ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 28.11.2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3909/2012

HOTĂRÂRE
28.11.2012
CAMERĂ
penal
RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3909/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 430 din 20 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, s-a admis cererea de rejudecare după extrădare și în consecință:

În baza art. 406 C. proc. pen. s-a dispus anularea în parte a sentinței penale nr. 105 din 15 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr. 4447 din 13 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în ceea ce îl privește pe inculpatul B.M.

În baza art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 320

1

În baza art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 320

1

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea aplicată, aceea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) Teza II-a și lit. b) pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 86

1

2

alin. (1) C. pen., ce s-a compus din cuantumul pedepsei aplicate, la care s-a adăugat un interval de timp stabilit de instanță de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 86

3

alin. (1), (3) C. pen. condamnatul s-a supus, pe durata termenului de încercare măsurilor de supraveghere prev. de art. 86

3

alin. (1) lit. a)-d) C. pen., respectiv:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor de pe lângă Tribunalul București;

- să anunțe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care a depășit 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86

4

În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu a fost arestat în altă cauză.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului din pedeapsa aplicată, respectiv de la 23 noiembrie 2000 la 28 decembrie 2000 și de la 08 iulie 2009 până la punerea efectivă în libertate.

S-a dispus anularea MEPI nr. 134 din 27 octombrie 2003 emis de Tribunalul București, secția II-a penală.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul 2.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26 aprilie 2010, condamnatul B.M. a solicitat rejudecarea cauzei ce a fost pronunțată în Dosarul nr. 4690/2000 al Tribunalului București, sectia a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 105 din 15 februarie 2002, sentință rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4447 din 13 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care, în baza art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 33, 34 C. pen. a fost obligat la o pedeapsă de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenție, motivând cererea în sensul că, în timpul soluționării procesului penal a fost plecat în Belgia unde a avut un domiciliu stabil dar unde nu a fost citat niciodată astfel încât, nu a putut să-și facă apărările cauzei sale, iar în anul 2000 s-a cerut pentru această extrădarea, dar nu s-a finalizat astfel încât a fost nevoit să se întoarcă în țară și să se pună la dispoziția organelor de executare.

În fapt, s-a reținut pentru inculpatul B.M. că, în perioada 11 ianuarie 2000 - 14 februarie 2000, în baza unei înțelegeri prealabile cu ceilalți coinculpați, a lipsit de libertate în mod ilegal, pe părțile vătămate R.V. și D.C. și le-a supus unor suferințe fizice și morale.

În ziua de 11 ianuarie 2000, inculpatul B.M. a comunicat prietenilor săi faptul că autoturismului marca M. i s-a spart parbrizul din spate și i-a fost sustrasă o geantă din piele în care s-au aflat sumele de bani: 420.000 dolari SUA, 30.000 DM, 2.000 lire sterline, 120.000.000 RON, 300 grame bijuterii din aur.

Totodată, inculpatul B.M., oferind o recompensă substanțială pentru recuperarea sumei de bani, în cursul serii de 11 ianuarie 2000, la sediul firmei inculpatului, s-au deplasat coinculpații și în urma unor convorbiri telefonice avute cu partea vătămată R.V. au reușit atragerea acesteia la sediul firmei inculpatului B.M.

Partea vătămată a fost supusă agresiunilor fizice și psihice pentru a fi determinată să restituie suma de bani presupus furată de el de la inculpatul B.M.

Partea vătămată a fost mutată și lipsită de libertate în mod ilegal în mai multe imobile aparținând inculpatului B.M. până în ziua de 07 februarie 2000, iar în intervalul de timp 12-19 ianuarie 2000, într-o zi ce nu a fost stabilită, a fost transportat împreună cu partea vătămată D.C. la o biserică părăsită unde inculpatul B.M. împreună cu alți coinculpați au supus pe partea vătămată R.V. fizic și moral, producându-i-se leziuni și fiind amenințat cu moartea prin spânzurătoare.

Tot inculpatul B.M. a organizat plecarea părții vătămate R.V. la vila sa din Breaza unde a fost supus torturilor și amenințărilor, producându-i-se leziuni fizice și traume psihice.

