ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2014

Deliberând, în condițiile art. 513 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față, constată că; Prin Decizia civilă nr. 267/CM din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile nr. 340 din 17 februarie 2014 a Tribunalului Constanța, în contradictoriu cu pârâta CN PR. SA, având ca obiect anularea Deciziei nr. 8926 din 6 septembrie 2013, prin care a fost desfăcut contractul de muncă, reintegrarea în funcția avută anterior și plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat după momentul desfacerii contractului de muncă. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C.proc.

civ. În motivarea cererii, revizuenta a susținut că decizia a cărei anulare o solicită este contradictorie cu Decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2375/116/2013, deoarece prin această din urmă hotărâre s-a dat câștig de cauză reclamanților, salariați ai aceleiași pârâte CN P.R. SA, în acțiuni ce au avut același temei juridic. În opinia revizuentei, soluția Curții de Apel Constanța, care a menținut sentința tribunalului, ignoră autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 a Curții de Apel București și dă o dezlegare juridică greșită problemei de drept ce interesează în speță. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire.

La termenul din 18 septembrie 2014 Înalta Curte a rămas în pronunțare pe admisibilitatea cererii de revizuire. Analizând condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010, Înalta Curte constată următoarele: Revizuenta a solicitat instanței anularea Decizia civilă nr. 267/CM din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părților calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

A susținut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicție cu Decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care, admițându-se apelul formulat de reclamanta D.G., s-a schimbat sentința civilă nr. 1803 din 16 decembrie 2013 a Tribunalului Călărași, secția civilă; s-a admis acțiunea reclamantei; s-a anulat Decizia nr. 9408 din 6 septembrie 2013 emisă de către pârâtă; s-a dispus reintegrarea reclamantei pe funcția deținută anterior concedierii și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data concedierii până la integrarea sa efectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „ Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă- pct. 8- există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Din conținutul textului legal redat reiese că pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac este necesar a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții printre care aceea să existe identitate de părți, de cauză și de obiect, mai precis elementele caracteristice lucrului judecat, hotărârile să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revizuirea este inadmisibilă, întrucât pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauză. Revizuenta afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive ale unor instanțe diferite (Curtea de Apel Constanța și Curtea de Apel București), pronunțate în cauze similare, în privința altor părți ce sunt salariați ai aceleiași intimate.

Din chiar motivarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că revizuenta solicită anularea deciziei Curții de Apel Constanța, pe considerente de practica neunitară, respectiv de aplicare și interpretare diferită a dispozițiilor art. 68-74 și următoarele C. muncii și care reglementează protecția salariatului, membru de sindicat, în procedura de concediere colectivă, iar nu pe chestiuni ce țin de încălcarea autorității de lucru judecat, așa cum impun rigorile legii. Or, practica neunitară a instanțelor datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situații.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță. Pe de altă parte, contrar celor susținute de revizuenți, instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

răspunde imperativului respectării autorității de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplu fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni”, constantă a jurisprudenței C.E.D.O., afirmată în cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009. De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță recente (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preț și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi admis în baza deciziilor altor instanțe care pronunță soluții de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care fusese respinsă reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar.

În realitate, soluțiile astfel pronunțate, rămân la nivel de speță, fără să “lege” în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, C.E.D.O. pare să fie reticentă în a îndrepta “un rău”, respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură. Înalta Curte constată că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existența unei hotărâri judecătorești potrivnice în sensul dispoziției legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea acesteia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel Constanța, spre deosebire Decizia nr. 800 din 29 mai 2014 a Curții de Apel București pronunțată într-o cauză similară.

În temeiul legii prin “una și aceeași pricină ” se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condițiile enunțate: prima hotărâre este pronunțată între reclamanta D.G. și pârâta CN P.R. SA cu obiect contestație împotriva deciziei de concediere nr. 9408 din 06 septembrie 2013, cea de a doua hotărâre are ca părți pe revizuenta M.M. și pârâta CN P.R.

SA, cu obiect contestație împotriva Deciziei de concediere nr. 9144 din 06 septembrie 2013. Pentru considerentele precedente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulate de M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de M.M. împotriva Deciziei nr. 267 din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014.