ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2623/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 septembrie 2014, sub nr. 3315/1/2014, petenta B.I. a solicitat revizuirea deciziei nr. 274 din 20 august 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. 9073/118/2013. În motivare, a arătat că hotărârea mai sus menționată este potrivnică altei decizii pronunțate într-o pricină similară, având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției de concediere emisă de intimata Compania Națională Poșta Română SA, în privința altui salariat al acesteia.

Astfel, prin decizia nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2375/116/2013, a fost admis apeîui declarat de o fostă angajată a intimatei, disponibilizată în cursul procedurii de concediere colectivă; a fost admisă cererea de chemare În judecată și, pe cale de consecință, a fost anulată decizia de concediere, dispunându-se reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta din urmă, de la data concedierii și până Ia reintegrarea efectivă. În acest context, petenta a menționat că dispozițiile deciziei supuse revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii rnai sus menționate, deși cauzele au același obiect, iar cererile de apel formulate în cele două pricini sunt identice.

Contrarietatea dintre cele două decizii rezultă din interpretarea în mod diferii a dispozițiilor art. 69-74 C. muncii. Astfel, Curtea de Apel Constanța, făcând abstracție de autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 a Curții de Apel București, a îmbrățișat hotărârea instanței de fond cu privire la încălcarea normelor cuprinse în C. muncii, prin trimitere la dispozițiile Legii dialogului social, omițând că Ia momentul adoptării Legii nr. 53/2003, ultimul act normativ nu fusese încă adoptat. În opinia revizuentei, problema de drept care trebuia dezlegată de instanța de apel consta în interpretarea normelor legale, menite să asigure protecția salariatului, membru de sindicat.

În cauza de față, în procedura de concediere colectivă, angajatul, fiind membru al altui sindicat decât cel consultat de către angajator, nu a beneficiat de protecția și de garanțiile oferite de lege. Petenta a menționat că singurul criteriu avut în vedere de legiuitor a fost cel al apartenenței salariatului ce urma a fi concediat la organizația sindicală, în dispozițiile art. 68-74 și urm. C. muncii nefiind stipulate prevederi care să reglementeze că, în cazul concedierilor colective, obligațiile angajatorului subzistă în raport de organizațiile sindicale reprezentative. Din această perspectivă, revizuenta a precizat că actul normativ mai sus menționat statuează că organizația sindicală consultată de angajator este cea al cărei membru urmează să fie concediat.

Această dispoziție nu intră în contradicție cu normele Legii dialogului social care reglementează condițiile care trebuie îndeplinite în vederea obținerii reprezentativității de către organizațiile sindicale, pentru a câștiga dreptul de a participa la negocierea și la semnarea contractelor colective de muncă. Revizuenta a mai arătat că, în susținerea contestației pe care a formulat-o, a invocat mai multe aspecte referitoare la nerespectarea procedurii concedierii colective, precum și elemente de fapt care demonstrau nelegalitatea deciziei prin care a fost disponibilizată. Concluzionând, petenta a precizat că, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, Curtea de Apel Constanța a apreciat, în mod greșit, că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 69-74 C. muncii.

Astfel, instanța de apel a reținut, eronat, că în urma desfășurării procedurii de concediere colectivă, care a condus ia desfacerea contractului individual de muncă al revizuentei, intimata avea obligația să consulte sindicatul reprezentativ și nu pe cel din care făcea parte salariatul vizat de această măsură. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.I. împotriva sentinței nr. 339 din 17 februarie 2014 a Tribunalului Constanța, secția I civilă. În motivare, instanța, analizând prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii, a reținut că premisa consultărilor este reprezentată de intenția angajatorului de a efectua concedieri colective, care nu poate rezulta din exprimări echivoce, ci numai dintr-o manifestare fermă a intenției acestuia de a lua această măsură.

Consultarea sindicatului, în scopul și în condițiile reglementate de prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii are loc din perspectiva unei posibile schimbări, totale sau parțiale a intenției angajatorului de a efectua concedieri colective, care poate interveni datorită forței argumentelor prezentate de sindicat ori a viabilității soluțiilor alternative propuse de acesta. Instanța a reținut că, în speță, nu au fost încălcate dispozițiile legale mai sus menționate, referitoare la consultarea sindicatului, pe motiv că hotărârea privind concedierea colectivă a fost luată prin hotărârea consiliului de administrație nr. 175 din 14 iunie 2013, întrucât aceasta a aprobat planul de disponibilizare, iar angajatorul și-a exprimat intenția de a efectua concedieri colective potrivit art. 69 alin. (1) C. muncii.