Prin încheierea din data de 19 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 20352/3/2010 s-a dispus, în baza art. 522

1

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că în cazul cererii de rejudecare a cauzei după extrădare, s-a impus parcurgerea etapei procedurale a admiterii în principiu, întrucât potrivit prevederilor art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen. în procedura de rejudecare a cauzei, după extrădare, dispozițiile art. 405-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. S-a reținut că din interpretarea disp. art. 405 alin. (1) C. proc. pen. care au făcut referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziții care s-au aplicat în mod corespunzător, rejudecării cauzei după extrădare, a rezultat existența unei faze de admitere în principiu și în cazul acestei proceduri. În faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare. Instanța a fost obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata inițială, în lipsă a condamnatului sau dimpotrivă, în prezența acestuia. Prin încheierea de admiterii în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanța a fixat și limitele în care va avea loc rejudecarea procedând în mod obligatoriu, la audierea condamnatului și examinarea probelor propuse de condamnat.

Referitor la admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul B.M., instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522

1

Instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare fiind îndeplinită cea de doua condiție prev. de art. 522

1

La termenul de judecată din 19 mai 2011, inculpatul a declarat că recunoaște în totalitate săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și și-a însușit în totalitate actele de urmărire penală efectuate, solicitând ca judecata să se desfășoare în reglementarea procedurală prevăzută de art. 320

1

Tribunalul a considerat că, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 320

1

Având în vedere că inculpatul și-a însușit materialul probator administrat în cauză, instanța a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și respectiv, prev. de art. 323 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedepse cu închisoarea cu aplicarea disp. art. 71-64 lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen.

La individualizarea pedepselor ce a urmat a fi aplicate inculpatului pentru săvârșirea celor două infracțiuni, în urma aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., în sensul reducerii limitelor de pedeapsă aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. dar și faptul că inculpatul nu a fost cunoscut cu antecedente penale, că a avut o poziție sinceră și de recunoaștere dar și faptul că de la săvârșirea faptelor până în prezent a trecut un interval relativ lung de timp în care inculpatul nu a săvârșit nici o faptă penală, iar rezonanța faptelor săvârșite a scăzut prin trecerea timpul în cadrul societății civile, urmează ca instanța să facă și aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 C. pen. reducând limitele de pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Instanța a apreciat astfel că scopul educativ și coercitiv al pedepselor aplicate inculpatului prin prezenta sentință, față de circumstanțele reale și personale arătate mai sus, dar și față de faptul că are o familie închegată, un copil minor în întreținere, a putut fi atins ca modalitate de executare a pedepselor și fără privare de libertate, motiv pentru care a urmat să facă aplicarea disp. art. 86

1

C. pen., dispunând suspendarea condiționată sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpatului, pe un termen de încercare stabilit, potrivit disp. art. 86

2

4

3

Având în vedere că inculpatul a săvârșit două fapte înainte de a fi condamnat pentru vreuna dintre ele, instanța a făcut aplicarea disp. art. 33-34 C. pen., contopind cele două pedepse aplicate inculpatului, astfel încât acesta a urmat să execute pedeapsa cea mai grea aplicată.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu a fost arestat în altă cauză.

Primul motiv de apel (invocat oral) s-a referit la greșita admitere a cererii de rejudecare a inculpatului B.M., în temeiul art. 522

1

C. proc. pen., soluția corectă fiind aceea a respingerii ca inadmisibilă, întrucât nu au fost întrunite cumulativ cele două condiții impuse de art. 522

1

C. proc. pen. și anume persoana condamnată în lipsă să fi fost absent la toate termenele de judecată și respectiv să nu fi cunoscut de existența acestui proces ori dacă a cunoscut să fi fost în imposibilitate de prezentare din motive obiective. În acest sens au fost invocate decizia penală nr. 5424/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezoluția nr. 11/75 a Consiliului Europei și Tratatul model privind extrădarea [art. 5 pct. 2 lit. d) acordat cu art. 3 lit. g)].

În cauza de față, inculpatul nu s-ar fi prezentat niciodată în fața instanțelor naționale, motiv pentru care s-a formulat o cerere de extrădare a sa și a fost arestat în Belgia, în anul 2000, în vederea extrădării, însă autoritățile belgiene ar fi respins cererea de extrădare, după care l-a pus în libertate. Sentința a fost pronunțată în primă instanță în anul 2002 și a rămas definitivă în anul 2003, împrejurare față de care inculpatul nu a putut să susțină că nu a cunoscut de existența procesului penal în care era judecat.

În subsidiar, Parchetul a învederat că hotărârea atacată este netemeinică, deoarece s-au aplicat pedepse prea mici, respectiv s-a redus pedeapsa rezultantă de la 10 ani închisoare la 3 ani închisoare și, în mod nejustificat, s-a înlocuit executarea în regim de detenție cu suspendarea executării sub supraveghere, această pedeapsă fiind disproporționată față de gradul de pericol social concret al activității infracționale a inculpatului și față de persoana și conduita inculpatului.

