ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2623/2014

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrata pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de

22 septembrie 2014, sub nr. 3315/1/2014,

petenta

B.I. a solicitat revizuirea deciziei nr. 274 din 20 august 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. 9073/118/2013.

În motivare, a arătat că hotărârea mai

sus menționată este potrivnică altei decizii pronunțate într-o pricină

similară, având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției de

concediere emisă de intimata Compania Națională Poșta Română SA, în privința

altui salariat al acesteia.

Astfel, prin decizia nr. 800 din 29

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2375/116/2013, a

fost admis apeîui declarat de o fostă angajată a intimatei, disponibilizată în

cursul procedurii de concediere colectivă; a fost admisă cererea de chemare În

judecată și, pe cale de consecință, a fost anulată decizia de concediere,

dispunându-se reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior, pârâta

fiind obligată la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar

fi beneficiat aceasta din urmă, de la data concedierii și până Ia reintegrarea

efectivă.

În acest context, petenta a menționat

că dispozițiile deciziei supuse revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat

a hotărârii rnai sus menționate, deși cauzele au același obiect, iar cererile

de apel formulate în cele două pricini sunt identice.

Contrarietatea dintre cele două

decizii rezultă din interpretarea în mod diferii a dispozițiilor art. 69-74 C.

muncii.

Astfel, Curtea de Apel Constanța,

făcând abstracție de autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 800 din 29 mai

2014 a Curții de Apel București, a îmbrățișat hotărârea instanței de fond cu

privire la încălcarea normelor cuprinse în C. muncii, prin trimitere la

dispozițiile Legii dialogului social, omițând că Ia momentul adoptării Legii

nr. 53/2003, ultimul act normativ nu fusese încă adoptat.

În opinia revizuentei, problema de

drept care trebuia dezlegată de instanța de apel consta în interpretarea

normelor legale, menite să asigure protecția salariatului, membru de sindicat.

În cauza de față, în procedura de concediere colectivă, angajatul, fiind membru

al altui sindicat decât cel consultat de către angajator, nu a beneficiat de

protecția și de garanțiile oferite de lege.

Petenta a menționat că singurul

criteriu avut în vedere de legiuitor a fost cel al apartenenței salariatului ce

urma a fi concediat la organizația sindicală, în dispozițiile art. 68-74 și urm.

C. muncii nefiind stipulate prevederi care să reglementeze că, în cazul

concedierilor colective, obligațiile angajatorului subzistă în raport de

organizațiile sindicale reprezentative.

Din această perspectivă, revizuenta a

precizat că actul normativ mai sus menționat statuează că organizația sindicală

consultată de angajator este cea al cărei membru urmează să fie concediat.

Această dispoziție nu intră în contradicție cu normele Legii dialogului social

care reglementează condițiile care trebuie îndeplinite în vederea obținerii reprezentativității

de către organizațiile sindicale, pentru a câștiga dreptul de a participa la

negocierea și la semnarea contractelor colective de muncă.

Revizuenta a mai arătat că, în

susținerea contestației pe care a formulat-o, a invocat mai multe aspecte

referitoare la nerespectarea procedurii concedierii colective, precum și

elemente de fapt care demonstrau nelegalitatea deciziei prin care a fost

disponibilizată.

Concluzionând, petenta a precizat că,

prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, Curtea de Apel Constanța a

apreciat, în mod greșit, că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 69-74 C.

muncii. Astfel, instanța de apel a reținut, eronat, că în urma desfășurării

procedurii de concediere colectivă, care a condus ia desfacerea contractului

individual de muncă al revizuentei, intimata avea obligația să consulte

sindicatul reprezentativ și nu pe cel din care făcea parte salariatul vizat de

această măsură.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 274/CM din 20 august

2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta B.I. împotriva sentinței nr. 339 din 17 februarie 2014 a

Tribunalului Constanța, secția I civilă.

În motivare, instanța, analizând

prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii, a reținut că premisa consultărilor

este reprezentată de intenția angajatorului de a efectua concedieri colective,

care nu poate rezulta din exprimări echivoce, ci numai dintr-o manifestare

fermă a intenției acestuia de a lua această măsură.

Consultarea sindicatului, în scopul și

în condițiile reglementate de prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii are loc

din perspectiva unei posibile schimbări, totale sau parțiale a intenției

angajatorului de a efectua concedieri colective, care poate interveni datorită

forței argumentelor prezentate de sindicat ori a viabilității soluțiilor

alternative propuse de acesta.

Instanța a reținut că, în speță, nu au

fost încălcate dispozițiile legale mai sus menționate, referitoare la

consultarea sindicatului, pe motiv că hotărârea privind concedierea colectivă a

fost luată prin hotărârea consiliului de administrație nr. 175 din 14 iunie

2013, întrucât aceasta a aprobat planul de disponibilizare, iar angajatorul și-a

exprimat intenția de a efectua concedieri colective potrivit art. 69 alin. (1)

C. muncii.

Legea nu a prevăzut necesitatea

consultării tuturor sindicatelor existente la nivelul angajatorului, ci a unui

singur sindicat, care nu poate fi altul decât cei reprezentativ, respectiv

Sindicatul Lucrătorilor Poștali din România, care, de altfel, a fost consultat.