Legea nu a prevăzut necesitatea consultării tuturor sindicatelor existente la nivelul angajatorului, ci a unui singur sindicat, care nu poate fi altul decât cei reprezentativ, respectiv Sindicatul Lucrătorilor Poștali din România, care, de altfel, a fost consultat. Fiind vorba despre sindicatul reprezentativ, Curtea a constatat că în mod corect, instanța de fond s-a raportat la prevederile Legii nr. 62/2011, întrucât reprezentativitatea se analizează la momentul inițierii consultării, cu mențiunea că, indiferent de legea aplicabilă în timp, reclamanta nu a prelins că sindicatul din care făcea parte ar fi fost reprezentativ prin raportare la vreun act normativ, la nivelul angajatorului.

În ceea ce privește procesul-verbal din 13 august 2013, modificat prin procesul-verbal din 14 august 2013, s-a reținut că acesta a fost încheiat în baza actului adițional Ia contractul colectiv de muncă, înregistrat la Ministerul Muncii din 14 iunie 2013. Față de această împrejurare, s-a reținut că procesul-verbal a fost perfectat în considerarea art. 31.7 din contractul colectiv de muncă, prin care a fost reglementată o procedură de selecție, constând într-un concurs. Această procedură este prevăzută în subsidiar față de evaluarea obiectivelor de performanță și de opțiunea salariaților, și, în raport de acestea, au fost reglementate abaterile disciplinare din ultimele 12 luni și criteriile minimale prevăzute de art. 31.6 din contractul colectiv de muncă.

Referitor la ordinea de priorități, s-a reținut că instanța de fond a apreciat, în mod corect, că reclamanta nu a făcut nicio afirmație concretă care să conducă la constatarea încălcării vreunei prevederi legale sau contractuale și nici că, fiind aplicată o altă ordine de priorități decât cea folosită de angajator, acele criterii pretins prioritare i-ar fi creat un avantaj. Examinând cererea de revizuire sub aspectul admisibilității acesteia, în raport de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele: Potrivit textului legal mai sus menționat, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondid poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin urmare, pentru ca cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să fie admisibilă, se impune îndeplinirea condițiilor impuse de acest text de lege, și anume existența triplei identități cu privire la părțile, obiectul și cauza litigiilor. Motivul reglementării revizuirii prevăzute de textul legal mai sus menționat constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au pronunțat hotărâri definitive potrivnice diferite în dosare distincte, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În asemenea cazuri, punerea în executare a hotărârilor nu este posibilă, deoarece fiecare parte are interesul să se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă.

În speță, revizuenta pretinde că decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a cărei revizuire o solicită, este potrivnică deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013, care are obiect identic cu litigiul de, față, cea din urmă hotărâre fiind dată în procesul declanșat de un alt angajat al intimatei Compania Națională Poșta Română SA. În raport de această împrejurare, condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt întrunite în cauză, întrucât acestea stipulează că judecata trebuie să aibă loc între aceleași părți, situație care nu se regăsește în speță.

De altfel, această ipostază a fost evidențiată chiar de petentă în cererea de revizuire dedusă judecății. Prin urmare, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, care configurează existența puterii de lucru judecat între decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, dată în Dosarul nr. 9073/118/2013 și decizia nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013. Aspectul referitor la rezolvarea în mod diferit a unei situații juridice similare de către instanțele de același grad reprezintă o problemă de practică neunitară a acestora, care nu poate fi soluționată pe calea procedurală reglementată de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., întrucât prevederile legale în materie nu reglementează un motiv de revizuire în acest sens. O asemenea chestiune ar putea fi rezolvată numai prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă chiar și în această situație, hotărârea astfel pronunțată nu ar avea nicio înrâurire asupra ceiei a cărei revizuire se solicită, întrucât soluțiile date în condițiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ. nu au efecte asupra celor deja examinate și nici în privința situației părților din acele procese. În concluzie, pentru argumentele arătate în precedent, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind admisibilitatea cererii de revizuire și, în consecință, va dispune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta B.I., domiciliată în Techirghiol, str. A.V., jud. Constanța, împotriva deciziei nr. 274 din 20 august 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 9073/118/2013. Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2014.