Curtea a examinat hotărârea atacată pe baza temeiurilor invocate și cererilor formulate de Parchet și din oficiu întreaga cauză sub toate aspectele de fapt și de drept.

Apelul a fost nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Curtea a constatat că prima instanță a administrat toate probele necesare stabilirii existenței condițiilor admiterii în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunțate, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata inițială în lipsa condamnării.

A fost atașat dosarul privind judecata în fond a cauzei nr. 4690/2000 al Tribunalului București, secția a II-a penală.

La solicitarea primei instanțe au fost administrate în cauză noi probe cu mai multe înscrisuri și anume: adresa I.G.P.R. - Biroul Național Interpol din 25 februarie 2011; adresa I.G.P.R. - Biroul Național Interpol din 11 martie 2011; adresa nr. GG/2011 a Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul cooperare juridică internațională în materie penală; adresa din 24 noiembrie 2000 a I.G.P. Biroul Național Interpol.

Pe baza acestor înscrisuri, prima instanță a reținut, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 522

1

C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost judecat și condamnat în lipsă prin sentința penală nr. 105 din 15 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 4447 din 13 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Curtea a observat că, fără a exista vreo dispoziție de restrângere a libertății de a se deplasa, inculpatul și-a stabilit reședința în Belgia.

Din adresa I.G.P.- Biroul Național Interpol din 24 noiembrie 2000, a rezultat că, la data de 23 noiembrie 2000, Procurorul Regal din Belgia l-a arestat în vederea extrădării către România, pe numitul B.M., având la bază mandatul de arestare preventivă din 10 mai 2000 emis de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova. În finalul acestei adrese s-a precizat: „Vă rugăm să dispuneți măsuri urgente de întocmire și expediere, pe canale oficiale către autoritățile belgiene competente, a documentelor de extrădare”.

Curtea a constatat că extrădarea (cererea propriu-zisă) nu a ajuns în Belgia, astfel încât la 02 ianuarie 2001, Curtea de Apel de la Prima Înfățișare a Judecătorilor Districtul Tongeren în probleme Corecționale, a dispus „punerea imediată în libertate a învinuitului” B.M. În acest sens, I.G.P. - B.M.I., prin adresa din 11 martie 2011 precizează (…) „nu deținem documente efectuate pentru extrădarea susnumitului (B.M.), autoritatea judiciară competentă în cazul extrădărilor fiind Ministerul Justiției ”.

Răspunsul Ministerului Justiției - D.D.I.C.J. - S.C.J.- nr. 32472/2011 se precizează (…) „în registratura electronică precum și în arhiva fizică a Ministerului Justiției nu a fost identificat dosarul de extrădare privind pe sus-numitul”.

În aceste împrejurări, în lipsa vreunei cereri de extrădare, a fost firesc și normal ca inculpatul să creadă că s-a renunțat la tragerea sa la răspundere penală.

Rezultă așadar că a fost îndeplinită prima condiție invocată, referitoare la împrejurarea că inculpatul nu a cunoscut evoluția procesului penal pornit împotriva sa (decizia penală nr. 5424/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului).

Curtea a apreciat ca fiind inexactă concluzia expusă în motivele orale din apelul Parchetului, privind faptul că autoritățile belgiene ar fi respins cererea de extrădare, deoarece o asemenea cerere nu a ajuns în Belgia. Mai mult, o asemenea cerere nu a existat.

Inexistența vreunei cereri de extrădare nu-i poate fi imputată inculpatului. Inexistența vreunei cereri de extrădare formulată în cursul procesului penal i-a creat convingerea inculpatului că procesul penal s-a oprit, având în vedere și poziția sa procesuală privind împrejurarea că „părțile vătămate” sunt autorii furtului banilor și a celorlalte obiecte din portbagajul autoturismului său”.

Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită și cea de-a doua condiție privind admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare, respectiv inculpatul nu a fost citat legal la reședința sa din Belgia, deși, așa cum a rezultat din decizia penală dată în recurs, apărătorul ales a învederat instanței că inculpatul are domiciliul în străinătate.

Având în vedere că inculpatul a fost citat numai la domiciliul din țară, acesta a fost în imposibilitate de a-și formula apărările legale corespunzătoare.