Fiind vorba despre sindicatul

reprezentativ, Curtea a constatat că în mod corect, instanța de fond s-a

raportat la prevederile Legii nr. 62/2011, întrucât reprezentativitatea se

analizează la momentul inițierii consultării, cu mențiunea că, indiferent de

legea aplicabilă în timp, reclamanta nu a prelins că sindicatul din care făcea

parte ar fi fost reprezentativ prin raportare la vreun act normativ, la nivelul

angajatorului.

În ceea ce privește procesul-verbal din

13 august 2013, modificat prin procesul-verbal din 14 august 2013, s-a reținut

că acesta a fost încheiat în baza actului adițional Ia contractul colectiv de

muncă, înregistrat la Ministerul Muncii din 14 iunie 2013. Față de această

împrejurare, s-a reținut că procesul-verbal a fost perfectat în considerarea

art. 31.7 din contractul colectiv de muncă, prin care a fost reglementată o

procedură de selecție, constând într-un concurs.

Această procedură este prevăzută în

subsidiar față de evaluarea obiectivelor de performanță și de opțiunea

salariaților, și, în raport de acestea, au fost reglementate abaterile

disciplinare din ultimele 12 luni și criteriile minimale prevăzute de art. 31.6

din contractul colectiv de muncă.

Referitor la ordinea de priorități, s-a

reținut că instanța de fond a apreciat, în mod corect, că reclamanta nu a făcut

nicio afirmație concretă care

să

conducă la constatarea încălcării vreunei prevederi legale sau contractuale și

nici că, fiind aplicată o altă ordine de priorități decât cea folosită de

angajator, acele criterii pretins prioritare i-ar fi creat un avantaj.

Examinând cererea de revizuire sub

aspectul admisibilității acesteia, în raport de dispozițiile art. 509 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:

Potrivit textului legal mai sus

menționat, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă

fondid poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de

instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de

lucru judecat a primei hotărâri.

Prin urmare, pentru ca cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să

fie admisibilă, se impune îndeplinirea condițiilor impuse de acest text de

lege, și anume existența triplei identități cu privire la părțile, obiectul și

cauza litigiilor.

Motivul reglementării revizuirii

prevăzute de textul legal mai sus menționat constă în necesitatea de a se

înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au

pronunțat hotărâri definitive potrivnice diferite în dosare distincte, având

același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În asemenea cazuri, punerea în

executare a hotărârilor nu este posibilă, deoarece fiecare parte are interesul

să se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă.

În

speță, revizuenta pretinde că decizia nr. 274/CM din 20

august 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a cărei revizuire o

solicită, este potrivnică deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțate de Curtea

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013, care are obiect

identic cu litigiul de, față, cea din urmă hotărâre fiind dată în procesul

declanșat de un alt angajat al intimatei Compania Națională Poșta Română SA.

În

raport de această împrejurare, condițiile de

admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. nu

sunt întrunite în cauză, întrucât acestea stipulează că judecata trebuie să

aibă loc între aceleași părți, situație care nu se regăsește în speță. De

altfel, această ipostază a fost evidențiată chiar de petentă în cererea de

revizuire dedusă judecății. Prin urmare, în cauză, nu este îndeplinită condiția

existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, care configurează

existența puterii de lucru judecat între decizia nr. 274/CM din 20 august 2014

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, dată în Dosarul nr. 9073/118/2013

și decizia nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013.

Aspectul referitor la rezolvarea în

mod diferit a unei situații juridice similare de către instanțele de același

grad reprezintă o problemă de practică neunitară a acestora, care nu poate fi

soluționată pe calea procedurală reglementată de dispozițiile art. 509 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prevederile legale în materie nu reglementează

un motiv de revizuire în acest sens.

O asemenea chestiune ar putea fi

rezolvată numai prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă chiar și

în această situație, hotărârea astfel pronunțată nu ar avea nicio înrâurire

asupra ceiei a cărei revizuire se solicită, întrucât soluțiile date în

condițiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ. nu au efecte asupra celor deja

examinate și nici în privința situației părților din acele procese.

În concluzie, pentru argumentele

arătate în precedent, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ. privind admisibilitatea cererii de revizuire și, în consecință, va

dispune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de

revizuire formulată de revizuenta B.I., domiciliată în Techirghiol, str. A.V.,

jud. Constanța, împotriva deciziei nr. 274 din 20 august 2014 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 9073/118/2013.

Cu recurs în termen de 30 de zile de

la comunicarea hotărârii, la completul de 5 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

8 octombrie 2014.