevăzută de

art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art.

323 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., iar în baza acestei

noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 3 ani

închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C.

pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh. urmând să execute în final

pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată

de 4 ani.

Inculpatul G.Gh. nu a participat la niciunul

din termen de judecată, fiind citat prin afișare la sediul Consiliului Local al

Municipiului Cluj, așa cum rezultă din Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, atașat la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii, inculpatul G.Gh.,

prin apărător, a formulat contestație în anulare, invocând că la data judecării

recursului a fost internat în Clinica Medico-Sanitară Publică - Institutul de

Cardiologie din Chișinău, Republica Moldova, cu afecțiuni severe la nivel

cardiac.

Prin Decizia penală nr. 2909 din 22

septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, atașat la dosarul cauzei, s-a admis contestația în anulare

formulată de contestatorul G.Gh., s-a desființat în parte Decizia penală nr.

3171/R din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 36488/2/2005, și s-a fixat termen pentru judecarea

recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

Deciziei penale nr. 463/A/07 iunie 2006 a Curții de Apei București, secția a

II-a penală.

Prin Decizia penală nr. 4000/R din 04

decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 7560/1/2008, s-a admis recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, s-a casat Decizia penală nr. 463/A din 07

iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și Sentința penală

nr. 4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, doar

cu privire la inculpatul G.Gh. și s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen. schimbat

încadrarea juridică a infracțiunilor săvârșite de inculpatul G.Gh.:

- din infracțiunea prevăzută de art. 3 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1)

lit. a) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul

G.Gh. la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. după executarea

pedepsei principale

- din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin.

(1) și 2 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76

alin. (1) lit. c) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat

inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C.

pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh. urmând să execute în final

pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 4 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea

ultimului recurs la ICCJ, după admiterea contestației în anulare, fiind citat

prin afișare la domiciliul ales, cabinetul apărătorului său C.D.

În cauza de față condamnatul G.Gh. a fost

prezent la judecarea cauzei în primă instanță și în apel, așa cum tribunalul și

curtea de apel au reținut anterior pe baza probelor aflate în dosarele atașate,

iar cererea de rejudecare a primului recurs i-a fost admisă tocmai pentru

considerentul imposibilității de prezentare la judecată, și a fost citat la

judecarea ultimului recurs, după admiterea contestației în anulare, la

cabinetul avocatului său.

Tribunalul și Curtea de Apel au apreciat că

rațiunea dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen. este aceea de a

asigura unei persoane judecate și condamnate în lipsă posibilitatea realizării

efective a dreptului la un proces echitabil, proces în cadrul căruia să se

permită analizarea tuturor apărărilor, pe care condamnatul l-ar fi putut face

dacă era prezent la proces.

Or condamnatul G.Gh. a participat la

judecarea cauzei de instanțele de fond și a furnizat apărătorului său actele

medicale, care au justificat admiterea contestației în anulare, fiind cert că

avea cunoștință și avea posibilitatea reală de a participa și la judecarea

recursului. Faptul că acesta a înțeles să nu participe la judecarea recursului,

după admiterea contestației în anulare, nu înseamnă că a fost judecat și

condamnat în lipsă și că dreptul la un proces echitabil impune o nouă judecată

după extrădare. Dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen. nu contravin

art. 69 din Legea nr. 302/2004 sau art. 3 din Protocol adițional la Convenția

europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, sub aspectul condițiilor impuse

pentru admisibilitatea rejudecării după extrădare.

Prin condamnare în lipsă, art. 69 din Legea

nr. 302/2004 are în vedere situația unei persoane care nu a participat la

niciunul din termenele de judecată la instanțele de fond și recurs, chiar dacă

acea condamnare este dispusă de instanța de recurs, iar condamnatul nu a fost

prezent la niciunul din termenele de judecată a recursului.

De altfel, același este sensul noțiunii de

condamnare în lipsă dat de literatura de specialitate și practica judiciară,

sens care este în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocol adițional din 15

octombrie 1975 la Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957.

Potrivit acestor dispoziții, care au ca denumire "Judecarea în

lipsă", când o parte contractantă cere unei alte părți contractante

extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de

siguranță pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea

solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa,

procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare

recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracțiune. Totuși extrădarea se

va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a

garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de

judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre

îndreptățește partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel

condamnat nu se împotrivește, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.

Rezultă și din aceste dispoziții ale

Convenției că este vorba de o judecată în lipsă, atunci când o persoană nu a

fost prezentă niciodată, nicidecum de o judecată la care condamnatul a fost

prezent la multe termene, fiind asistat de același avocat, a fost citat,

conform dosarului la domiciliul ales, cabinetul avocatului său, dar nu a

participat la termenul la care s-a judecat cauza și s-a dispus condamnarea, cum

este cazul în speța dedusă judecății.

Contrar celor afirmate de apărare,

interpretarea și concluziile instanței de fond și a celei de apel sunt

concordante cu criteriile de evaluare a existenței unei judecăți în lipsă așa

cum rezultă din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Sejdovic c. Italia

(cerere nr. 56581/00), Demebukov c. Bulgaria (cerere nr. 68020/01), Boroancă c.

România (cerere nr. 38511/03), Gaga c. România, (cerere nr. 1562/02). Este în

afara oricărui dubiu că recurentul a cunoscut existența procesului, fiind

audiat la instanța de fond, a exercitat căile de atac, inclusiv o cale extraordinară,

contestația în anulare, care a presupus comunicarea de către recurentul din

prezenta cauză, G.Gh., de date privind starea sa de sănătate și posibilitatea

de a fi prezent în instanță.

Pentru motivele mai sus expuse, Curtea va

respinge, ca nefondat recursul și va obliga recurentul la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

condamnatul G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011 a Curții de

Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de

250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 31

ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM