ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2362/2014

Deliberând, în

condițiile art. 395 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

asupra cererii de revizuire de față;

Prin decizia civilă

nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost

respins apelul declarat de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâta C.N.

Poșta Română SA. În consecință, a fost menținută soluția pronunțată de

Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 579 din 14 martie 2014 în

temeiul căreia a fost respinsă acțiunea reclamantei privind anularea deciziei

nr. 9144 din

06

septembrie

2013 prin care a fost

dispusă desfacerea contractului de muncă, reintegrarea în funcția deținută și obligarea

pârâtei la plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat ulterior încetării

raporturilor de muncă.

Împotriva acestei decizii

a formulat cerere de revizuire reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 509

alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civi. În motivarea cererii,

revizuenta a susținut că decizia a cărei anulare o solicită este contradictorie

cu decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București

în Dosarul nr. 2375/116/2013, deoarece prin această din urmă hotărâre s-a dat câștig

de cauză reclamanților, salariați ai aceleiași pârâte C.N. Poșta

Română, în acțiuni ce au avut același temei juridic.

La termenul din 24 septembrie

2014 Înalta Curte a rămas în pronunțare pe admisibilitatea cererii de revizuire.

Analizând condițiile de

admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost aprobat prin Legea nr. 134/2010, Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Revizuirea

unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

pct. 8: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad

sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Din conținutul textului

legal redat reiese că pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac este

necesar a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții printre care aceea să existe

identitate de părți, de cauză și de obiect, mai precis elementele caracteristice

lucrului judecat, hotărârile să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între

aceleași persoane, având aceeași calitate. Astfel,

norma amintită conferă

părților dreptul de a uza de calea extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii,

în situația în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același

grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei

hotărâri și care face imposibilă punerea în executare concomitentă.

În cauza de față, revizuenta

a solicitat instanței anularea deciziei civile

nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata C.N. Poșta Română SA,

în temeiul

dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, a arătat

că decizia a cărei anulare o solicită este în contradicție cu altă decizie a Curții

de Apel București, pronunțată în pricini similare (drepturi salariale), în privința

altor salariați, cauze soluționate în contradictoriu cu aceeași intimată.

În acest sens a arătat că decizia a cărei revizuire se solicită este contradictorie

cu

decizia

civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul

nr. 2375/116/2013, deoarece prin această hotărâre s-a dat câștig de cauză reclamantei

D.G., salariată a aceleiași pârâte C.N. Poșta Română, în acțiuni ce au

avut același temei juridic.

În aplicarea dispozițiilor

art. 513 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte apreciază

că revizuirea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ

condițiile mai sus expuse pentru considerentele ce urmează:

Revizuenta afirmă o pretinsă

contrarietate între hotărâri definitive ale unor instanțe diferite (Curtea de Apel

Constanța și Curtea de Apel București), pronunțate în cauze similare, în privința

altor părți ce sunt salariați ai aceleiași intimate.

Ca o chestiune preliminară,

din chiar motivarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că revizuenta

solicită anularea deciziei Curții de Apel Constanța, pe considerente de practica

neunitară, respectiv de aplicare și interpretare diferită a dispozițiilor art. 68-74

și urm. C. muncii și care reglementează protecția salariatului, membru de sindicat,

în procedura de concediere colectivă, iar nu pe chestiuni ce țin de încălcarea autorității

de lucru judecat, așa cum impun rigorile legii.

Or, practica neunitară

a instanțelor datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept

material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1)

pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., această cale de atac neavând

menirea de a remedia astfel de situații.

Remediul practicii neunitare

rămâne pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei

astfel de decizii, chiar și aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privința

situației revizuentei, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile

care se pronunță în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești

examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Scopul reglementării cazului

de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al

îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci

respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației

determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță.

Cu privire la această

chestiune, în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat

asupra faptului că instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., răspunde acestui imperativ al respectării puterii

de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice,

ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale

de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două

puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni”, (de ex. în Cauza Stanca Popescu

contra României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeași Curte,

în alte decizii de speță recente (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei

din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu

pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care

să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu

toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și

de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași Curte

europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preț și mai ales cu

încălcarea principiului securității juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de

lucru judecat nu poate fi admis în baza deciziilor altor instanțe care pronunță

soluții de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care fusese respinsă

reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea

jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau

favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar

întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea

unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar.

În realitate, soluțiile astfel pronunțate, rămân la nivel de speță, fără să “lege”

în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente

nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin

urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta

“un rău”, respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace

care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași

măsură.

Înalta Curte constată

că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existența unei hotărâri

judecătorești potrivnice în sensul dispoziției legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea

acesteia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel Constanța, spre

deosebire de soluția din Dosarul nr.

2375/116/2013

al Curții de Apel București pronunțată

într-o cauză similară.

În temeiul legii prin

“una și aceeași pricină ” se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități,

de obiect, de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată,

astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat

a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc.

civ., anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna

dintre condițiile enunțate, prima hotărâre fiind pronunțată între reclamanta D.G.

și pârâta C.N. Poșta Română și având ca obiect contestație împotriva deciziei de

concediere nr. 9408 din 06 septembrie 2013, cea de a doua hotârâre având ca părți

pe revizuenta D.A. și pârâta C.N. Poșta Română și având ca obiect contestație împotriva

deciziei de concediere nr. 9144 din 06 septembrie 2013, motiv pentru care calea

de atac exercitată de către revizuientă apare ca inadmisibilă.

Față de cele anterior

arătate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuenta D.A. cu domiciliul în municipiul Constanța,

în contradictoriu cu intimata C.N. Poșta Română SA cu sediul București, B-dul D.,

împotriva deciziei civile nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de

la comunicarea hotărârii, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie

2014.