În concluzie, prima instanță a procedat legal prin dispoziția de admitere în principiu a cererii de rejudecare, potrivit art. 403 C. proc. pen. cu referire la art. 522

1

Deci, motivul de apel invocat de Parchet, oral, privind inadmisibilitatea cererii de rejudecare a fost nefondat.

Referitor la cel de-al doilea motiv din apelul Parchetului (motivul scris), prin care s-a criticat sentința primei instanțe, pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, care ar fi prea blândă, Curtea a apreciat că și acest motiv de apel este nefondat.

Curtea a observat că, în cadrul procedurii de rejudecare a cauzei, la termenul din 19 mai 2011, inculpatul B.M. a declarat că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală cu aplicarea dispozițiilor art. 320

1

În fapt, s-a reținut că, la data de 11 ianuarie 2000, autoturismul marca M., proprietatea inculpatului B.M. a fost spart și a fost sustrasă o geantă din piele, în care se aflau sumele de bani (420.000 dolari SUA, 30.000 D.M., 2.000 lire sterline, 120.000.000 RON) și 300 grame bijuterii din aur.

În perioada 11 iulie 2000 - 14 februarie 2001, în baza unei înțelegeri prealabile cu ceilalți coinculpați, inculpatul B.M. a lipsit de libertate, în mod ilegal, pe părțile vătămate R.V. și D.C. și le-a supus unor suferințe fizice și morale, deoarece a avut convingerea că aceștia sunt autorii furtului din mașina sa.

Actele comise de inculpatul B.M. au fost judicios încadrate juridic în două infracțiuni prev. de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și într-o infracțiune prev. de art. 323 alin. (1) C. pen., făcându-se aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. pentru fiecare infracțiune și a art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen.

Individualizarea judiciară a pedepselor aplicate pentru fiecare infracțiune, precum și a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, s-a făcut în mod just aplicându-se corect prevederile art. 72 C. pen., art. 320

1

În aprecierea justă a împrejurărilor concret de comitere a faptelor, Curtea a apreciat ca fiind determinant mobilul actelor sale violente, respectiv inculpatul avea convingerea că părțile vătămate sunt autorii furtului din autoturismul său.

Ulterior, convingerea sa s-a adeverit constatându-se că părțile vătămate au fost într-adevăr autorii furtului respectiv. Evident că inculpatul nu a putut fi exonerat de răspundere penală pentru că, în mod nelegal, în afara unor proceduri urmate de organele abilitate, a încercat să-și recupereze bunurile, însă răspunderea sa trebuie diminuată și proporționată în raport de gravitatea concretă a faptelor penale comise. Valoarea deosebită a pagubei provocate de cele două „părți vătămate” l-a determinat să depășească limitele legale.

Prima instanță a făcut corect aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. (red. 1/3 - 4 ani și 8 luni - la 10 ani închisoare), după care, în raport de conduita bună înainte de comiterea faptelor, a reținut judicios circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și a redus corespunzător pedepsele la câte 3 ani închisoare și respectiv 1 an și 6 luni închisoare.

Aceste pedepse au fost proporționale cu gravitatea faptelor și vinovăția inculpatului, diminuată judicios în raport de comportamentul infracțional al victimelor, au fost eficiente asigurând reeducarea și resocializarea inculpatului și în același timp descurajante în cadrul prevenției generale.

Curtea a apreciat că prima instanță a făcut just aplicarea art. 86

1

și 86

2

C. pen., în raport de perioada mare de timp de la comiterea faptelor până în prezent, timp în care inculpatul a avut o comportare corectă de respectare a legilor. De asemenea, s-a evaluat corect împrejurarea că inculpatul are o familie închegată și un copil minor în întreținere.

Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins, ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, secția I penală, împotriva sentinței penale nr. 430/F din 20 mai 2011.

Așa fiind, prin decizia penală nr. 341 din data de 6 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 430/F din 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 20352/3/2010.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

1

1

Dacă instanța va trece peste aceste concluzii, învederează că pedeapsa a fost greșit individualizată, chiar și în condițiile reținerii art. 320

1

În încheiere, a formulat concluzii de admitere a recursului și respingere a cererii de extrădare; în subsidiar, a solicitat majorarea pedepselor aplicate.

Examinând actele și lucrările dosarului, decizia recurată, în raport de cele două motive de critică și anume: hotărârea pronunțată este contrară legii (caz de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

9

pct. 14 C. proc. pen.), Înalta Curte are în vedere, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, că primul motiv de critică de nelegalitate este întemeiat.

Astfel, cu titlu de premisă, se are în vedere că, potrivit art. 522

1

Din modul de redactare al acestui articol reiese că rejudecarea cauzei nu operează automat, urmare a formulării unei cereri de către persoană judecată și condamnată în lipsă ci instanța de judecată învestită cu cererea condamnatului trebuie să analizeze pe de o parte, existența celor două condiții - lipsa condamnatului la judecarea cauzei și existența unei cereri de extrădare sau predare - iar pe de altă parte, dacă persoana condamnată în lipsă a avut cunoștință de existența procesului.

În această proiecție se reține că în prezenta cauză condamnatul B.M. a fost judecat și condamnat în lipsă, fiind întrunită prin urmare prima condiție cerută de textul legal.

Pe de altă parte, referitor la a doua condiție trebuie subliniat că dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen. devin incidente doar relativ la o cerere de extrădare sau predare pentru executarea pedepsei aplicate urmare a unei judecăți în lipsă.

Or, în prezenta cauză întrucât persoana condamnată nominalizată nu a fost localizată, nu a fost emisă nicio cerere de extrădare în vederea executării pedepsei aplicate.

Astfel, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, instanța de executare, Tribunalul București, a emis mandatul european de arestare și mandatul de urmărire internațională în vederea predării.

Concomitent se mai reține că potrivit art. 92 din Legea nr. 302/2004 republicată, asigurarea rejudecării în cazul predării persoanei condamnate în lipsă este dată de autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorității judiciare de executare.

Prin urmare, emiterea mandatului european de arestare în vederea executării pedepsei nu este suficientă pentru a obține rejudecarea cauzei, ci este necesar ca persoana condamnată în lipsă să fie localizată și predată în baza mandatului european de arestare.

Așadar, întrucât condamnatul B.M. a fost identificat și arestat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii pe teritoriul României și nu în baza mandatului european, nu este întrunită astfel cea de-a doua condiție prevăzută de art. 522

1

Rezultă astfel că, fără echivoc chiar dacă s-ar aprecia că arestarea provizorie de urgență în vederea extrădării a condamnatului B.M. pe teritoriul Regatului Belgiei în cursul cercetării judecătorești ar întruni exigențele art. 522

1

C. proc. pen., nu este întrunită ultima condiție, referitoare la necunoașterea existenței unui proces penal în curs.

Această interpretare a art. 522

1

C. proc. pen., decurge nu numai din analiza gramaticală și etiologică a normei legale, ci și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, pornind de la faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut de Pactul Internațional relativ la drepturi civile și politice și că art. 6 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuși", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezența inculpatului este în principiu obligatorie la soluționarea cauzei și se admit excepții de la regula prezenței inculpatului atunci când asigurarea acestei condiții ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă lipsa inculpatului este rezultatul culpei proprii (hotărârea Colozza și Rubinat vs. Italia).

În același sens este și Rezoluția 75/11 a Consiliului Europei care prevede că o persoană condamnată în lipsă are dreptul de a fi rejudecată dacă dovedește că absența sa se datorează unor împrejurări independente de voința sa.

Analizând prevederile art. 5 pct. 2 lit. d) și art. 3 lit. g) din Tratatul - model privind extrădarea reiese că, persoana extrădată poate fi rejudecată doar în situația în care nu a cunoscut existența procesului și a fost astfel în imposibilitate de a-și pregăti apărarea.

În același sens este și jurisprudența națională, respectiv se apreciază că art. 522

1

Pornind de la aceste fundamente teoretice se impune analizarea situației de fapt din prezentul dosar, rezultând că prin rechizitoriul nr. 617/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost trimis în judecată inculpatul B.M., întrucât s-a sustras urmăririi penale, s-a emis un mandat de arestare preventivă în lipsă.

La data de 05 martie 2001 Tribunalul București a luat act că la dosarul cauzei s-a depus din partea apărătorului ales al inculpatului o copie a hotărârii Curții de Apel Tongereu din Belgia prin care s-a respins cererea de extrădare și punere în libertate a inculpatului.

Potrivit hotărârii Curții de Apel Tongereu - Belgia, inculpatul B.M. a fost arestat în vederea extrădării la data de 22 noiembrie 2000, a fost audiat, a administrat probe și a fost pus în libertate față de „conținutul probelor aduse și depuse la dosar, ca și de problemele delicate legate de acest dosar" (Dosarul nr. 20352/3/2010 - Tribunalul București, secția a II-a penală).

În registratura electronică precum și în arhiva fizică a Ministerului Justiției nu a fost identificat dosarul de extrădare a inculpatului B.M. astfel încât instanța de apel a apreciat că o cerere formală de extrădare nu a fost transmisă Regatului Belgiei și prin urmare „era firesc și normal ca inculpatul să creadă că s-a renunțat la tragerea sa la răspundere penală".

Or, această concluzie a instanței Curții de Apel București este eronată pentru cel puțin două argumente.

Mai întâi, dacă în cazul condamnatului B.M. nu a existat nicio cerere de extrădare (așa cum a apreciat Curtea de Apel București) cererea de rejudecare după extrădare trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu este întrunită una din condițiile prevăzute imperativ de art. 522

1

Astfel, din conținutul adresei I.G.P. - Biroul Național Interpol din 24 noiembrie 2000 reiese că inculpatul B.M. a fost arestat de autoritățile belgiene înainte de primirea unei cereri formale de extrădare, în conformitate cu art. 16 din Convenția Europeană de Extrădare încheiată la Paris în 1957, iar autoritățile române urmau să transmită documente de extrădare.

Prin încheierea din 06 decembrie 2000 Tribunalul București a admis sesizarea I.G.P. - Biroul Național Interpol și a propus extrădarea inculpatului aflat pe teritoriul Regatului Belgiei, propunerea înaintându-se Ministerului Justiției.

Prin urmare Ministerul Justiției - autoritatea competentă a fost sesizat în vederea formulării cererii de extrădare.

Neidentificarea dosarului de extrădare în arhiva Ministerului Justiției nu îi poate fi imputabilă inculpatului și nu este admisibil să îl prejudicieze, astfel încât este în favoarea acestuia să se considere că a existat o cerere de extrădare.

În al doilea rând, precum s-a arătat anterior, aplicabilitatea art. 522

1

Or, în speță inculpatul nominalizat a fost arestat în Belgia în anul 2000, a fost audiat, a administrat probe, iar hotărârea Curții de Apel din Belgia a fost depusă la dosarul cauzei la data de 05 martie 2001 de către apărătorul ales al inculpatului.

Prin urmare inculpatul sus-menționat a aflat de existența unui proces penal, a ținut legătura cu apărătorul său ales și nu există nici un motiv pentru care s-ar putea aprecia că a avut convingerea că a încetat tragerea sa la răspundere penală în România.

De altfel, faptul că inculpatul cunoștea desfășurarea procesului penal este dovedit și de o cerere ulterioară a avocatului inculpatului (dosar Tribunalul București) prin care se solicita revocarea măsurii arestării preventive pentru a da posibilitatea inculpatului să se întoarcă în țară și a participa la proces.

Se conchide de către Înalta Curte că, întrucât inculpatul își invocă propria culpă, în prezenta cauză se impune respingerea cererii de rejudecare ca inadmisibilă.

Față de toate cele sus expuse, urmează ca admițându-se ca fondat recursul declarat de procuror, să se dispună casarea în totalitate a ambelor hotărâri recurate și cu ocazia rejudecării se va respinge ca inadmisibilă cererea de rejudecare după extrădare formulată de intimatul-condamnat B.M.

Urmează ca sumele de bani, ocazionate de soluționarea recursului declarat de procuror să rămână în sarcina statului.

Văzând și disp. art. 191 C. proc. pen.

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 341 din 06 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul condamnat B.M.

Casează, în totalitate, decizia penală nr. 341 din 06 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, și sentința penală nr. 430 din 20 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și rejudecând:

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare după extrădare formulată de intimatul condamnat B.M.

Obligă petentul condamnat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de soluționarea fondului.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 noiembrie 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-12-03
0,97
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3967/2012
Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 670 din data de 25 iulie 2012 Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 cu aplic. art. 4
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2666/2012
Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 409 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 c
ÎCCJ 2013-09-26
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2879/2013
ția română celorlalte state pentru admisibilitatea cererilor de extrădare. Rejudecarea la cererea condamnatului în lipsă este obligatorie în cazul în care sunt întrunite condițiile legale, fără cerința unor condiții suplimentare, încălcarea
ÎCCJ 2012-12-19
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4218/2012
Asupra recursului de față în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele Prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 13416/3/2012, în baza art. 3
ÎCCJ 2011-03-25
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1200/2011
Asupra recursului de față;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 979 din 30 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a I penală, în dosarul nr. 53765/3/2010 s-a dispus printre altele: I
Sursă